CURCUBEUL DIN ADÂNCURI

,,Nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi lumina lunii în cioburile de pe jos…”

A. Cehov

M-am cufundat de atât de multe ori în mine, încât era să mă înec de câteva ori…

Atunci când pleci într-o astfel de călătorie, spre tine, e bine să-ți asumi drumul propriei cunoașteri. Va fi o călătorie pe cât de stranie pe atât de periculoasă. Dar e în regulă! O forță magică te va învălui și proteja. Tu doar lasă-te purtat și rămâi ancorat în clipa prezentă, în aici și acum și toate misterele lumii ți se pot dezvălui. Dar doar când îți vei dori cu adevărat să te cunoști!

Avem toate resursele în noi pentru a reuși în tot ceea ce ne-am propus. Atunci când afirmăm: eu pot sau eu nu pot, și într-un caz și în celălalt avem dreptate. Dar voi cei ce mă urmăriți sunt convinsă că deja știți asta sau cel puțin o dată în viață ați fost tentați să puneți problema astfel.

Poate ceea ce vă voi spune în continuare s-ar putea să vă șocheze: nu știu să înot și cu toate astea, I did it!!

Dincolo de toata copilăria nu tocmai fericită ce-am avut-o, mă simt binecuvântată! Avem primit odată cu acest dar nesfârșit, viața, … un infinit. De la primele ore ale dimineții și până la momentul când stingem lumina în cameră și ne așezăm în pat spre odihnă.

Dar oare cât de deschiși avem ochii interiori să primim darurile vieții sau câte ziduri de protecție ne-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja de această lume, lumea pe care o construim fiecare în parte: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este produsul propriei noastre percepții. Dacă vedem lumea bună sau rea e doar unghiul nostru de vedere.

Când am pornit pe drumul autocunoașterii, obsedată fiind de copil de întrebări ca ,,Cine sunt de fapt? Si de ce am venit în această lume?” am realizat că sunt mai mult decât ceea ce se vedea la exterior: un trup, corp ce mă purta de colo colo. De aici a început povestea vieții mele, un copil născut într-o familie modesta, de oameni muncitori, dar care au preluat ei înșiși emoții și obiceiuri nesănătoase și autodistructive.

Un copil ce și-a asumat, construit și trăit propria poveste. A îmbrăcat haina salvatorului pentru toată familia de a-i îngriji și susține de la bunica bolnavă la pat, figura principală de atașament, până la figurile parentale, mama și tata. Conform motto-ului de la început, copilul meu interior cu care am călătorit si călătoresc și astăzi, și-a dorit să vadă lumina lunii, strălucirea și măreția ei în cioburile ce le avea pe jos… Nici măcar nu a așteptat pe nimeni să i le arate luminând…

Cu toții avem cădere și urcare împletite în sinusoidala vieții și Blaga a pus o întrebare capitală într-un vers: ,,Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund, cresc nuferi?” Vezi cover-ul paginii mele de cabinet pe FB: Terapie de echilibru sau motto-ul meu: Viața m-a antrenat ca să te inspir! Uneori e apăsător și pentru mine. Dar dacă avem asemenea binecuvântări, suntem datori să dăm mai departe. Evident, onorându-ne mai întâi sufletul nostru. Așa s-a explicat activitatea redusă pe canalele social media de până acum. Un travaliu de doliul e bine de trăit, nu de suprimat, în liniștea și spațiul emoțional de care ai nevoie, de preferat acompaniat psihologic.

Ultimii 5 ani din viață au fost pentru mine parcursul cu și mai mare curiozitate acestui drum, al autocunoașterii, autodezvoltării și formării mele ca psiholog și terapeut. Nu era nimic de dovedit nimănui, ci doar mie că pot evada din capcana propriei minți, a programelor de familie cu care am venit și în care am trăit. Unele programe mă urmăresc și astăzi, însă psihologul ce-am devenit între timp, are la îndemână instrumentele de destructurare a lor.

