Omul e mereu în foame de sens, de stimuli și semnificații…
Oferindu-mi sărbătorirea a 50 de ani de viața unui demers în care cred, a fost cumva similar cu ce am făcut atunci, la începutul cercetășiei, când tot la Comănești, dar de aceasta data într-o tabără de pedagogie specială SCOUT, împlineam 38 de ani.
Feedback-urile primite acum, la final de tabără, au fost unele extraordinare și acest lucru mi-a confirmat cumva că sunt pe un drum nou, dar bun ca psiholog. Ca facilitator de context de învățare si dezvoltare personala pot spune cu mana pe inima ca experiența acumulata in anii de cercetășie m-a ajutat enorm sa trec de la nivel de lucru cu copiii și tinerii, la adulți.
Sunt lucruri pe care ai nevoie să le trăiești mai înainte să le povestești. Am fost întrebată cum de nu mai scriu. Mai ales după tabără și despre tabără, dar tot ceea ce a urmat momentului s-ar putea numi concentrarea vieții în evenimente de viață și trăirea lor mai mult decât analiza lor.
Nu am scris prea multe despre Retreatul de feminitate și Yoga, desfășurat în perioada 19 – 22 august, poate și pentru că mi-am dorit să las ca lucrurile să se așeze, dar și pentru că lucrez la evenimente viitoare și la crearea unei comunități „Terapie de echilibru”, în care te invit aici:
https://oanatogan.com/invitatie/
Au fost multe sentimentele și trăirile condensate în doar doua săptămâni cât a trecut de-atunci și ți le voi spune în cele ce urmează…
Ca de fiecare dată când trăiesc o taină a sufletului, am nevoie de spațiu doar pentru mine să ermetizez trăirile și emoțiile și daca nu te-ai gândit până acum la acest aspect, iți sugerez să o faci. Pentru tine. Poate părea nițel egoist, dar te asigur că nu este. Lucrurile cu adevărat valoroase pentru tine e recomandat să nu fie strigate neapărat în gura mare. Poate ulterior împărtășite și asta că o întâmplare a ființei, plină de semnificații.
Bogăția activităților din cele patru zile de retreat mi-am dorit a fi o dovadă că modul cum ne raportam la viață și la viața dintr-o zi, de la răsăritul zorilor și până la momentul recunoștinței, când mergem la somn pentru toate câte le-am trăit, pentru oamenii pe care Dumnezeu ni i-a așezat pe cale, însumează zi după zi, viață din ani.
Într-una din drumețiile pe munte a acelor patru zile intense, așezarea pe cale a acelei mănăstiri de maici, fix de ziua mea, a fost revelatorie și pentru faptul că am consacrat postul și retreatul Fecioarei Maria, unica mea mamă acum, dar și mentor și prezență feminină din viață mea. Ca un laitmotiv, numele Maria ne-a însoțit în cele patru zile: de la măicuță întâlnită în Mânăstirea Sf Petru și Pavel pe rit vechi( locaș pe care dacă nu l-ai descoperit până acum iți recomand neapărat să-l vizitezi în zona Comănești, au nevoie de un pic ajutor) până la toate celelalte femei Maria întâlnite. E un colț de rai cu o arhitectură aparte, modernă, oarecum atipică dar și rustică în același timp. Aici zece măicuțe strămutate din Grecia de la un schit, sfințesc locurile.
Deschiderea lor de a vorbi despre ele, a fost rară întâmplare (aveam să aflăm mai târziu), ele nevorbind cu pelerinii în general, decât maica stareță și ea, cu zgârcenie. Copila din mine mi-a dat imbold să abordez o maică la cișmeaua de unde lua apă, cu seninătatea zburdălniciei însetate și dorința de a i se deschide ușa Casei Domnului pentru a se ruga.
Cum am ajuns de-am intrat în cele din urmă în ,,Casa” lor, de a ne arata viața lor ținută departe de ochii lumii, atelierul de croitorie unde fac ținute bisericești pentru preoți, atelierul de pictură unde o maică face icoane pentru a fi vândute și cu care bani își întregesc resursele de autosusținere în inima de munte, a fost magie.
În curtea acelei mănăstiri, am primit două telefoane pline de semnificație și sens, ce mi-au deschis noi perspective asupra unor evenimente viitoare și le-am luat tot ca pe un dar.
Într-o altă drumeție în drumul spre cascada Firicel, ce ne-a răcorit de multe emoții din registrul de foc, am cunoscut un Shiva al zilelor noastre ce și-a carat cu propriile mâini și spate, materialele de construcție pentru căsuță construită cu drag și determinare în tendința de evadare din cotidianul urban și de a oferi calatorului ospitalitate, adăpost și tihna, imaginile surprinse fac cum se spune, cât o mie de cuvinte. Va recomand să nu ocoliți locația și bucatele doamnei casei. Îi promovez cu drag, aveți aici numărul de telefon 0744594376 – Gabriel Vizitiu.
Perioada de pregătire în avans de tabăra, lucrul în dinamica grupului și preocuparea pentru armonizarea energiei și a emoțiilor ce au ieșit la suprafață inevitabil, din partea participantelor, au avut în spate un consum important de energie ce l-am oferit fără reținere și cu toată dăruirea mea.
