LUNA PLINĂ, SENZITIVITATE ȘI SENSIBILITATE 29.12.2020

LUNA PLINĂ, SENZITIVITATE ȘI SENSIBILITATE  29.12.2020

M-am decis să scriu un articol un pic altfel, în ideea de a marca fenomenul lunii pline ce-l trăim pe final de an, onorându-mi mai noile pasiuni și hobyuri dobândite în anul ce tocmai s-a scurs, oarecum conexe cu studiul psihicului uman.

 Experiența sensibilității înseamnă să pășești într-o cameră fără să îți scape nimic.

 Să ieși în pragul casei și să privești în zbor și să nu pierzi nimic, nicio adiere de vânt, nici un fâșâit de aripă, niciun zgomot de pași. Fiecare dimensiune a vieții trebuie să intre în experiența ta.

Dezvoltarea sensibilității înseamnă ca pur și simplu să închizi ochii și să poți ști ce faza a lunii este în acest moment, chiar dacă e înnorat. E lună nouă, lună plină, pentru că toate acestea au loc în corpul tău. În fiecare zi, au un loc în sistemul tău.

„Cum asta?” poți întreba.

Vezi bine, dacă e lună plină sau lună nouă întregul ocean se mișcă, se ridică, există maree cu alte cuvinte. Apoi avem flux și reflux. Dacă mergem pe malul oceanului putem vedea cum întreg oceanul încearcă să se ridice, să coboare, în acea perioadă.

Și acum, dacă e să ne gândim la propriul nostru corp, care e 80% apă, tu crezi că nimic din corpul tău nu este mișcat atunci când e lună nouă sau lună plină? Oare te-ai întrebat vreodată de ce simți ce simți în anumite faze ale lunii și cât de atent ai fost la aceste aspecte?

Pentru fiecare poziție a soarelui sau a lunii, și numeroase alte lucruri care se întâmplă, cu planeta, cu astrele, se-ntâmplă și cu tine.

Ignorăm, sfidăm, ridiculizam chiar, pe cei ce sunt aplecați asupra acestor lucruri fără să ne realizăm propria ignoranță.

Dezvoltarea senzitivității și a sensibilității fiecăruia dintre noi are loc atunci când te trezești, te conectezi și dai atenție și acestor lucruri. Atunci vei știi cum să gestionezi fiece aspect al vieții tale.

 Cu siguranță la lună nouă sau plină,  simți valuri și oceane de emoții în corpul tău pe care aparent nu le poți explica și cărora nu le dai un sens.

Femeile sunt profund conectate la ciclul astral al lunii de douazeci și opt de zile, care e tot atât cât ciclul biologic al femeii, de la o menstră la alta. Menstra care nu e altceva decât hrană vieții.  De aici și sintagma că femeia e copilul lunii (ea care e sensibilitate, maternitate, curgere, fluență) și bărbatul care e forță, activitate, energie, construct, e numit  copilul soarelui.

 Nu trebuie să devenim Ego-senzitivi ci socio-senzitivi. Dacă devenim sensibili față de viață, față de ceea ce se întâmplă cu aproapele meu, față de ceea ce se întâmplă cu mediul meu de viață, de locuit, va avea loc o extindere a propriei conștiințe și cuprinderea în perimetrul tău a TOT CEEA CE ESTE.

Ce se întâmplă dacă devii senzitiv față de propriul corp, față de propria ta viață? Vei vedea că GPS-ul tău interior e pornit mereu, ca nu există cu adevărat nicio problemă pe care să nu o poți surmonta și nu te vei rătăci niciodată. Mereu vei găsi cărarea spre ceea ce ai de urmat. Nu contează cine si ce spune, in ce situație vei fi pus, nu vei fi niciodată pierdut sau rătăcit pentru că ești sensibil față de viață și tot ceea ce ți se întâmplă.

Vor veni situații, conjuncturi, oameni, care te vor recalibra în balansul vieții pentru a rămâne în echilibru, e vorba doar despre conectare.

Chiar și acum, pe timp de pandemie și retracție din sfera socialului de altădată, e despre conectare interumană la alt nivel. În acest moment Omul și-a dezvoltat o construcție psihologică interioară ce pare a nu avea nimic de-a face cu viața. Are ceva de-a face cu viața socială dar nimic nu are de-a face cu viața trăită la cele mai profunde niveluri.

 Noaptea este mult mai propice pentru senzitivitate și sensibilitate. De ce spun asta?

Mai înainte de a începe un exercițiu de meditație,  se va recomanda adesea să închizi ochii. E ca și cum închizând ferestrele (ochii aici) spre exterior le deschizi pe cele din interiorul tău.

 În alternanță zi – noapte, cea mai de pe urmă este mediul propice conectării la sensibilitate și sensitivitate. Pe lumina văd cu ajutorul analizatorului vizual piese, obiecte, persoane, fiece construct în parte. Când se stinge lumina, se întâmplă un fenomen. Deși întuneric, odată ce cu ochii minții tu știi sigur că există acele forme, de această dată cu ochii închiși îți poți imagina o masă de energie comună tuturor acestor lucruri și știu că există chiar dacă nu le văd.

În momente ale nopții, în întuneric, se deschid nebănuite căi și canale, depinzând de nevoile fiecăruia: pentru yoga, sexualitate, prietenie, pentru a fi împreună, pentru a studia, pentru focus și concentrare, și toate acestea noaptea pare a fi mai propice deoarece diferențele între ceea ce ești tu și ceea ce e în jurul tău, scade noaptea.

 În întuneric e ca și cum în noapte totul se contopește în experiența noastră. Luna potențează aceste lucruri.

In cultura budistă, un yogin, un rogin și boghin, toți trei fac uz de noapte. Și noi putem face deasemenea acest lucru. Yoginul se concentrează mai bine în meditație noaptea,  roginul (omul bolnav) este cel ce prcepe durerea mult amplificata si suferă mai mult noaptea, iar boghinul este persoană ce caută plăceri noaptea pentru că stie ca atunci pot fi amplificate simțurile.

Un fenomen inedit va avea loc pe 30 decembrie 2020, ce va apărea pe cer va schimba viețile multora. După ce anul 2020 a fost un an cu eclipse uluitoare și Planeta  a avut parte de comete strălucitoare, o luna albastră rară de Halloween, se poate spune că a fost un an interesant din punct de vedere astrologic și ca să se termine la fel de bine, acum la final de an, urmează să ne bucurăm de un alt fenomen rar, lună plină numită și lună rece.

Observarea lunii reci nu necesită nici un echipament special. Cei care doresc să observe fenomenul mai bine o pot face și doar cu un binoclu. Pe 30 decembrie, faza de lună plină se va produce la ora 5:30 iar Luna va răsări de la est, imediat după apusul soarelui, rămânând astfel pe cer toată noaptea. Este specială datorită traiectoriei sale înalte pe cer ceea ce are ca rezultat poziționarea deasupra orizontului pentru o perioadă mai lungă de timp . Se mai numește lună rece pentru că este luna celei mai lungi nopți în decembrie. Lună plină în semnul racului este legată de planeta Uranus.

Asta poate însemna că schimbarea este pe cale să apară în viețile multor oameni și nu în ultimul rând aceasta poate aduce libertate, Intuiție și entuziasm. Lună plină în Rac este apogeul unor experiențe de viață care ne-au sensibilizat, vulnerabilizat, speriat, manipulat emoțional, controlat de autorități, izolat în casă.

 Indiferent de obstacole, apa găsește o cale de trecere și trebuie să învățăm să fim asemeni apei, să găsim o cale de a ieșit dintr-un impas care ne afectează emoțional, care ne afectează securitatea fizică și casnică. Luna plină în Rac ne cere să dăm drumul lucrurilor, oamenilor, emoțiilor, fricilor ce ne fac rău, care nu ne mai oferă siguranță și securitate. Uranus retrograd in Taur este Fulgerul care schimbă brusc circumstanțele.

Reprezintă inovație, independență, neașteptatul și produce schimbări în ceea ce este de obicei considerat normal. Cosmosul încearcă să ne împingă într-o nouă direcție, toate planetele retrograde aduc în atenția noastră o problemă, o situație cheie, iar Uranus retrograd in taur vorbește despre relația pe care o avem cu noi înșine, cu corpul și valorile noastre, precum și cu instinctul nostru de supraviețuire.

Despre efectele lunii pline asupra vieții oamenilor s-au scris tomuri.

 În aceste informații era vorba despre cunoștințe străvechi, verificate de-a lungul mileniilor și recunoscute ca valabile, eficiente și vindecătoare: legile și ritmurile naturii, pe care în puține decenii lipsite de griji, am învățat să le uităm sau să le ignorăm.

Personal, am avut șansa să trăiesc și să copilăresc alături de o bunică înțeleaptă, ce mereu avea grijă să îmi dea reper ca și far în viață, luna, și să-mi spună când anume este recomandat să îmi tai părul, să se sape o fântână, să se pună semințe în pământ, să încep un proiect sau de aveam să incep un proces vindecător, așa cum ea făcea la acea vreme. Pentru tot ceea ce făcea, astăzi știința medicinei energetice ar denumi-o pe bunica mea o șamancă în adevăratul sens al cuvântului. Cale de mai multe sate și comune veneau la ea oameni să găsească o vindecare, după ce epuizau toate drumurile către doctori și doctorii.

„Am furat” har și dar ascultând „povești” pitită după uși cu o curiozitate extraordinară, însă abia după 40 ani, după numeroase cursuri de bioenergetică, medicină holistică, plătite pe mii de euro, aveam să primesc și să accesez cu mintea deschisă moștenirea din mine sădită de bunica mea atunci și față de care ignoranța proprie m-a ținut departe. De aici invariabil aplecarea mea asupra îngrijirii și lucrului cu oamenii, initial 20 ani ca asistent medical la patul bolnavului, apoi ca voluntar „de cariera” și ca psiholog astăzi.

Influența ritmurilor lunare și arta de a acționa la timpul potrivit, ascultarea ritmurilor corpului și a datelor biologice, o alimentație sănătoasă, fără extremism, a științei plantelor medicinale, o locuință sănătoasă, forța lumii ideilor, influența tuturor acestora aspecte asupra organismului, spiritului și sufletului și încă multe altele, fac din fiecare individ o ființă unică și nu ne rămâne decât să explorăm și să dăm semnificație fiecăruia dintre noi fenomenelor lunii, conectându-ne la sensibilitate și senzitivitate, având „ferestrele” sufletului mereu deschise în interior.