 ,,Mi-am luat timp…” e o expresie ce s-ar traduce: fii blândă cu tine, ai răbdare și fă totul în ritmul tău, nu te grăbi. Eu cea care am supraviețuit făcând totul sub presiunea unui ,,trebuie” continuu ce mă devora și desființa ca identitate, am concluzionat că doar de trăit nu aveam vreme fiind manager in propria-mi firma, asist. med. la Spital, mamă și nu mămică acasă (o dezbatere viitoare despre cei doi termeni aparent sinonimi), studenta ever, gospodina ce punea zacuști și conserve la borcan, voluntara ce visa o lume mai bună construind Cercetașii din Pașcani.

Ca oricare dintre voi instinctul de a-mi pune măști, de a-mi crea paravane, ziduri de protecție m-a ajutat, dar cu niște costuri pe care doar în fața propriei conștiințe le poți contabiliza. Când ai cinci din cele șapte traume ce pot marca și mutila viața ulterioară a unui om ce poate fi încadrat la Sindrom posttraumatic, nu e foarte confortabil…

Experiența ce v-o împărtășesc acum e o obsesie a mea din copilărie, de pe vremea când urmăream în vremuri apuse, programul TV de doar 2 ore pe zi. Teleenciclopedia era, după Mihaela, emisiunea mea favorită vs. Discovery Channel de după revoluție (sau ce-o fi fost ea, nu discut politică).

http://ancapavel.ro/wp-content/uploads/2017/08/Jackson-Reef-ancapavel.ro_.jpg

 

Fascinația mării și mai apoi a oceanelor lumii pe care am avut șansa să le privesc călătorind cu avionul sau pe vase de croazieră, mi-au readus dorul de ape din adâncuri…

Pentru mine fiece călătorie exterioară face parte din drumul către mine însămi. Am mers în locuri, să-mi aflu locul…și m-am bucurat ca un copil de fiece loc.

O altă arie a preocupării mele după traume e vindecarea fricilor. Odată cu această experiență am procesat teama de apă, atacul de panică și teama de moarte.

Am la activ doua ,,tentative” de înec. Prima în vacanța de vară când treceam din clasa a 3-a într-a 4-a, la Năvodari. Intram in apă ,,la fluier” doar la semnal și doar cu ,,cordonul” toți odată ținându-ne de mâini. Pe culoarul meu de înaintare s-a interpus o excavație în mare. Îmi aminteam doar momentul de usturime în ochi și gât de la înghițit apa sărată, zbuciumul din mâini pentru a urca către suprafață și m-am trezit undeva pe un pat de infirmerie în timp ce-mi scoteau alge din gat. A doua oară, la 17 ani, vacanță Eforie Sud, fascinația mării își făcea datoria. Înotam, așa cum în mintea mea credeam că știu, dar paralel cu țărmul. Totul părea atât de simplu, apa sărată își făcea datoria, verdele marii mă-nvăluia. Colegele, care se descurcau: hai Oana că știi să-înoți! Obișnuită să pun picioarele pe nisipul din mare când oboseam, îmbibată organic de adrenalina momentului, mi-am dorit să mă odihnesc. Picioarele mele la un moment dat nu au mai găsit nisipul și circuitul neuronal existent în subconștient s-a reactivat, a ieșit la suprafață atacul de panică, și s-a reprodus situațional un moment pe care-l mai trăisem cândva. Apa părea să mă înghită spre adâncuri și un înger păzitor (căruia îi sunt recunoscătoare și azi, oriunde s-ar afla) era in preajma și m-a tras către mal, in persoana unui domn aflat ,,pe faza”.

Teama de moarte si frica de înec au fost două laitmotivuri în propria-mi viață.