Am ales că la 50 ani să mă dărui, eu pe mine. Așa am simțit să fac. Sensurile pot prinde sens uneori doar pentru cel în cauză. Conținutul tehnicilor de lucru și al abordărilor terapeutice de ghidare și însoțire din workshopurile ce le-am pregătit, va face obiectul unor articole strict de specialitate.
Duminica, 22 august, m-am întors din tabăra. Luni 23 eram în firmă, marți 24 în București. Pe drumul de întoarcere, pe telefon în mașină, pregăteam pomenirea de șapte ani a mamei și de doi a tatălui. Catering, invitații telefonice, etc, toate au pregătit prezența a 40 de persoane dragi, rude dar și suflete cu care mama în timpul vieții a interacționat într-un mod special. Comemorarea și reconectarea la energia momentului prin ritualurile aferente slujbei de dezgropaminte, în mod evident fără consumarea în fapt a procesului cu așa denumire, aniversarea doliului cum e cunoscută în literatura de specialitate, m-au răvășit teribil în acea sâmbăta de 28 august, la o săptămână după retreat.
Dulceștiul natal din Neamț a avut protecția divinului și nu l-a plouat cât a durat procesiunea în cimitir și capelă. Noaptea petrecută în casa părinteasca, pregătirea pachetelor împărțite a doua zi participanților, m-au făcut să-mi reîntâlnesc copilul interior dar și să-mi identific temeri ce le credeam procesate dar ulterior ce si-a recapatat bucuria interioara gratie revederii dupa ani a unor persoane dragi mie. A doua zi, duminică, pe 29.08, conform agendei de lucru, eram la Târgu Frumos la o ședință de supervizare profesională alături de alte colege psiholog.
Luni și marți a plouat, așa că o pauză binemeritată era ca și firească pentru reîncărcarea bateriilor.
Oare tu știi când să pui stop unei tornade de planificari, evenimente și trăiri în viață ta? Când corpul iti cere să-l pui pe pauză? Eu n-am știut vreme de vreo 40 de ani. Acum respect cu sfințenie acest lucru și te invit să o faci și tu daca nu ai avut deja înțelepciunea să o faci.
E bine să înveți să-ți asculți corpul măcar de acum înainte, dacă nu ai făcut-o până acum. Personal acum am mare grija de asta, deși acest obicei, așa cum spuneam, nu l-am avut sau nu am considerat că e de luat în calcul. Convingerile limitative din familie, gen: „Nu sta că-ți stă norocul!” sau „de muncă nu a murit nimeni”, „lenea e cucoană mare care n-are de mâncare” ca și multe altele de genul, pot avea un efect de programare mentală imbatabil și așa se face că la 40 de ani am ajuns internată în spital, în perfuzii cu Bournout și alte afecțiuni medicale, doar pentru că eu am înțeles că nu avusesem noroc prea mult pentru că nu valorificam timpul suficient de bine și nu aș fi dorit să se spună despre mine că sunt o persoana leneșă.
Așa funcționează creierul nostru: credințele, limitările, condiționările ne descriu cușca minții și implicit capcanele propriilor gânduri… Corpul ne dă semnale când e bateria pe sfârșite, doar să nu le ignori. Daca o faci va trebui să-ți asumi în termeni de pierdere – câștig anumite lucruri…
Miercuri și joi, 1-2 septembrie am fost invitată la Iași pentru a participa la o întâlnire de gală cu poezia și Doamne, câtă nevoie aveam de acest lucru!
Călătoria cu mașina de una singură, Copoul, copacii, frunzele și „oamenii copaci” m-au reancorat în pământul frenetic născător de poezie și frumos.
Evenimentul POEZIA LA IAȘI, organizat de Casa de Cultura Mihai Ursachi mi-a oferit șansa de a vedea niște titani ai poeziei contemporane în carne și oase, mai înainte de a ajunge în manualele școlare. Stând în sală și ascultând recitalurile extraordinare de poeme, îmi imaginam cum tinerețea mea din perioada Liceului Sanitar a fost marcată de întâlnirea memorabilă cu fostul președintele al Academiei Române, Eugen Simion, pe atunci un scriitor și critic literar aflat în periplu prin liceele țării.
Domnul nostru profesor de română, scriitorul de-atunci și de-acum, Ioan Neacșu de la Bacău a fost cumva „vinovat” de a-l aduce în fața noastră într-o sală de clasă alături de poetul Ovidiu Genaru (pe care teoretic ar fi trebuit să-l întâlnesc la eveniment, dar sănătatea dumnealui nu i-a permis acest lucru). Volumul „Am mai vorbit despre asta” ce-l aveam de-atunci, l-am luat cu mine în ideea obținerii unui autograf pe el. Acum n-a fost să fie. Va fi altădată sau deloc, însă în inima mea poezia se înfiripa din nou și din nou, ca o văpaie din nopțile de vară când de copil, cochetam cu poezia scriind-o la lumina lunii… Volumul ADOLESCENTINE încă își așteaptă tiparul.9
Astfel m-am văzut ajunsă la sfârșitul verii în care m-am născut, după un 20 august cu retreat, într-o sarabandă de vieți trăite într-una singură și plonjata într-o toamnă ce-și cere drepturile spre a fi trăită cu sens…
Cu drag de oameni și de echilibru, Oana Țogan, omul.
Psiholog Oana Țogan 