Bibliografie

  • „Puterea lunii” Johanna Paungger- Thomas Poppe
  • FB-Astro café
  • FB-Adelle Artele
  • Foto-internet

Din seria „copilul interior”

Nu voi uita niciodată acea zi. Era în Split, în aceasta toamnă și imaginile ce le-am surprins pe camera telefonului încă mă urmăresc. Așa, pe timp de pandemie, când sunt îngrădite multe, mă și minunez cum s-au deschis cărările până acolo și înapoi, dar nu-i treaba mea asta, e a altcuiva, de care am aflat cum că ar avea El grija de toate, dar știi și tu asta, și daca nu știi probabil într-un anumit moment ai să afli. Mă minunez și acum cum o făceam și atunci, stand înfiptă în acea intersecție, de cele ce le văd. Și au fost multe de văzut.
Printre ele, o clădire barocă. Mergeam grăbită spre port, pe trotuare acoperite ca o jumătate de boltă de ramurile arbuștilor de dincolo de ziduri, arbuști încă înfloriți a sărbătoare, oleandri, smochini, mandarini, și atentă la waze-ul ce-mi dădea traseul, la telefon, îmi arunc privirea spre clădirea din fața mea și acolo rămâne. Mi s-a părut că una dintre acele ,,jumătăți de statui” lipite pe frontispicii eram eu. Și ca și cum cineva m-ar fi surprins recunoscandu-mă, îmi doream să plec cât mai repede însă acel cineva îmi spunea ,,Mai rămâi…”
Te vezi? Oare cât haos și zgomot inutil ai lăsat să intre în tine din afara ta și cât haos ai împrăștiat tu, după? Oare cât strigăt a rămas nestrigat și împietrit apoi în tine doar pentru că te-ai ,,educat” cum să ermetizezi acele ,,strigăte” și astfel, te-ai trezit de piatră?”
Mă recunoșteam eu pe mine cea dintr-un timp ce nu mai era acum al meu, și o duioșie fară margini puse stăpânire pe mine.
Vedeam cum secole de-a rândul oamenii au avut frici, temeri și angoase. Multe dintre ele au plecat odată cu cei ce le-au trăit, însă unele au rămas gravate, ca acestea în piatra, parcă anume să nu uitam de copilul invizibil din noi. El e acolo… și-și cere drepturile pe care adulții nu au avut timp să i le ofere, să-i observe eforturile disperate de a se face auzit. Astfel, recurge la o serie de acțiuni, mai puțin subtile și mai curând simbolice: tulburare de anxietate, depresie, adicție, comportamente agresive, insomniile și multe altele.
Am imortalizat momentul și am plecat gandindu-mă câte alte strigate de ajutor ale multor copii interiori din adulții acestor vremuri, strigă acum pe planetă…

SEMIOLOGIA SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI ÎN REALITATEA METAFORICA VS. PATOLOGICĂ – ESEU

ARGUMENT

Conform definiției PSIHOLOGIEI,  Logos= știință + psiho = suflet, se pare că noi psihologii ne-am aplecat asupra unei științe ce-și propune glorios să studieze latura intangibilă a umanității, respectiv ceea ce este dincolo de formă, atât in exteriorul fizicului uman cat si al logosului pur.

 Procesul cunoașterii omului  de către om a început cu senzațiile și percepțiile. Complexitatea psihicului uman este cea care permite existența unor multiple abordări.

Ca psiholog clinician în supervizare și îmi place să cred, ca viitor profesionist cu aplecare spre studierea omului ca entitate cu identitate și trăire proprie și asimilarea tuturor fațetelor expoziționale din care este privită psihologia azi, cu atare perspectivă, cu permisiunea dumneavoastră voi enunța în acest eseu viziunea proprie asupra SEMIOLOGIEI SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI.

Dacă pentru unii obiectul psihologiei și studiul psihicului uman este o banalitate, realitatea științifică a demonstrat apariția unei multitudini de discipline psihologice aplecate asupra acestui  „banal” Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?”

Un răspuns la aceste întrebări ar fi, din păcate, nu că nu există un obiect de cercetare ci că sunt prea multe .

Așadar parafrazând am putea spune că neavând o definiție exactă timp de mai multă vreme , ca să poată fi considerată o știință , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare și anume psyche – sufletul , psihicul uman – acel lucru considerat de proveniență divină de către logosul teologic .

Cercetarea tainelor psihicului pacientului pleacă de la experiențele tale de viață, cum cunoști lumea și persoanele din jurul tău, cum faci ceea ce faci, cum îți creezi propria realitate, cu momentele de fericire, dar și cu misterele ei profunde însă întotdeauna bazata pe studii și cercetări în domeniul psihologiei.

N-ar trebuie să stăm niciodată și să așteptăm neapărat ca știința să ne permită să realizăm lucruri neobișnuite, pentru că, dacă procedăm așa, atunci nu facem altceva decât să transformăm știința intru- un alt fel de religie. Astfel personalitatea ar trebui privită ca pe curajul de a ne analiza viața, de a face lucrurile pe care le considerăm neconvenționale și să exersăm neîncetat. Percepțiile noastre raportate la mediul extern dar si intern ne sunt „mentori”.

Când procedăm astfel suntem pe cale să accedem la un nivel superior de putere personală. Această capacitate o dobândim când începem să ne analizăm în profunzime convingerile. Putem descoperi că rădăcinile acestora sunt condiționate religios, cultural, social, educațional, familial, prin mass- media sau chiar genetic, prin marcarea de către experiențele senzoriale din propria viață, dar și din viețile a nenumărate generației anterioare. Ulterior punem în balanță vechile idei cu paradigme noi care ne vor sluji, poate, mai bine.

Vremurile sunt în schimbare. Ne copleșesc uneori. Ca indivizi treziți la o realitate extinsă, facem parte dintr-un ocean al schimbării. Și vedem cu prisosință ceea ce am trăim timp de două luni în contextul pandemiei de coronavirus  și ce trăim astăzi. Nimic nu mai e la fel. Sistemele și modelele noastre curente se descompun și este vremea să apară ceva nou.

Peste tot, modelele noastre religioase, științifice, educaționale, medicale, economice, precum și relațiile noastre cu mediul se conturează altfel decât acum nici trei luni. Părăsirea mediului cu care ne am obișnuit prin renunțarea la învechit și adoptarea noului nu pare greu de realizat. Suntem conștienți că lucrurile pe care le consideram adevărate astăzi, mâine s-ar putea să nu mai fie.

Iată de ce din perspectivele oferite mai sus personalitatea umană poate fi atribuită unei realități greu de definit.

După ce consumasem tomuri de cărți de dezvoltare personală, simțind o vacuitate acută în procesul propriu de creștere și vindecare, m-am orientat spre dezvoltarea în a îmbrățișa ideea conform căreia dacă nu pot schimba realitatea, să schimb percepția asupra realității. Și…am îmbrățișat NLP-ul în căutarea descifrării tainelor psihicului uman. In esență ele formează un set de principii etice pentru viață.

Oamenii fac cea mai buna alegere pe care o pot face la momentul dat. O persoană face întotdeauna cea mai bună alegere cu putință pe baza hărții lui mentale pe care o are la momentul respectiv. Alegerea sa se poate dovedi uneori contrară intereselor proprii, bizară dăunătoare, dar pentru toți pare cea mai potrivită pentru evoluția lor. în momentul în care terapeutul îi oferă o ghidare de perspectivă pe o altă hartă mentală mai bună acțiunea va fi în acest sens, pozitivă. Frumusețea acestui model de abordare modernă a personalității umane, vine să sprijine ideea conform căreia menirea psihologului și în particular a terapeutului, este de acceptare a paradigmei conform căreia personalitatea umana reprezintă un abis în care merită să te afunzi pentru frumusețea în sine a Descoperirii ființei umane sau aceea ce spuneam la început psiho =  suflet.

Psihologia umanistă susține  că principalul factor determinant al personalității, este propria noastră conștiință ce face ca omul să fi o ființă liberă procesul de construire a personalității fiind astfel unul de auto construcție.

Așadar, putem spune ca marea diversitate a definițiilor personalității vine din complexitatea naturii psihicul uman așa încât psihologului îi revine efortul de înțelegere a personalității ce presupune pendularea între persoana concretă și persoana abstractă, între ceea ce ne diferențiază și ceea ce ne apropie de ceilalți oameni.

Cum creierul uman, conform numeroaselor studii ale neuroștiințelor de astăzi este mereu în expansiune și abilitățile acestuia sunt într-o continuă dezvoltare conformă cu provocările timpului în care trăim, nu ne rămâne decât să sperăm că diversitatea personalității fiecărui individ în parte reprezintă de fapt darul făcut umanității de către Evoluție.

 În semiologia proceselor de cunoaștere, procesele cognitive cuprind atenția, memoria, gândirea, limbajul, imaginația dar și percepția și senzațiile.

Senzația e prin excelență un act psihic „monomodal” de realizare a imaginii singulare și a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. Pacienții, oamenii în general, reacționează la experiențele lor, nu la realitatea în sine. Nu știm care este realitatea. Simțurile, credințele și experiențele noastre trecute ne oferă o hartă a lumii pe baza căreia operăm dar care nu poate fi niciodată pe de-a întregul precisă. Când hărțile sunt eronate, riscăm să eșuam. Schimbarea hărții mentale conferă o mai mare libertate de acțiune ființe umane. Ar fi așadar de dorit ca „scanarea” pacientului sau a clientului, după caz, să se facă în acord cu barometrul analizatorilor intero-, extero- și proprioceptivi ce ne furnizează informații prețioase care transformă excitația în senzație în momentul în care ajung informațiile pe scoarța cerebrală.

Când surprindem însă patologicul dincolo de cadrul metaforic, acesta reprezintă distorsionarea realității prin lentila propriului aparat de fotografiat, al celui în cauză, senzația devine o operație, un act psihic elementar de proiecție în conștiință a unei impresii sau imagini subiective asupra atributelor obiectelor și fenomenelor din mediul în care se află receptorul (intern, extern) exteroreceptori, (văz, auz, miros, gust, tactil), proprioreceptori ( poziția organelor interne, locul, orientare, corp) și interoreceptori ce țin de visceral, furnizând informații despre durere, stimuli ce se cuplează cu receptorul specific de anume intensitate, se duce pe o cale aferentă spre un centru de integrare.

Termenul general pentru calitatea senzorială este ESTEZIE și avem: hiperestezie, hipoestezie, anestezii, sinestezii, cenestopatii.

Tulburările cantitative ale percepției

Coborârea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la excitanți care până atunci nu erau percepuți și avem de-a face cu hiperestezie. Pacientul trăiește astfel o impresie de creștere a  intensității senzațiilor și-l vom identifica ca fiind o persoană ce suportă greu nu numai atingerile cutanate ci și zgomotele, trepidațiile, lumina. Cu toții am trăit cel puțin o astfel de situație în condiții de efort fizic prelungit, suprasolicitare , fizică și nervoasă, (surmenaj), însă poate fi vorba și de un stadiu prodromal sau debut de boală infecțioasă. Fenomenul invers al ridicării pragului senzorial, hipoestezia, scăderea receptivității la diverși excitanți are drept consecință scăderea receptivității la diversi excitanți, scăderea acuității senzoriale. Se întâlnește în stări reactive acute, de inducție hipnotică, isterie, tulburări de conștiință, oligofrenii, schizofrenii, etc. Cenestopatiile  (fenomen introdus de Dupre) reprezintă o formă mai aparte de hiperestezie, caracterizată printr-o tulburare conștientă a senzației si percepției intero- și proprio-ceptive. Clinic se definesc ca senzații penibile difuze, cu sediul variabil care apar făra o modificare organică evidențiabilă cu mijloacele de investigație.