Ceea ce pot afirma astăzi cu tărie? Singura cale de vindecare a fricii, este să treci prin ea. La nivel teoretic studiasem tomuri, aplicasem pe diverse frici, de diverse intensități, ce le-am disecat bucată cu bucată, dar practic, în acest registru nu aveam un progres. Moartea tatălui meu din această vară m-a forțat să mai acced o treaptă. Rând pe rând au plecat toți, astăzi nemaivând ca rudă de gradul I decât un frate, în Londra.

A fost muntele de aur al lui Moise, muntele Sinai, deloc primitor pe timpul nopții în această perioadă a anului, a fost pelerinajul de noapte pentru salutarea răsăritului de soare, conectarea cu Divinul și se pare că toate s-au aliniat la debut de an cu ceva ce nu era planificat concret. Era în câmp. În câmpul conștientului colectiv. Mindfulnessul practicat constant, iți poate aduce revelații.

Momentul de a decide să-ți învingi fricile, e la tine.

,,Greu nu e să faci anumite lucruri, ci să te pui în situația de a le face” spunea cineva.

Mental îmi doream să aflu, să văd cu proprii mei ochi adâncurile mării ce mă fascinau și atrăgeau într-un mod inexplicabil, aproape magnetic. În special în Marea Roșie.

Cu cât te înverșunezi să faci sau să-ți dorești anumite lucruri, cu atât pare că se-ndepărtează. Nu-i așa? Însă în spate stau etape de pregătire mentală, de relaxare și când ești cu adevărat pregătit să faci pasul, vei simți pur și simplu și decizia va veni instant. E mult de lucru până aici, dar merită.

Să fii maestrul propriei tale vieți!

Să trăiești liber de frici și angoase!

Asta aș numi înțelegere. Dacă înțelegi, pentru că toți am devenit ,,mentaliști” în timpurile în care avem deadline-uri, targhete de atins, timp limitat ca resursă, capătă sens totul și dincolo de mental.

Când totul pare ilogic în jurul nostru, nu e cazul să dăm noi o logică. Nu trebuie decât să acceptăm realitatea. După acceptare vine logica. Nu în negare, nu în încrâncenare. Cercetătorii din domeniul psihologiei care au dezvoltat numeroase studii în acceptarea realității susțin: dacă realitatea este ilogică (așa cum susținem în anumite momente), atunci înseamnă că e ceva greșit în logica noastră. Ce putem schimba? Putem schimba logica, dar nu putem schimba realitatea. Nesiguranța face parte intrinsecă din viață-și e bine că e așa, pentru ca asta face ca viața să fie libertate, să fie o continuă surpriză. Nu știi niciodată ce o să ți se întâmple.

Oare ce va urma?

Mie această întrebare nu mi-a adus incertitudine, ci Libertate!

Sunt scafandru profesionist aflat la prima treaptă acreditată internațional (PADIProfessional Association of Diving Instructors) în ape deschise (Open Water Diver )!

 Am revenit la Marea Roșie după 6 ani. Atunci a fost Hurgada, cu excursii la și în piramide, cu Valea Regilor, Luxor, Cairo cu Muzeul de Egiptologie. Acum a fost Sharm-El-Sheikh și recunosc cu mâna pe inimă, această zonă are parcă mai mult șarm…

Iubesc muntele, mi-i tată acum, iar mamă mi-este marea… Deocamdată Marea Roșie m-ambrățișat prima ca și scafandru.

Despre Marea Roșie?

,,În nord se află peninsula SinaiGolful Aqaba și Golful Suez (care face legătura cu canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime și o lățime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală și o adâncime medie de 500 m; prezintă – de asemenea – o platformă continentală extinsă, cunoscută atât pentru viața submarină, cât și pentru coralii săi. Marea are o suprafață de circa 450 000 km² și reprezintă mediul de viață a numeroase specii de nevertebrate și a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African și este cea mai nordică mare tropicală a lumii.

Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roșie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium erythraeum, de culoare roșie, în apropiere de suprafața apei. O altă sursă ar putea fi munții bogați în minerale de culoare roșie aflați în apropiere, care poartă numele de „הרי אדום” (harei edom).

O altă ipoteză o determină numele himariților, un trib local al cărui nume însuși înseamnă „roșu”. O altă teorie ar indica faptul că numele „roșu” se referă la direcția „sud” în același mod în care numele Mării Negre se poate referi la „nord”. Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcțiile cardinale.

Marea este cunoscută pentru locurile de scufundare, fiind o destinație turistică căutată. A fost „descoperită” ca o destinație pentru scufundări de către Hans Hass în anii 1950, și mai târziu de către Jacques-Yves Cousteau. Printre stațiunile cele mai populare se numără Sharm-El-Sheikh și Hurghada în Egipt, într-o zonă cunoscută ca Riviera Mării Roșii.

Curcubeul din adâncuri

Denumirea Mării Roșii nu denotă însă câtuși de puțin bogăția de culori a florei și faunei subacvatice.

Temperatura ridicată a apei la suprafață permite conviețuirea a sute de specii de pești tropicali. O bogăție de culori la care se adaugă și culorile vii ale coralilor. Reciful Woodhouse este cel mai lung recif din stramtoarea Tiran, dar şi cel mai puţin vizitat dintre cele patru şi asta fiindcă forma sa îngustă nu oferă adăpost pentru bărci. Punctul cel mai înalt al recifului începe la suprafaţa apei şi coboară până la 45 m. Aici sunt crevase locuite de ţipari uriaşi, peşti din familia Epinephelinae şi peşti-balon veninoşi. Lângă zidul recifului sunt turnuri de coral, care adăpostesc moluşte şi peşti-ţeavă (din specia Syngnathinae). Reciful Woodhouse este ideal pentru scufundări de suprafaţă şi pentru scufundătorii experimentaţi.

Sursa wikipedia

Corali în Eilat - Marea Roșie

Dacă ți-a fost util acest articol scris la început de an pe tema vindecării traumelor și fricilor plecând de la experiența personală aștept comentariile tale mai jos și nu ezita să mă contactezi dacă tu crezi că-ți pot fi de folos la cabinet sau ședințe on-line 1-1.

Aveți grijă de voi pentru a vă putea bucura în mod real de darurile vieții. Totul e să ieșim din MATRIX! Voi sunteți curcubeul!

Va las imagini dintr-o călătorie! ( sau mai multe 🙂 )

ECOURI DUPĂ REPREZENTAȚIA LUI DAN PURIC LA PASCANI – UN OM CARE M-A TREZIT

Nu știu cum e la voi, dar ca să mă trăiesc pe de-a-ntregul, simt nevoia să-mi reglez constant focusul pentru a putea cuprinde toată sfera de trăiri pe care Dumnezeu, în bunătatea lui mi le-a dat și astfel dau zoom-in sau zoom-out după cum barometrul interior mă ghidează. Mult, mult timp n-am știut să m-ascult. Sau poate m-am prefăcut că nu sunt, ci doar am existat. Așa, ca o specie de pește cameleon într-un mare acvariu, această lume aparentă.

Spuneam de-a lungul vremii, că am trăit evenimente în viața aceasta care s-au așezat singure în calea mea (cum un țol țesut de mama ori bunica) care mă duce spre ceva tainic și adânc. Cel mai adesea, o cale spre înlăuntrul meu atunci când e atât de mult zgomot în afară. Personal trăiesc între niște registre ce pot părea schizo pe alocuri și care mă trăiau ele pe mine la un moment dat și nu eu pe ele. Toate fac parte din acest dar numit viață. Și pentru că suntem în perioada în care oferim daruri, ce poți face cu un dar atunci când ți se oferă? Poți să-l primești, sau poți să-l refuzi… TU știi ce faci cu darul tău? Îl poți primi cu toată bucuria nemărginită prezentă în inima și-n gândul tău, doar pentru tine fără a fi nimic egoist în asta sau poți să-l oferi mai departe, imprimând pe pânza sufletului tău doar emoția momentului și oferindu-l mai departe cu aceeași emoție și bucurie.