Tulburări calitative ale percepției sunt ILUZIILE. Fiece om cotat „sănătos” a trăit în accepțiunea termenului de dicționar al limbii române o iluzie. Ne-am imaginat lucruri ce nu aveau corespondent în realitate. Că cineva ne iubește de exemplu, și lua nota iluziei în dragoste, o dramă individuală altfel. Însă pacientul din cabinetul de psihiatrie sau la psiholog vine cu diverse forme de iluzii, senzații false, ce deformează realitatea, Iluzii vizuale, auditive, gustative și olfactive.

Primele sunt de altfel și cele mai întâlnite și constau în impresia de deformare a obiectelor și a spațiului perceput (metamorfopsii). Astfel obiectele pot fi mai mici( micropsie, alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală sau asimetrizate, apropiate sau mai îndepărtate (proropsia). Pareidolia e întâlnită a pacienții cu vivacitate și bogăție în interpretare, norii de pe cer devin persoane. Falsele recunoașteri reprezintă identificarea greșită a diverselor persoane. E de diferențiat de confuzie care poate fi întâlnită și la persoane normale. Diferența e că cei din urmă rectifică când își dau seama de greșeală. „Deja-vu”-ul e întâlnit în sindroamele de depersonalizare cât și în patologia lobului temporal însă și celor ca noi, oameni cotați normal, am trăit măcar o experiență de „deja-vu” fără a ajunge la psihiatru.

Iluziile auditive se află pe locul doi în topul frecvenței și aici e de făcut diferențierea între sunetele, vocile din imaginar și cele pe care le aud intr-adevăr dar le dau o alta conotație ca aparținând unui persecutor imaginar, scârțâitul podelei de sub picioare. Diferențierea se face cu interpretarea senzorială, care e distinctă pe fondul unei intuiții delirante.

Iluziile gustative și olfactive se deosebesc greu între ele datorită vecinătății celor doi analizatori. Constau în percepția eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanțe odorifice (parosmie). Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepția denaturată a formei, mărimii, structurii, greutății, poziției corpului. Bolnavii vin chinuiți de trăirile care descriu mărirea, alungirea propriului corp. In mod metaforic poate și noi cei cotați normali am simțit ca „ne sare inima din piept” sau „mâinile ne ies pe geam să îmbrățișeze norii” însă registrele sunt total diferite. Tulburările imaginii corpului aduc în cabinete în mod repetat persoane care suferă de tulburări de schemă corporală.

Iluziile pot fi întâlnite la oameni normali favorizate de circumstanțe externe ca distanța mare, lumină insuficientă, crepuscul) solitudine, sugestibilitate, emotivitate, stare hipnagogică, de trecere de la somn la veghe.

De amintit ar fi poate în acest context un caz prezentat la psihologie judiciară, de omor deosebit de grav, încadrat la crimă cu premeditare, prin accident de mașină pe o stradă lăturalnică slab luminată. Conform declarației martorilor vizuali, sentința de vinovat a fost adjudecată și un om a stat în închisoare aproximativ 19 ani acuzat pe nedrept datorită orei târzii din noapte , strada slab luminată și iluziei optice că persoana ar fi ACEEA.

Patologia majoră a senzorialității care depășește cazurile și situațiile normale care evocă ample tulburări psihopatologice, în general psihotice, îmbracă în clinică aspectul halucinației. În psihiatria clasică, halucinația a fost definită ca „percepție fără obiect ca eroarea fundamentală a percepției care o creează”. E. Ey Definiția este eliptică pentru că neformulând decât un soi de contradicție absolută evidențiază doar imposibilitatea logică a percepției unui obiect care nu există. Mai departe E Ey afirmă că orice halucinație apare pe fundalul modificat în sens patologic al psihismului: în planul psihopatologiei câmpului perceptiv al conștiinței, în planul operațional logic și motivațional al conștiinței (echivalența tulburărilor de tipul automatismului mintal, pseudohalucinațiilor), în planul structural modificări ale structurii ierarhizate a personalității, de exemplu deliruri cronice.

În panoplia halucinațiilor avem: halucinațiile funcționale, halucinoidele, halucinozele, halucinațiile propriu-zise, pseudohalucinațiile (halucinații psihice) etc.

Fenomene patologice frapante, de mare amplitudine clinică, studiate cu interes de cercetători clasici și moderni, halucinațiile semnifică în majoritatea cazurilor existența unor stări psihotice. Halucinațiile atrag de obicei atenția anturajului datorită conduitei specifice, adoptate de bolnavul respectiv. Când bolnavul are tendința de a disimula, prezența halucinațiilor nu mai este atât de evidentă dar cunoașterea lor este la fel de necesară întrucât halucinația în manifestarea ei discretă sau frapantă, disimulată sau evidentă, păstrează un caracter grav pentru persoană dar și pentru audiență constituind o urgență medicală.

Din cele mai vechi timpuri , cunoaștere sufletului a fost in centrul atenției oamenilor . De unde vine? , Unde se duce după moarte?, faptul că fiecare om era unic în felul său, existenta viselor, delirului, halucinațiilor – acestea au fost întrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri . Fiind considerat imaterial, timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic și teologic, considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental așa cum aveau celelalte științe . Astfel , dacă în cadrul altor științe a existat o continuitate , o completare , având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut , în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanentă noi paradigme, noi teorii antagoniste datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

De-a lungul istoriei omenirii personaje devenite celebre în genere post mortem, în timpul vieții au dat naștere unor opere din care răzbat un simț estetic și artistic dus în dimensiunea prin care frumusețea din ochii privitorului a lăsat moștenire umanității viziuni fie abstracte, fie suprarealiste devenite piese de licitații pe multe milioane de dolari.

De câte ori în istorie indivizi considerați eretici și nebuni, supuși abuzului din partea mediocrității, sau dovedit genii, sfinți, ori maeștri? Opera , produsul combinației dintre SENZAȚII, PERCEPȚII, HALUCINAȚII  au lăsat posterității adevărate „bijuterii” fără de care omenirea poate ar fi fost mult mai săracă.

La vârsta de 48 de ani, Ludwig van Beethoven rămâne complet surd, comunicând cu ceilalți doar prin scris. De asemenea, el mai suferea și de accese de febră și dureri de cap, fiind diagnosticat și cu tulburare bipolară. Chinuit de toate aceste suferințe, începe să se gândească din ce în ce mai mult la sinucidere, manifestând episoade de depresie, viață sa degradându-se din cauza acestor manifestări.

Pictorul olandez Vincent Van Gogh a creat mai mult de 2.000 de opere de artă, printre care 900 de picturi și 1.100 de schițe și desene. Cu toate astea, Van Gogh s-a confruntat cu o serie de boli fizice și psihice. Episoadele de furie necontrolată alternau cu stările proprii tulburării bipolare și depresiei.

Pictorul s-a născut cu o leziune a creierului ceea ce a dus în timp la crize epileptice, agravate apoi de stilul său de viață. Van Gogh a murit din cauza unei infecții de la o rană pe care el însuși și-o provocase.

Edvard Munch  – pictorul faimosului tablou încărcat emoțional, „The Scream”, ar fi suferit de depresie, agoraphobia, o cădere nervoasă și ar fi avut halucinații, ceea ce ar fi inspirat faimoasa pictură. Artistul norvegian spunea despre legătura dintre afecțiunile mentale și munca sa că „frica mea de viață îmi este necesară, așa cum este și boala mea. Fără boală sau anxietate, sunt un vas fără căpitan… suferința mea este o parte din mine și din arta mea.”

Michelangelo – creatorul uneia dintre cele mai prețuite opere de artă, pictată pe tavanul Capelei Sixtine, este o figură distinctivă în istoria artei. Totuși, mai mulți critici au descoperit semne ale unei boli mentale serioase. Unul dintre acești experți, Dr. Paul Wolf de la Universitatea din California, susține că melancolia subliniată în multe dintre picturile lui Michelangelo reflectă o tendință depresivă, simptomatică, a unei tulburări bipolare.

Un bun prieten al lui Vincent Van Gogh, Paul Gauguin a fost, de asemenea, un mare artist, exprimându-se prin sculptură, ceramică, printuri și multe altele. A fost implicat în dezvoltarea mișcării Post-Impresionismul franțuzesc, precum și în a Simbolismului. Și, totuși, artistul francez a încercat să se sinucidă la un moment dat și a suferit crize severe de depresie debilitantă, o tulburare de care mulți artiști suferă pentru a își cunoaște spiritul creativ.

Francisco Goya – Francisco José de Goya y Lucientes, ca să îi dăm întregul său nume, a fost unul dintre cei mai mari pictori spanioli. El a trasat granița dintre Marii Pictori și Era Modernă a picturii spaniole, iar tablourile sale romantice i-a inspirat pe pictori precum Bacon, Picasso și Manet. Cu toate acestea, găsim o pasiune instabilă în reprezentări ale singurătății, fricii și înstrăinării, dându-ne posibilitatea să îi înțelegem mai bine dezechilibrul mental. Suferind de căderi fizice și psihice, Goya se pare că auzea voci, își pierdea echilibrul, auzul și chiar suferea de tinitus (senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern), toate în același timp.

Legătura dintre dereglările mentale și artă a fost dezbătută în repetate rânduri și este de necontrazis că, totuși, există o relație între cele două, mai ales dacă luăm în considerare că arta este o formă elementară de comunicare. Iar dacă o privim așa, atunci putem să înțelegem și că produsul artistic nu este doar un răspuns la boală, ci și o formă de eliberare de ea.

Cel mai mare lider politic și militar al secolului XIX, Napoleon Bonaparte, era recunoscut pentru inteligența și personalitatea să puternică. Le-a demonstrat aplicându-le în strategii militare și chibzuindu-și atent mișcările, ceea ce i-a adus atât de multe victorii.

Cu toate astea, se crede că Napoleon suferea de tulburare bipolară. Agresivitatea și schimbările dese de dispoziție sunt cele care par să confirme aceasta informație neoficială. Chiar și inteligența sa este pusă pe seama acestei afecțiuni, întrucât unii specialiști cred că multe persoane afectate de această boală au o inteligență ridicată.

Mihai Eminescu (1850 – 1889) s-a născut în județul Botoșani fiind considerat cel mai mare poet pe care l-a avut România. În perioada 1877 – 1883, Eminescu a scris mai toate poemele sale importante – Scrisorile, Luceafărul, tot pe atunci având și o relație de iubire cu Veronica Micle.

La sfârșitul lunii iunie a anului 1883, marele poet al românilor a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, fiind diagnosticat cu „manie acută”. Conform doctorului Ion Nică, Mihai Eminescu ar fi suferit de „psihoză maniaco – depresivă”. După ani de zile petrecuți prin mai multe spitale din țară, dar și din străinătate, el moare la data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

Mulți sunt de părere că un asemenea comportament distructiv cum a afișat Elvis Presley este cauzat de tulburarea bipolară. Pe lângă manifestările contradictorii, dependența de droguri și momentele de depresie, și dependența de sex este o dovadă în plus în acest sens. Se pare că starul rock și cei din preajma sa nu și-au dat seama cât de gravă era de fapt starea sa.

Se spune că frumusețea e în ochii celui care privește. Dacă plecăm de la această idee și o extrapolăm la nivel general, putem observa că omul, în integritatea ansamblului de educare și ființare în tot ceea ce cuprinde conținutul unei vieți, vine în contact cu aspectele realității imediate raportate prin propria percepție și propriul mod de gândire. Exprimarea omului prin mijloace artistice a făcut ca dimensiunea realului imediat să capete pe alocuri conotații mistice și de sublimare în concretul actului artistic.

Funcția de bogăție a modurilor de percepție și raportarea la lumea înconjurătoare (natură, fenomene naturale, semenii săi, context educațional) omul a căutat continuu găsirea unei entropii proprii la care să se poată raporta în echilibrul emoțional, sufletesc, real și adaptativ imediat.

Așadar, ca o concluzie,  am  putea afirma că oameni cu astfel de înclinație spre neconvențional, ca cei enumerați mai sus, au fost dispuși să înfrunte adversități în numele unui concept pe care nu îl puteau îmbrățișa cu simțurile, dar era viu în mintea lor. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

Kintsugi

Un supraviețuitor al unor dependențe ori traume, abuzuri de tot felul, pentru mine vor rămâne asemeni acestor oluri de lut reparate prin tehnica Kintsugi, cu mult, mult mai prețioase decât erau inițial în perfecțiunea creatorului său. Poate vor fi și cioburi rămase lipsă. Acceptarea acestei forme finale vine din perspectiva a cel puțin două puncte de vedere, dacă nu chiar a mai multor perechi de ochi. A celui ce se privește pe el nu doar ca pe un morman de cioburi, dar și a celui ce a reușit realipirea părților la loc. Cât despre ceilalți, vor putea poate să accepte în final că spărturile sunt doar locuri pe unde pătrunde lumina.

Sunt multe motivele pentru care m-au impresionat japonezii. Unul ar fi autodisciplina și-mi amintesc cum, distruși ca popor la propriu și la figurat, au ieșit din cel de-al Doilea Război Mondial și au reușit să revină în supremația țărilor puternice ale lumii. Fascinația istoriei lor păgâne cu harachiri-ul la rang de artă în păstrarea propriei demnități umane, apoi festivalul cireșilor în floare și arta de a fi gheișă descoperite în operele lui James Cromwell, mă fac să pun pe lista de visuri o călătorie în Țara Soarelui Răsare.

Cum am ajuns de la cultura și istoria Japoniei la reconstrucția unui destin și psihoterapie, veți înțelege imediat.

În general prin procesul terapeutic demontezi, scoți la suprafață convingeri, lucruri, amintiri, fapte reprimate ce nu ne mai sunt de folos. Pentru a putea deveni din nou funcționali, pentru a ne putea din nou simți în conectare cu Eul și Sinele nostru profund, scoatem una câte una dramele noastre profunde: istoria Eului raportată la realitatea din acel moment și la bateria de resurse pe care le aveam în dotare atunci. Nimic prea mult, nimic prea puțin, ci doar exact așa cum a fost. Vasul prețios al vieții fiecăruia dintre noi s-a spart în mii de bucățele și ne-am reinventat continuu. Uneori ne-am adunat bucățile sparte de pe jos și chiar de le-am lipit, tot defecți ni s-a spus c-am rămas în ochii celorlalți, ba mai mult, unii au fost aruncați la groapa de gunoi a istoriilor familiale plecând din aceasta lume cu destine poate glorioase, dar îngropate într-o grămadă de cioburi. Unii apropiați poate se vor fi oglindit într-un ciob al olului, altădată lăcuit și smăltuit ce era umplut cu grâne, ori uleiuri, condimente, mirodenii, ori simpla apa vie.

În Japonia există un model de artă, numit Kintsugi.

Acesta este conceptul general prin care se subliniază sau accentuează imperfecțiuni, vizualizând adăugirile și reparațiile ca un punct focal care poate fi sărbătorit, în loc de absența unor bucăți. Artiștii moderni experimentează cu această tehnică străveche ca un mijloc de analiză a ideii de pierdere, de sinteză și de îmbunătățire prin distrugere și reparație sau renaștere. (Wikipedia)

Revenind la ,,reparația” oamenilor, vin și mă întreb oare când vă deveni dezirabila o asemenea afișare a cicatricilor oamenilor? În arta Kintsugi, acele bucăți din olul inițial sunt lipite cu un compost cu adevărat prețios la propriu, în tehnică e folosita pudra de aur, argint sau platină, îmbinată cu migala și răbdarea procesului reconstructiv prin care la final vasul de lut e reconstituit în întregime. E întreg, dar se vede istoria din el prin strălucirea oferită cu grație de reconstrucția și reintegrarea în circuitul vieții, poate chiar ca și exponat.

Mi s-a părut realmente grandios un asemenea procedeu.

Refacerea psihicului unui om o asemăn cu arta Kintsugi. O reconstituire ar trebui să-i redea celui în cauza o dublă conotație de noblețe. Vasul e mult mai strălucitor după refacere și-și arată istoria zbuciumată în rândurile rămase ca epistolă a unui destin supraviețuitor.

Și japonezii inițial au ignorat această formă de artă ca manifestare în spațiul contemporan. Cu timpul, kintsugi și metodele de reparare înrudite au fost prezentate la expoziții și galerii pe tot mapamondul în spații consacrate în afara Japoniei, inițial ca: la Freer Gallery de la Smithsonian, Muzeul Metropolitan de Artă și Muzeul de Artă Herbert F. Johnson, iar mai apoi în toată lumea.

Un supraviețuitor al unor dependențe ori traume, abuzuri de tot felul, pentru mine vor rămâne asemeni acestor oluri de lut reparate prin tehnica Kintsugi, cu mult, mult mai prețioase decât erau inițial în perfecțiunea creatorului său. Poate vor fi și cioburi rămase lipsă. Acceptarea acestei forme finale vine din perspectiva a cel puțin două puncte de vedere, dacă nu chiar a mai multor perechi de ochi. A celui ce se privește pe el nu doar ca pe un morman de cioburi, dar și a celui ce a reușit realipirea părților la loc. Cât despre ceilalți, vor putea poate să accepte în final că spărturile sunt doar locuri pe unde pătrunde lumina.

O VIZITĂ ÎN LUMEA BOLNAVILOR DE CANCER SAU FAMILIA CA PACIENT LA CONFLUENȚA CU „OSCAR ȘI TANTI ROZ” (carte recomandată de coordonator stagiu, scrisă de Eric Emanuel Schmitt)

În vreme de criză, soluțiile inedite apar. Evaluări și transmiteri de teme on-line către profesori de acasă devin oportunități de a da credit unei asemenea posibilități. După prezența în grupul de suport al părinților bolnavi de cancer, la Spital de copii “Sfânta Maria”, Iași, stagiul clinic în I.R.O. Institutul Regional de Oncologie a venit parcă să-mi dea posibilitatea de a decanta emoții și sensibilități legate de această boală destul de familiară mie și filtrată prin propria experiență de viață dar și prin lentila psihologului ancorat în a observa realitatea de pe holurile unui spital (câte s-au întâmplat într-o săptămână!) unde disperarea și Speranța par să-și dispute teritorii în orice secundă.

În momentele în care ne aflăm, doar puterea Iubirii și puterea Acceptării pot face diferența după faza de Negare, Disperare și Depresie. Sus inima!

Datorită complexității cauzalității psihice, majoritatea legilor care guvernează viața psihică au un caracter probabilist. Asta înseamnă că nu putem elimina întâmplarea din desfășurarea vieții psihice. Un diagnostic de cancer din viața unui om apare ca o întâmplare…

 În psihologie noi nu operam cu certitudini, realizăm doar predicții referitoare la comportamentul unor persoane. Deoarece intervine întâmplarea, nu putem prezice sută la sută comportamentul unei persoane dar categoric îi putem fi suport.

Înțelegerea, răbdarea și compasiunea sunt valori mai prețioase chiar și decât sfaturile bine documentate în anumite situații.

La serviciul internări, într-o zi de miercuri, din poziție de metaobservator, pentru că din observator e greu, mai ai flashuri, (sic) furnicarul de pe holuri e doar o undă fină a ceea ce freamătă în adâncurile și ochii oamenilor în general, al aparținătorilor și în mod special ai bolnavului în cauză.

„Am citit împreună cu Peggy Albăstrea Dicționarul medical, cartea ei preferată. E pasionată de boli și se întreabă pe care ar putea să le aibă mai târziu. Eu m-am uitat la cuvintele care mă interesau: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Poate n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo!” – p.91 din cartea “Oscar și Tanti Roz”, autor Eric Emanuel Schmitt. Oscar, personajul principal al cărții, cel care știa că va muri, puștiul de 10 ani, bolnav de cancer, ne dă o lecție de viață.

După ce ai în mână un asemenea diagnostic, cam acestea sunt temele tale de interes: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Oare câți medici oncologi știu asta?

Este ironic faptul că adeseori se întâmplă ca tocmai prietenii cei mai apropiați și familia să dea cele mai proaste sfaturi. Ei au numai intenții bune și fac apel la propriile experiențe în aceste tentative: „Haide, dă-i drumul mai departe, ancorează-te mai mult în viață, fă-ți prieteni, fii puternic, ieși mai mult din casă, hai să-ți arăt cum sa te distrezi, adună-te”.

Cea din urma încurajare, „adună-te”, pare destul de stupidă. Dacă persoana care suferă de această boală, cancer în speță, pe lângă depresia aferentă, ar putea să se adune, de unul singur, fără suport psihologic, poate că ar fi făcut-o de la bun început. Chiar crezi că o să-și ducă mâna la frunte și o să zică „Doamne, mulțumesc! Chiar nu m-am gândit la asta. O sa încerc să mă resetez și totul va fi în regulă”?

Ei bine, nu prea pare potrivit, deși pare să fie de bun simț; cu aceste atitudini, lucrurile se vor înrăutăți. La bolnavul de cancer sentimentul de vină si auto-compătimire este parte a bolii, dar parțial o supraadăugare a ei. Cel aflat într-o atare situație se condamnă pentru faptul că suferă de această boală. „M-a blestemat Dumnezeu”, spun adesea.  Ceilalți nu știu ce simt persoanele care suferă de cancer. Ar putea bănui, dacă nu au trăit ei înșiși boala sau nu au avut pe cineva din familie bolnav.

Că au și depresie clinica, ca o simbioză în ,,corpul gazdă”, se pare că pe medicii oncologi nu prea pare să-i atingă, ei ocupându-se strict de „bucățica lor” fie ea chirurgie oncologică, evaluare, urmărire și tratament chimio sau radioterapie. Profesioniști altfel. Doar că oamenii nu sunt doar „organe de reparat.”