Faptul de a fi prezentă prin darul vieții la această reprezentație a unui mare actor pe care încă îl mai are România, mai înainte de a pleca de pe această rampă, a vieții, pentru mine a fost un balsam venit într-un iureș în care mă dureau toate și nimic concret.

Dan Puric, născut pe 12 februarie 1959. Actor, eseist, autor, actor și regizor de teatru. A jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția și cu numeroase interviuri și apariții televizate la RTL Luxemburg, 3 SATFrankfurt, BCBlefast Royal College. Cu o zi înainte de apariția pe scena sălii festive de spectacole din cadrul primăriei, i-a apărut decizia de pensionare de pe scena Teatrului Național din București. Era foarte încântat și liber să facă tot ceea ce și-ar fi dorit și încă nu s-a împlinit. 2500 e pensia. A refuzat politicul în repetate rânduri rămânând lui însuși fidel, inclusiv propunerea de europarlamentar. Pe vremea când era destul de strâmtorat a jucat pantomimă prin barurile de noapte din București-sursa Wikipedia.

Întârziat fiind de pe drumurile patriei fără autostrăzi, crezând doar în drumurile către sufletele oamenilor, s-a scuzat pentru prezentarea în fața noastră ca „de pe drumuri”, dar nu-și mai permitea să se știe așteptat și astfel a apărut pe scenă lăsând costumul în mașină și venind ca un prieten la un picnic de suflet. A spus ce a avut de spus timp de o oră și jumătate, a răspuns întrebărilor din sală încă o oră și s-a retras în ovații lăsându-ne în aceeași lume magică a lui Hristos în care ne-a transpus, în lumea românismului sacru și a unui concert excepțional de colinde ce m-a readus la copilul din mine. Pentru mulți dintre noi a rămas doar Merry Christmas și mai puțin nașterea în iesle a lui Dumnezeu-fiul…

Mi-a hrănit sufletul Dan Puric în acest post,  în care mă simțeam cumva „flămândă”…

Ușor timid, cu o oareșce sfioșenie, a deschis o întreagă „autostradă” cu multe benzi către inima și sufletul meu dar cu siguranță și către toți cei prezenți.

În 2011 aveam să citesc cartea ”Fii demn!” și de atunci mi-am dorit să-l cunosc și să-l vad pe autor. Sub aceeași semnătură mai putem găsi: ”Să fii român, „Omul frumos”, „Cine suntem”, „Suflet românesc”.

„Știți, sunt singurul puric cu un câine din România…” așa și-a început de fapt expozițiunea. Ulterior am aflat că există și o carte:„ Dulci, Jurnalul unui câine scris de un puric, Dan”.

A fost de-ajuns cât să-i cuprind umorul, finețea și măreția din spatele acestor cuvinte. Din punctul meu de vedere, care sunt acuzată că nu prea am simțul umorului pentru că nu gust anumite show-uri, Dan Puric este cel care a adus stand-up comedy-ul pe scenele teatrelor din România și peste tot în lume unde a fost invitat cu a lui pantomimă ce l-a consacrat inițial.

„Dulci, ce faci Dulci când nu-ți convine ceva? Dai din coadă Dulci! Așa, iei atitudine.”( Dulci e câinele) Asta face și el pe scenă. Ia atitudine ca și tu să-nțelegi mesajul.

Ne-a purtat printr-o întreagă sarabandă de povestiri trăiri și emoții din care voi spicui câteva ce le-am notat cu agenda pe brațe de teamă să nu le scap în eterul ce aproape sublimasem.

Spunea actorul, omul, eruditul, smeritul : „Până la Cristos, numai zeii aveau o faimă… Acesta este geniul creștinismului: a pune laolaltă oameni și zei.” Cu tristețe în glas vorbea despre cum poporul român are un alt metabolism al istoriei. Acum se pare că ne scapă esența. „O să fie la un moment dat ceva ce-o să-l trezească…” Se pare că noi oamenii ne racordăm la lumea modernă numai în măsura în care ne convine. Când nu ne convine blamăm, criticăm.