În cabinetul medicului chirurg oncolog, la ușa căruia oamenii vin dis-de-dimineață pentru a prinde un rând „mai în față”, vin oameni din mai multe regiuni ale țării, că doar e Spital Regional, trimiși din teritoriu cu un diagnostic incert sau unul cert cu propunere de tratament.

„Aveți cancer!”, „Trebuie să vă operăm” sau ”E necesar să începem tratamentul!”: trei propoziții ce cad ca o ghilotină pe sufletul și așa fragil al pacientului și al familiei. Menajamentele par ieftine și tu ești flămând după un gram de compasiune…

Atâta timp cât psihologul este considerat ca nefăcând parte din corpul medical și remunerat ca atare, ori cotat drept personal auxiliar, o conlucrare reală și în beneficiul pacientului, în acest caz al celui diagnosticat cu cancer, nu va exista curând, deși ar fi de real folos în procesul de vindecare, recuperare și dătător de șansă de viață.

Va trebui să se inventeze o Tanti Roz în inima și sufletul fiecărei mame cu copil de trei ani bolnav de cancer, ori mai târziu a unei fiice cu mama ori tata aduși în spital… să moară, ea însăși depășită de suferința fizică și durerea părinților și de diagnosticul  crunt. Ce se întâmplă cu acestă femeie, aceeași în toate trei ipostazele, rând pe rând, va fi o carte la un moment dat. Am cunoscut-o pe acea femeie îndeaproape…

„Dacă pronunți cuvântul moarte într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea și-apoi se schimbă subiectul…

-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât să se vindece. Deși vin să moară.”- p.16, „Oscar și Tanti Roz”, Eric Emanuel Schmitt.

Psihologia, ca logos al sufletului, în absența unui cadru legislativ cu o lege fundamentată solid, a psihologului, va rămâne o Cenușăreasă rătăcită într-un labirint al sistemului de sănătate publică (el însuși bolnav) și destul de „babă nearanjată când țara arde” în contextul pandemiei de coronavirus.

Nu ne rămâne decât să sperăm la vremuri mai bune și să ne asumăm fiecare în parte responsabilitatea de a face ceva în sensul desensibilizării unui sistem de la a fi imun la ceea ce se întâmplă cu pacienții și dincolo de această dimensiune a palpabilului și concreteții.

Boala e un simptom, un simbol? Desigur! Priviți ce se întâmplă astăzi. Planeta moare și strigă de multă vreme. Acum vrea să fie auzită prin noi, oamenii. A venit și rândul nostru după ce s-au tăiat pădurile, să fim puși în situația de a percepe pe propria piele ce se întâmplă cu plămânul acestei planete…

Se pare că orice criză nu e decât un moment de trezire. Doar în mijlocul unei mari crize omul se schimbă.

Dacă viața noastră a fost un vânt lin, o criză existențială va schimba cu siguranță reperele sub sintagma: totul până la momentul „X” și totul de după momentul „X”. O rătăcire departe de noi înșine și forța divină din noi și din afara noastră, ar putea naște un pustiu greu de pătruns și depășit.

 Când oare, mai mult ca în timpul unei crize reale, gândim: „Doamne, unde ești?”?

 Să ne unim mai mult ca oricând într-o energie comună care să ne ocrotească pe noi toți și pe cei vulnerabili, lipsiți de apărare, cu un diagnostic cum e cancerul ori altele asemenea!

CURCUBEUL DIN ADÂNCURI

,,Nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi lumina lunii în cioburile de pe jos…”

A. Cehov

M-am cufundat de atât de multe ori în mine, încât era să mă înec de câteva ori…

Atunci când pleci într-o astfel de călătorie, spre tine, e bine să-ți asumi drumul propriei cunoașteri. Va fi o călătorie pe cât de stranie pe atât de periculoasă. Dar e în regulă! O forță magică te va învălui și proteja. Tu doar lasă-te purtat și rămâi ancorat în clipa prezentă, în aici și acum și toate misterele lumii ți se pot dezvălui. Dar doar când îți vei dori cu adevărat să te cunoști!

Avem toate resursele în noi pentru a reuși în tot ceea ce ne-am propus. Atunci când afirmăm: eu pot sau eu nu pot, și într-un caz și în celălalt avem dreptate. Dar voi cei ce mă urmăriți sunt convinsă că deja știți asta sau cel puțin o dată în viață ați fost tentați să puneți problema astfel.

Poate ceea ce vă voi spune în continuare s-ar putea să vă șocheze: nu știu să înot și cu toate astea, I did it!!

Dincolo de toata copilăria nu tocmai fericită ce-am avut-o, mă simt binecuvântată! Avem primit odată cu acest dar nesfârșit, viața, … un infinit. De la primele ore ale dimineții și până la momentul când stingem lumina în cameră și ne așezăm în pat spre odihnă.

Dar oare cât de deschiși avem ochii interiori să primim darurile vieții sau câte ziduri de protecție ne-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja de această lume, lumea pe care o construim fiecare în parte: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este produsul propriei noastre percepții. Dacă vedem lumea bună sau rea e doar unghiul nostru de vedere.

Când am pornit pe drumul autocunoașterii, obsedată fiind de copil de întrebări ca ,,Cine sunt de fapt? Si de ce am venit în această lume?” am realizat că sunt mai mult decât ceea ce se vedea la exterior: un trup, corp ce mă purta de colo colo. De aici a început povestea vieții mele, un copil născut într-o familie modesta, de oameni muncitori, dar care au preluat ei înșiși emoții și obiceiuri nesănătoase și autodistructive.

Un copil ce și-a asumat, construit și trăit propria poveste. A îmbrăcat haina salvatorului pentru toată familia de a-i îngriji și susține de la bunica bolnavă la pat, figura principală de atașament, până la figurile parentale, mama și tata. Conform motto-ului de la început, copilul meu interior cu care am călătorit si călătoresc și astăzi, și-a dorit să vadă lumina lunii, strălucirea și măreția ei în cioburile ce le avea pe jos… Nici măcar nu a așteptat pe nimeni să i le arate luminând…

Cu toții avem cădere și urcare împletite în sinusoidala vieții și Blaga a pus o întrebare capitală într-un vers: ,,Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund, cresc nuferi?” Vezi cover-ul paginii mele de cabinet pe FB: Terapie de echilibru sau motto-ul meu: Viața m-a antrenat ca să te inspir! Uneori e apăsător și pentru mine. Dar dacă avem asemenea binecuvântări, suntem datori să dăm mai departe. Evident, onorându-ne mai întâi sufletul nostru. Așa s-a explicat activitatea redusă pe canalele social media de până acum. Un travaliu de doliul e bine de trăit, nu de suprimat, în liniștea și spațiul emoțional de care ai nevoie, de preferat acompaniat psihologic.

Ultimii 5 ani din viață au fost pentru mine parcursul cu și mai mare curiozitate acestui drum, al autocunoașterii, autodezvoltării și formării mele ca psiholog și terapeut. Nu era nimic de dovedit nimănui, ci doar mie că pot evada din capcana propriei minți, a programelor de familie cu care am venit și în care am trăit. Unele programe mă urmăresc și astăzi, însă psihologul ce-am devenit între timp, are la îndemână instrumentele de destructurare a lor.

 ,,Mi-am luat timp…” e o expresie ce s-ar traduce: fii blândă cu tine, ai răbdare și fă totul în ritmul tău, nu te grăbi. Eu cea care am supraviețuit făcând totul sub presiunea unui ,,trebuie” continuu ce mă devora și desființa ca identitate, am concluzionat că doar de trăit nu aveam vreme fiind manager in propria-mi firma, asist. med. la Spital, mamă și nu mămică acasă (o dezbatere viitoare despre cei doi termeni aparent sinonimi), studenta ever, gospodina ce punea zacuști și conserve la borcan, voluntara ce visa o lume mai bună construind Cercetașii din Pașcani.

Ca oricare dintre voi instinctul de a-mi pune măști, de a-mi crea paravane, ziduri de protecție m-a ajutat, dar cu niște costuri pe care doar în fața propriei conștiințe le poți contabiliza. Când ai cinci din cele șapte traume ce pot marca și mutila viața ulterioară a unui om ce poate fi încadrat la Sindrom posttraumatic, nu e foarte confortabil…

Experiența ce v-o împărtășesc acum e o obsesie a mea din copilărie, de pe vremea când urmăream în vremuri apuse, programul TV de doar 2 ore pe zi. Teleenciclopedia era, după Mihaela, emisiunea mea favorită vs. Discovery Channel de după revoluție (sau ce-o fi fost ea, nu discut politică).

http://ancapavel.ro/wp-content/uploads/2017/08/Jackson-Reef-ancapavel.ro_.jpg

 

Fascinația mării și mai apoi a oceanelor lumii pe care am avut șansa să le privesc călătorind cu avionul sau pe vase de croazieră, mi-au readus dorul de ape din adâncuri…

Pentru mine fiece călătorie exterioară face parte din drumul către mine însămi. Am mers în locuri, să-mi aflu locul…și m-am bucurat ca un copil de fiece loc.

O altă arie a preocupării mele după traume e vindecarea fricilor. Odată cu această experiență am procesat teama de apă, atacul de panică și teama de moarte.

Am la activ doua ,,tentative” de înec. Prima în vacanța de vară când treceam din clasa a 3-a într-a 4-a, la Năvodari. Intram in apă ,,la fluier” doar la semnal și doar cu ,,cordonul” toți odată ținându-ne de mâini. Pe culoarul meu de înaintare s-a interpus o excavație în mare. Îmi aminteam doar momentul de usturime în ochi și gât de la înghițit apa sărată, zbuciumul din mâini pentru a urca către suprafață și m-am trezit undeva pe un pat de infirmerie în timp ce-mi scoteau alge din gat. A doua oară, la 17 ani, vacanță Eforie Sud, fascinația mării își făcea datoria. Înotam, așa cum în mintea mea credeam că știu, dar paralel cu țărmul. Totul părea atât de simplu, apa sărată își făcea datoria, verdele marii mă-nvăluia. Colegele, care se descurcau: hai Oana că știi să-înoți! Obișnuită să pun picioarele pe nisipul din mare când oboseam, îmbibată organic de adrenalina momentului, mi-am dorit să mă odihnesc. Picioarele mele la un moment dat nu au mai găsit nisipul și circuitul neuronal existent în subconștient s-a reactivat, a ieșit la suprafață atacul de panică, și s-a reprodus situațional un moment pe care-l mai trăisem cândva. Apa părea să mă înghită spre adâncuri și un înger păzitor (căruia îi sunt recunoscătoare și azi, oriunde s-ar afla) era in preajma și m-a tras către mal, in persoana unui domn aflat ,,pe faza”.

Teama de moarte si frica de înec au fost două laitmotivuri în propria-mi viață.

Ceea ce pot afirma astăzi cu tărie? Singura cale de vindecare a fricii, este să treci prin ea. La nivel teoretic studiasem tomuri, aplicasem pe diverse frici, de diverse intensități, ce le-am disecat bucată cu bucată, dar practic, în acest registru nu aveam un progres. Moartea tatălui meu din această vară m-a forțat să mai acced o treaptă. Rând pe rând au plecat toți, astăzi nemaivând ca rudă de gradul I decât un frate, în Londra.

A fost muntele de aur al lui Moise, muntele Sinai, deloc primitor pe timpul nopții în această perioadă a anului, a fost pelerinajul de noapte pentru salutarea răsăritului de soare, conectarea cu Divinul și se pare că toate s-au aliniat la debut de an cu ceva ce nu era planificat concret. Era în câmp. În câmpul conștientului colectiv. Mindfulnessul practicat constant, iți poate aduce revelații.

Momentul de a decide să-ți învingi fricile, e la tine.

,,Greu nu e să faci anumite lucruri, ci să te pui în situația de a le face” spunea cineva.

Mental îmi doream să aflu, să văd cu proprii mei ochi adâncurile mării ce mă fascinau și atrăgeau într-un mod inexplicabil, aproape magnetic. În special în Marea Roșie.

Cu cât te înverșunezi să faci sau să-ți dorești anumite lucruri, cu atât pare că se-ndepărtează. Nu-i așa? Însă în spate stau etape de pregătire mentală, de relaxare și când ești cu adevărat pregătit să faci pasul, vei simți pur și simplu și decizia va veni instant. E mult de lucru până aici, dar merită.

Să fii maestrul propriei tale vieți!

Să trăiești liber de frici și angoase!

Asta aș numi înțelegere. Dacă înțelegi, pentru că toți am devenit ,,mentaliști” în timpurile în care avem deadline-uri, targhete de atins, timp limitat ca resursă, capătă sens totul și dincolo de mental.

Când totul pare ilogic în jurul nostru, nu e cazul să dăm noi o logică. Nu trebuie decât să acceptăm realitatea. După acceptare vine logica. Nu în negare, nu în încrâncenare. Cercetătorii din domeniul psihologiei care au dezvoltat numeroase studii în acceptarea realității susțin: dacă realitatea este ilogică (așa cum susținem în anumite momente), atunci înseamnă că e ceva greșit în logica noastră. Ce putem schimba? Putem schimba logica, dar nu putem schimba realitatea. Nesiguranța face parte intrinsecă din viață-și e bine că e așa, pentru ca asta face ca viața să fie libertate, să fie o continuă surpriză. Nu știi niciodată ce o să ți se întâmple.

Oare ce va urma?

Mie această întrebare nu mi-a adus incertitudine, ci Libertate!

Sunt scafandru profesionist aflat la prima treaptă acreditată internațional (PADIProfessional Association of Diving Instructors) în ape deschise (Open Water Diver )!

 Am revenit la Marea Roșie după 6 ani. Atunci a fost Hurgada, cu excursii la și în piramide, cu Valea Regilor, Luxor, Cairo cu Muzeul de Egiptologie. Acum a fost Sharm-El-Sheikh și recunosc cu mâna pe inimă, această zonă are parcă mai mult șarm…

Iubesc muntele, mi-i tată acum, iar mamă mi-este marea… Deocamdată Marea Roșie m-ambrățișat prima ca și scafandru.

Despre Marea Roșie?

,,În nord se află peninsula SinaiGolful Aqaba și Golful Suez (care face legătura cu canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime și o lățime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală și o adâncime medie de 500 m; prezintă – de asemenea – o platformă continentală extinsă, cunoscută atât pentru viața submarină, cât și pentru coralii săi. Marea are o suprafață de circa 450 000 km² și reprezintă mediul de viață a numeroase specii de nevertebrate și a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African și este cea mai nordică mare tropicală a lumii.

Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roșie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium erythraeum, de culoare roșie, în apropiere de suprafața apei. O altă sursă ar putea fi munții bogați în minerale de culoare roșie aflați în apropiere, care poartă numele de „הרי אדום” (harei edom).

O altă ipoteză o determină numele himariților, un trib local al cărui nume însuși înseamnă „roșu”. O altă teorie ar indica faptul că numele „roșu” se referă la direcția „sud” în același mod în care numele Mării Negre se poate referi la „nord”. Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcțiile cardinale.

Marea este cunoscută pentru locurile de scufundare, fiind o destinație turistică căutată. A fost „descoperită” ca o destinație pentru scufundări de către Hans Hass în anii 1950, și mai târziu de către Jacques-Yves Cousteau. Printre stațiunile cele mai populare se numără Sharm-El-Sheikh și Hurghada în Egipt, într-o zonă cunoscută ca Riviera Mării Roșii.

Curcubeul din adâncuri

Denumirea Mării Roșii nu denotă însă câtuși de puțin bogăția de culori a florei și faunei subacvatice.

Temperatura ridicată a apei la suprafață permite conviețuirea a sute de specii de pești tropicali. O bogăție de culori la care se adaugă și culorile vii ale coralilor. Reciful Woodhouse este cel mai lung recif din stramtoarea Tiran, dar şi cel mai puţin vizitat dintre cele patru şi asta fiindcă forma sa îngustă nu oferă adăpost pentru bărci. Punctul cel mai înalt al recifului începe la suprafaţa apei şi coboară până la 45 m. Aici sunt crevase locuite de ţipari uriaşi, peşti din familia Epinephelinae şi peşti-balon veninoşi. Lângă zidul recifului sunt turnuri de coral, care adăpostesc moluşte şi peşti-ţeavă (din specia Syngnathinae). Reciful Woodhouse este ideal pentru scufundări de suprafaţă şi pentru scufundătorii experimentaţi.

Sursa wikipedia

Corali în Eilat - Marea Roșie

Dacă ți-a fost util acest articol scris la început de an pe tema vindecării traumelor și fricilor plecând de la experiența personală aștept comentariile tale mai jos și nu ezita să mă contactezi dacă tu crezi că-ți pot fi de folos la cabinet sau ședințe on-line 1-1.

Aveți grijă de voi pentru a vă putea bucura în mod real de darurile vieții. Totul e să ieșim din MATRIX! Voi sunteți curcubeul!

Va las imagini dintr-o călătorie! ( sau mai multe 🙂 )

Lansare de carte ”Obsesia luminii” – Biblioteca Municipală Pașcani

Am ales să fac și aici lansarea de carte, în Pașcani-ul ce m-a consacrat, în ciuda eforturilor fizice ce pe alocuri și-au spus cuvântul…

,,Cuvântul sfințește lucrul. Cuvintele fac să trăiască lumi întregi, dându-le nume, scoțându-le din neființă. Aceste lumi, unele inaccesibile ochiului nostru neputincios, sunt puse sub întrebare sau se ivesc, în lumină, în copleșitoare răspunsuri prin… minunea poeziei. Poetul, care jonglează cu un limbaj capabil să cuprindă ființa, are puteri nebănuite și uimitoare. Scoate timpul și spațiul din șabloanele plus-minus infinit, atât de vagi, atât de puțin sugestive.

Oana Țogan iubește cuvintele, altfel cum ar putea concentra în ele atâtea bătăi de inimă, căci fiece tresărire a inimii naște un cuvânt nou. Cei ce primesc în dar cuvântul, prin lecturi, primesc de fapt și parte din firea ei, a poetei, Oana Țogan.”

Semnat Dna prof. Mia Preutu, Colegiul Național ,,Mihail Sadoveanu”, fost director al Casei de Cultura ,,Mihail Sadoveanu” Mă-nclin, cu recunoștință!

Tot așteptând fotografii de la eveniment, între o administrație de firmă și o poveste-poezie, îmi dau seama cât se diluează lucruri. Vorba lui Octavian Goga, e greu sa fii ziua negustor, noaptea poet. Mi-e greu să spun ce am trăit… Alteori mi-e ușor.

Am încercat să ofer și să dăruiesc din suflet ceea ce sunt…

La lansare au fost prezenți și aici, ca și la Iași, exact oamenii ce trebuiau să fie și care sunt importanți și valoroși pentru mine, a căror părere contează, mă bucură și mă animă!

Rude, prieteni, comunitate, ,,fane” ale celor câte le scriu, dar și familia mea dragă de cercetași prin reprezentantele iubitoare de poezie. Recunosc, la Pașcani nu-mi mai doream la fel de mult să fac evenimentul. Dar mi-am învins temerile (după praznicul de 40 zile după moartea tatălui) gândind că Pășcănenii sunt oameni iubitori de carte și frumos.

Mulțumesc din suflet tuturor celor veniți și din alte orașe, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Iași, doamnei mele învățătoare, oaza mea de intelect și dor și drag de carte ce după… de ani m-a făcut să mă simt eleva stângace din banca a treia de la geam…

❤

Recunoștință tuturor!

Aprecierile mele sincere artistei de care cu siguranță vom mai auzi, poate o viitoare Voce a României, ce a acceptat invitația mea.

Cam așa a fost povestea prin ochii mei.

Prin ochii celorlalți…

,,Ce frumos e acolo în sufletul tău și lumină! Mulțumesc pentru felul cum alegi sa-ți cultivi desăvârșirea… ce sublim știi a scobi lumina în tenebrele întunericului… Sau parafrazându-l pe Lucian Blaga, acum știi „că în lacuri cu noroi, în fund cresc nuferi”. Catalina Bostan – Roman Neamț

,,Felicitări! Deși, așa cum zici și tu, ai o carcasa dura la exterior, pentru că trebuie, pentru că ai făcut atâtea, de fapt interiorul tău este foarte fragil și de o sensibilitate fără margini!”

 Genoveva Șerban, dir. Colegiul Național ”Mihail Sadoveanu”, prietena, partenera de suflet în inițierea cercetașilor la Pașcani.

,,Ziua de astăzi a fost un prilej bun de a descoperi sensibilitatea din oameni, faptul că ea mai există, în ciuda aparențelor .

Am descoperit sensibilitatea ta, dragă Oana, am descoperit sensibilitatea celor care au dorit să îți fie alături astăzi și am redescoperit sensibilitatea din mine, copilul uitat undeva în timp. Și asta îmi aduce doar fericire!

Trebuie să reînvățăm să ne prețuim, să ne descoperim adevăratul sine pierdut cândva și să trăim clipa, mai presus de orice.

Îți mulțumesc că m-ai făcut parte din momentul tău magic și îți doresc tot binele din lume!!” Alice Echimov – lider cercetași.

,,Bună dimineața, Oana!

M-a bucurat și m-a emoționat nespus evenimentul lansării. Am avut șansa să o descopăr pe Oana Țogan (cea care m-a introdus în cercetășie) sensibilă, sinceră, senină, curajoasă și atât de talentată! Te felicit și îți mulțumesc!”

Manuela Șoldan – lider cercetași.

PREȚUIRE TUTUROR! Și să știți că lumina nu ar exista fără întuneric! Așa ca… acceptați-vă umbra! Acolo e creșterea!

Cu infinita iubire și recunoștință, a voastră, Oana Iacob Țogan

Comunicarea ca o metodă de a călători spre ceilalți și spre tine însuți

Vă scriu din Istanbul- Turcia.