Întrebarea pertinentă ce se pune e: „Dar la sufletul vostru cum vă racordați?” De obicei momentele de criză sunt cele în care creștem. Culmea, din minus vine plusul. Adus în atenție de către actor, părintele Stăniloaie ar fi afirmat legat de incipiența Uniunii Europene când se punea pe tapet ideea de Statele Unite ale Europei: „Oamenii ar trebui să aibă și același suflet să-nțeleg, în această Europă, doar că sufletul creștin al poporului acestuia nu e de negociat la nici o masă a tratativelor. Nu veți reuși, cum nici revoluția comunistă europeană să cucerească Europa, decât când veți ucide sufletul creștin din fiece creștin din Europa occidentală”.

Astfel ,,Poporul român (zice Dan Puric) nu a avut sifilisul bolilor religioase. Sunt instanțe superioare la care se roagă poporul român. E ușor să cucerești un popor: îi tai rădăcinile, drumul spre el și privirea către cer… și-i dai know-how.” Îi omori tradițiile, îl înregimentezi în consumator de ,,media” sau îl închizi ca-ntr-o pușcărie fără de speranță, aș traduce eu.

„Omul de azi e ego-gregar, egoist și în turmă. Între tata și bunicul era armonie. Între mine și tata erau discuții, între mine și copilul meu e o prăpastie. Orice se poate întâmpla să aveți confuzii. Țăranul român însuși are darul sfințeniei și al hazului de el însuși. Noi ca popor, poporul român, și-n înjurătură suntem niște sfinți. Să vă dau un exemplu: Du-te-n mă-ta! Adică, te-a făcut mă-ta prost, mai du-te înc-o odată! E o refacere ontologică în poporul acesta. Există viață mai înainte de toate, trăiește-o! Moartea e singurul lucru cert. E asigurată din momentul nașterii. În mecanismul umorului românesc e o ținută aristocratică. Dacă ne pierdem simțul umorului ca națiune, ieșim din istorie. Sau mai uitați expresia: „Mai tăceți dracului din gură!” De fapt, așa l-a pus pe dracul la treabă poporul român :)…

Popoarele migratoare ce-au năvălit peste noi nu aveau legătura cu pământul. De aceea detestau pe țărani. Țăranii sunt niște hristoși. Omul e zone politicon dar este și ființă spirituală.(…) Spun cei din diaspora pe unde sunt invitat: Domnule Dan, vrem să ne-ntoarcem, să revenim în țară în zonele de unde am plecat, să ne construim o casă, dar vrem să facem și-un sat…”

„Omul e atât de mândru de ceea ce știe, că nu mai are curiozitatea de ceea ce nu cunoaște și noi astăzi nu mai suntem „copilul” ce trăiește taine ca nașterea, botezul, dragostea, nunta, suferința, nu! trăim „evenimente sociale„…”

Toată bogăția de emoții și trăire m-a adus atât de aproape de mine încât lacrimile ce mi-au primenit colțul ochilor m-au făcut să fac și mai mult zoom-in acum în apropierea Nașterii Domnului. E renașterea fiecăruia dintre noi, perpetuă și neobosită de 2000 de ani și-un pic. Și ce șansă să ne putem redescoperi în fiece an!

Pentru mine a fost „o întâmplare a ființei mele” și cum cuvântul întâmplare vine din alipirea a două cuvinte „in templum” astfel am adunat în templul interior cascade de lumină. Exact ceea ce aveam nevoie după un doliu prelung. Fiecare zi, cu darul său. Acesta e darul ce am simțit să-l dau mai departe.

Cu infinită recunoștință și iubire, Oana Iacob Țogan – de la un eveniment organizat de Arhiepiscopia Iașilor și Protopopiatul Pașcani.