De această data am ajuns aici din motive imperioase aș spune, lucruri amânate de mult timp, din sfera medicală.

După ce am lucrat timp de 20 ani într-un sistem de sănătate publică de stat (revoluția din 1989 m-a prins de gardă în maternitate) care m-a dezamăgit profund și am asistat neputincioasă la degradarea lui continua, atât ca mod de lucru la patul bolnavului dar și ca mod de promovare în sistem, la finalul perioadei am ales să-mi dau demisia începând cu 1 ian 2010 când s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor.

De atunci nu mi-am mai dorit să fac vreodată parte din el. Deja aveam un business la început care oricum îmi oferea satisfacții mult mai mari atât financiare cât și profesionale. Terminasem între timp facultatea de economie și orizonturile erau altele.

Și da, eu merit cei mai buni medici! De aceea sunt aici. Am muncit mult, neobosit pe alocuri, zile și nopți altădată, devenind absentă în propria-mi viață și a copiilor mei pentru a putea ajunge unde mă aflu.

Har Domnului, e bine, dar antecedentele personale și heredo-colaterale nu mi-au dat pace și a fost un „must do”. Cum nimic nu e întâplător, această călătorie a deschis și șansa unei colaborări în domeniul medical travel dar și business travel (detalii cu altă ocazie, urmăriți Instagram și FB).

Agenda zilei ani la rând nu prea mă includea și pe mine ca persoană decât cu vizita sătămânală la coafor și aia între alte două task-uri. Era ca o înstrăinare de sine și-apoi de ceilalți dragi mie.

Această călătorie alături de fiica mea mi-a oferit șansa de a sta împreună timp de șapte zile, non-stop, și de a crea o apropiere la care visam de ceva ani. E studentă la Cluj. Ne vedem rar, la Paști, Crăciun, un pic, mai mult e cu prietenii și într-un fel așa e și firesc conform vârstei. Vara trecută am luat-o de la ultimul examen cu mașina și am dus-o direct la aeroportul Otopeni din București de unde a decolat spre America în programul Work & Travel. S-a întors în octombrie și de la Otopeni tot la Cluj a ajuns și așa s-a instalat Crivățul între noi și o înstrăinare greu de povestit…

Vorbim, dar oare și comunicăm? Pentru că dacă nu o facem în mod real se instalează un soi de pustiire de aproapele tău, o răcire de mult prea absenți la propriu, dar și la figurat. Alteori ne prefacem ocupați pentru a evita anumite discuții incommode. Oare așa e?

Conform unui studiu aparținând lui Albert Mehrabian și despre care am aflat în facultatea de psihologie recent absolvită, în procesul de comunicare, comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, postură, distanță etc.) și comunicarea paraverbală (inflexiuni, ton, volum ale vocii) au o importanță mai mare decât comunicarea verbală. Ca și procente, 55% din mesaj este transmis de limbajul non-verbal; 38% de limbajul paraverbal și numai 7% prin cuvinte, mesaj verbal.

Uitându-ne la procentele de mai sus am putea crede că ceea ce spunem nu este important. Fals! Aceste ponderi se aplică în momentul în care vorbim de concordanță sau de neconcordanța dintre ceea ce spunem verbal și ceea ce nonverbal și paraverbal transmitem.

Lipsa de comunicare autentică înstrăinează și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiață de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire, indiferent de ce natură ar fi, chiar și în interiorul unei familii.

Dacă realizezi la timp că nu comunici ci poate doar vorbești, atunci e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vin ape ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Vorbim, dar se pare că nu comunicăm în mod real. Proximitatea unei persoane ne apropie, categoric dar și proximitatea exagerată (a te băga în sufletul omului) poate îndepărta.

Istambulul, în peisajul miraculous de la etajul șapte al clădirii hotelului la care am stat, relativ în centrul orașului, m-a împrietenit cu pescărușii ce zburau aproape de vitrina camerei și proiectați pe un cer cu alți zgârie-nori.

În primele zile, în care nu mă deplasam decât loco și doar pentru urgențe, am descoperit comunicarea prin limbajul zâmbetului și al privirii. Femeile musulmane acoperite în ținutele lor ultra-religioase în totalitate, doar cu ochii lăsați la vedere ca-ntr-o fantă, mi-au descoperit exercițiul forței privirii. Nu neapărat ca pe ceva nou, în piațetele lumii am mai întâlnit aceste femei, însă aici mi-au lăsat impresia unei pioșenii aparte față de altă data; poate pentru ca marea majoritate a turcoaicelor sunt europenizate, poartă doar o broboada pe cap, in rest jeanși, adidași și bluze cu mâneca lungă, altele tricouri.

Zâmbetul e un limbaj universal. Este imposibil să mergi pe orice continent al lumii, să zâmbești unui om și el să nu te înțeleagă.

Eu cu fiica mea? Ne-am zâmbit mai mult, ne-am bucurat împreună și eu uneori am plans… primenitor aș spune.

Am vorbit, dar călătoria ne-a oferit oportunitatea unei comunicări la un alt nivel de care ne era dor…

Taksim Square, Istiklal Street, Madame Tussauds, Sea Life, moschei, croaziera pe Bosfor, toate au întregit o ședere de neuitat, un mix de medical travel cu business travel și cu tourist travel.

Fii curios, lasă-te surprins de viață, de clipa prezentă și viața te va surprinde!

Graduate

Știți, în asemenea momente, oamenii au tendința de a spune „sunt recunoscătoare că mă aflu unde sunt… familiei, soțului, părinților”, etc, iar eu vin și vă spun: „îmi port recunoștință mie și lui Dumnezeu”.

Dacă nu am mai scris, a fost pentru că au trecut peste mine două anotimpuri mult prea încărcate. Am absolvit Fac. de Psihologie din cadrul Universității ,,Al.I.Cuza” și sunt masterandă (la buget) la Psihologie clinică și psihoterapie. Un vis împlinit.

De ce? Poate pentru că mi-am dorit de copil să-nțeleg de ce m-am născut din niște părinți pe care nu-i înțeleg, ce parcă nu-s ai mei, apoi matură fiind, eu însămi cu copii, să-mi doresc să înțeleg de ce copilul meu mă urăște… Știu, e dureros ce scriu, dar e crudul meu adevăr…

Și „să mă aflu”, adică…să mă înțeleg eu, pe mine, să-mi înțeleg locul și rostul meu de-a fi.

Facultatea de Psihologie a venit firesc în viața mea ca prima iubire și ultima… având în vedere „traseul” (sic).

 De pe vremea liceului, când citeam cărți oarecum interzise, ,,Simbolistica viselor” lui Freud, eu însămi o curtată de tot soiul de vise ce au avut mesaje profunde de-a lungul vremii, limpezi până la un moment dat și mai apoi de neînțeles…

De la 16 ani mă preocupa psihicul alor mei, apoi al meu…

Totul se învârte, poate și timpul, și dacă nu-ți înveți lecția „timpului”, care e trecerea ta aici, vei intra în roată… Roata șoarecului, a șobolanului de laborator.

Viața fiecăruia dintre noi e… laboratorul, să nu-ți imaginezi alte „istorii”.

Vei învăța lecția, sau poate nu…

Și te vei minuna de ce mereu și mereu ți se întâmplă aceleași lucruri, uneori parcă trase la indigo.

Ce anume oare te face să atragi asemenea lucruri, oameni, fapte, în viața ta?

Nu e nimic de înțeles…

Ci poate să te înțelegi tu, pe tine însuți și pe Dumnezeu.

Suferi? E OK! Suferința e secretul tău cu Dumnezeu.

Și-atunci când suferi, un întreg Univers ți se deschide cu un milion de posibilități.

Tu ești cel ce alegi… ce dorești să fie, dintr-un milion.

Pare incredibil, nu-i așa?

Dar cum ar fi să nu ți se mai întâmpe nimic și să rămâi blocat. Simți asta?

-Doamne, nu mai vreau să simt nimic! Curmă durerea rogu-te!

Ai murit. Ai înghețat într-o secundă infinită…

Și-ți plângi de milă. E un nou Univers. Acum ești ok?

Nu, te judeci și de-acolo de unde ești. Îți construiești singur lumea din jurul tău pe care ți-o dorești astfel? Nu prea cred.

Ideea de Multivers mi-a apărut la un moment dat într-una din lecturile ce erau lăsate la capitolul: de făcut atunci și numai atunci când voi fi liniștită. Și liniștea aceea nu mai venea în haosul vieții, încă o mai așteptam într-un colț al minții mele, deși ea, liniștea, era cu mine tot timpul. Nu trebuia decât să o accesez. Atât. Să deschid o portiță, poartă, fantă, ce-o fi. Să-i dau voie să fie…

Implică asumare, nu-i așa?

E mai ușor să dăm vina pe ceilalți…

În fiece secundă a vieții tale ești ceea ce ești pentru că tu ai ales să fii așa.

De toate ne dă Dumnezeu, Creatorul, Buddha, Alah, ziceti-i cum vreți, inclusiv liberul arbitru. De aici, mingea e în teren la tine. Ce faci cu ea, cu ce ai și cum și ce dai mai departe, e între tine și Dumnezeu. ”Fă rai din ce ai”…

Indiferent ce-ar fi!

Ai durere, suferință, nu-ți rămâne decât să alchimizezi cenușa în praf de stele și lumină.

Dai suferință, ghicești ce vei primi?

Dai lumină? Va fi iubire.

Poate azi e doar o luminiță pâlpâind într-un morman uriaș de paie și bălegar, dar care la un moment dat se poate dovedi a fi un proces infailibil de adaptare către o flacără arzând. Când? Ai răbdare. Într-un orizont de timp, o zi, o lună sau poate un an, o secundă, va izbucni o vâlvătaie care va aprinde mai mult areal în jurul tău decât îți vei putea imagina vreodată.

Așa că…fii tu lumina! Și dă-o mai departe.

Aveți încredere în viitorii psihologi! Sunt pregătiți să vă aștepte.

OMS- Organizația Mondială a Sănătătii- afirmă că, după anul 2020, pe locul doi în topul incidentiei bolilor în rândul populației globului, după afecțiunile cardiovasculare, va fi depresia.

Nu ca un moft, sau că e la modă, ci ca un strigăt de atâta neiubire. Nu mai știm să ne iubim pe noi, cât pe ceilalți… Cine-și va asuma asta?

Eu cred că ar trebui să ne-acceptăm întunericul. Poate să înțelegem că ades el nu ne aparține neapărat, ci că l-am preluat de la părinți, uneori ca pe un dat, că ne-a fost transmis din generațiile foste înaintea noastră până la noi (eu așa am perceput de copil), dar dacă avem o obligație morală pentru ceea ce blamăm, aceea ar fi ca noi să facem lumină în noi înșine. Pentru a nu lăsa generațiilor viitoare să curețe mizeria în urma noastră…

Chiar dacă uneori sunteți răpuși de întuneric, fiți blânzi cu voi! Ajutati-i pe cei ce merită cel mai puțin, pentru că ei au cea mai multă nevoie!

Cunoscându-ne propriul trecut, al familiilor noastre, ne vom cunoaște mai bine. Noi suntem suma tuturor înaintașilor noștri.

Văd bine cum e la mine, care de la șase ani am înțeles că trebuie să înțeleg de ce așa părinți și nu altfel…

Ideea ar fi să acceptăm oamenii de lângă noi, iubit, iubită, coleg, frate, părinte, (tați chiar și așa cum e al meu, cu demență, alcoolic, aproape pe finish) bunici, etc fix așa cum sunt. Nu pentru ceea ce face sau pentru cum este, ci doar pentru că este. Omul nu e comportamentul. Unii ajung ca, printr-un comportament autodistructiv, să nu mai fie oameni. Le-a fost teamă la început să ceară ajutor, apoi ego-ul lor i-a acaparat și s-au complăcut în starea de fapt. N-au cerut ajutor. Poate aici e sarcina celor dragi, celor cărora încă le pasă de acea persoană, mai înainte de a ajunge ca nici lor să nu le mai pese. Un om care s-a pierdut pe el însuși, credeți-mă, nu mai are nimic de pierdut. Și e înfiorător când ajungi acolo. E un pustiu nesfârșit și nici pe Fata Morgana nu o mai zărești, e doar frig și întuneric. Tu cu tine. Atunci pe Dumnezeu, sau particula martor din fizica cuantică, l-ai scos din ecuație. Acesta e un alt Univers. Poți să-i spui Iad. Paralel cu tot ce vedeți când trageți jaluzelele, perdeaua la camera dimineața. Parte a Multiversului ce-l trăiești. În acest plan 3D, cam aste-ți sunt opțiunile primare. Printr-o extensie a conștiiinței, poți accesa mai multe dimensiuni din Multivers. Totul e să le accepți ca fiind posibile.

Cioran spunea într-un interviu că ,,negarea negării și a divinului” au fost esența prolificului în scrierile sale și supape de a nu se pierde pe sine în toată existența sa de rătăcitor în afara existenței unei orânduiri atemporale și aspațiale.

Fanii săi nu sunt decât niște căutători, ei înșiși rătăciți în hățișurile propriilor catacombe ale minții. ”Dacă n-aș fi scris, probabil m-aș fi sinucis.” mai spunea.

Eliberarea de tot acest catharsis prin scris l-a eliberat.

Am scris și eu în atare condiții.

Fiece om întâlnit pe cale, chiar și cel care ne înjură, claxonează în trafic, sau plânge la un colț de stradă, are un mesaj pentru noi. Important e să-l ascultăm ca și cum ar fi al nostru- mesajul.

Semne primim zilnic, dar le ignorăm, sau, eu recunosc, uneori mi-i teamă de ele. Refuzul evidenței, aș numi-o.

Când au venit prea multe și prea adevărate, am cerut să se oprească. Mă schizoidau parcă mai mult decât eram. Priveam așa spre oameni și, indiferent de ce spuneau cu propriile cuvinte, la mine ajungea mesajul real. Vedeam cumva ceea ce nu voiam să văd, auzeam ce nu doream să aud, privind doar în mijlocul frunții lor. Și mă durea cumplit. Ego-ul meu nu prea „digera” situația. Mi-a jucat farsa să-mi comunice ce importantă mi-s și ce menire importantă am eu și capcana a fost gata, iar eu, încă un personaj ușor de prins în ea.

Și s-au oprit mesajele. Nu eram suficient de pregătită să le primesc… Ele veneau să-mi lumineze calea de fapt în renunțarea la ego, devenit Supremul.

Luminați-vă pe voi înșivă mai întâi , indiferent dacă sunteți copiii cuiva, iubiți, soți, părinți, socri, bunici și-apoi veți avea de luminat o lume întreagă.

Fiți propria lumină din propriul întuneric! Exersez asta zilnic. Uneori nu-mi iese. Mă împac cu gândul că sunt doar un OM.

Și, dacă ați citit până aici, aveți încredere în psihologi! Căutați-l pe cel potrivit pentru voi, cu care rezonați. Poate să vă fie sprijin o perioadă, apoi, de unii singuri, să pășiți pe o cale mai luminoasă decât cea de ieri.

Despre copiii noștri și inteligența emoțională

Despre cât de inteligenți emoțional suntem, nu ne-a întrebat nimeni niciodată. Suntem evaluați asupra inteligenței prin teste de IQ si totuși la rezultate egale,ceva face diferența. 

Inteligența la învățătură nu te pregătește pentru vâltoarea sau pentru situațiile cu care te întâlnești la nivelul vicisitudinilor vieții. Un IQ ridicat nu este o garanție de prosperitate, bunăstare, prestigiu sau fericire în viață, pentru că școlile noastre pun accent pe capacitatea de memorare și stocare a informațiilor, ignorând inteligența emoțională, un set de trăsături, ce le putem numi caracter și care contează imens în destinul nostru personal.

 Cu adevărat tulburător este rezultatul numeroaselor studii psihologice efectuate asupra unui mare număr de părinți și profesori care indică tendința mondială a generației actuale de copii de a avea mai multe probleme emoționale ca în trecut: sunt mai singuri și deprimați, mai furioși șimai nestăpâniți, mai înclinați să se îngrijoreze din orice, mai emotivi și mai agresivi.

 Cele mai multe studii au fost făcute  în Statele Unite, având în vedere costurile mari aferente efectuării acestora și pot fi extrapolate asupra copiilor și tinerilor de pe întreg mapamondul, inclusiv la noi în țară, limbajul tinerilor fiind acela al unei profunde „înstrăinări” în lumea „îngustă” și totuși atât de vastă a tehnologiei la purtător: telefoane, tablete ce au devenit o extensie amâinilor acestora.

O posibilă soluție la această situație ar fi fără nici o tăgadă pregătirea tinerilor pentru viață cuoferirea unei alternative de conectare la propria ființă și abandonarea pentru câteva ore pe zi a lumii tehnologice. Din păcate părinții au fost prinși în capcana oferirii copiilor lor a unui telefon performant de la vârste din ce în ce mai fragede cu prețul „cumpărării” acelor momente de respiro, odihnă cu ei înșiși. „Bine că stă liniștit să pot să-mi trag și eu sufletul” dar cu ce preț…

Ce scapa însă din vedere e aspectul că adolescența și copilăria sunt breșe de oportunitate  pentru a forma obiceiuri emoționale esențiale care le vor domina întreaga existență și modul de viață..

În ceea ce mă privește am dorit să schimb ceva odată cu dobândirea acestei conștientizări și drept consecință am considerat oportună înființarea la Pașcani a unui centru local al Organizației Naționale Cercetașii României. În 2009 Scoala Altfel nu exista, dar am știut că cercetășia este alături de a fi voluntariat,  educație nonformală, a învăța prin a face,  cel mai ades în natură, empatie, școală de lidership și lista ar putea continua. America și state europene dezvoltate alocă anual sume importante organizatiei fiind cotată de interes public. Nu pot nădăjdui decât că va veni vremea când  acest interes să existe și la noi.

Revenind la a fi  inteligența emoțional, acest aspect pune în centru aptitudinile necesare pentru viață. Să fim capabili să ne stăpânim un impuls emoțional, să ghicim sentimentele cele mai ascunse ale celui de lângă noi, să știm cum să ne comportăm într-o relație de orice tip ar fi (socială, de prietenie, maritală etc.)

Aristotel spunea  că e  rară întâmplarea „să te înfurii pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie și cum trebuie.” Tot el mai zicea că „problema nu constă în existența emoțiilor ci în felul în care dăm inteligență emoțiilor noastre”- Etica nicomahică.

Pe vremea când am descoperit cartea lui Dale Carnegie-„ Secretele succesului-Cum să îti faci prieteni și să devii o persoană influientă” locuiam în Brăila și destul de tânără la 25 de ani, am avut sentimentul că am descoperit o comoară și mă întrebam (cum mă întreb și acum) oare de ce acele noțiuni nu se predau în școli de la ciclul primar, gimnazial?

O populație sănătoasă din punct de vedere emoțional este fericită și mai greu de manipulat. Grijile sunt cauza în ce privește efectul devastator asupra performanțelor mintale de orice fel și anxietatea e care subminează intelectul. Pe moment acest aspect nu pare de interes național. Nu am nici o temere că preocuparea asupra acestui aspect va fi dezirabilă pe măsură ce tot mai mulți vom dezvolta o „trezire” în masă, și când masa critic se va atinge, lucrurile vor merge de la sine, natural. Îmi place să spun și cred cu tărie ca fiecare are exact ceea ce merită: caindivid, ca oraș, ca țară, ca planetă ( fară a fi prea pretențioasă formularea). E suficient să privim în jurul nostru, și vom avea imaginea a ccea ce suntem la nivel profund.


Despre ,, abilitatea” de a visa mareț, de a relationa ecologic cu toți cei cu care interacționăm, despre relatia cu noi inșine, despre ce reprezintă inteligența emoțională, recadrarea unor situații, acestea au fost și vor fi  puncte de atins în workshopurile ce le-am derulat pe grupede tineri de liceu, tot ca voluntar.  Un next level al activităților din cercetășie.

În urmă cu șaisprezece ani, în 2002 am  cumpărat o carte fix în ziua în care am început să împachetez lucrurile la mutarea finală din Brăila spre locul de baștină, Dulcești –Neamț. Dacă nu știați se pare că atunci când mergi într-o librărie, cărțile te aleg pe tine și nu invers. Nu e ca și cum știu că am nevoie de titlul x sau y pe care îl command pe net, ori de oriunde.

 Când vei merge cu prima ocazie într-o librărie, dacă îți vei da voie să te lași purtat de intuiție, te vei simți atras de fix ceea tu ai nevoie, asta dacă și ești pregătit să primești.

 „Inteligența emoțională” a lui Daniel Goleman, se pare că m-a ales pe mine, dar abia acum patru ani am început să aprofundez conceptul de a fi intelligent emoțional. Deși o mai răsfoisem, se pare că eu însămi fiind  „în lucru”, pe „șantierul autocunoașterii”, am regăsit-o când eram cu adevărat pregătită să o primesc. Nu mai auzisem până atunci de autor dar ce am regăsit peste ani stă scris: „La încheierea unei etape” 12.02 2002 și  avea să capete un anume sens peste ani.  

Copiii, adolescenții și tinerii de azi nu mai vor tomuri de noțiuni teoretice. Vor exerciții practice de învățare și de alfabetizare emoțională: „cum să reușesc să am succes și o viață împlinită.”

Alegerea unei viitoare profesii în acord cu sufletulși interesul propriu (și nu cel al părinților, al tutorelui) ar putea fi calea spre corectarea anumitor carențe în gestionarea emoționalului. Educarea procesului de asumare a propriilor dorințe, într-un mod ecologic pentru ei, cu consultarea psihologică pe orientare profesională ar putea fi în viitor un pas important în ridicarea unei noi generații de adulți conștienți, compleți și fericiți.

Revederea de Moș Nicolae cu ei (la interval de olună) mi-a bucurat sufletul și de la discuțiile despre visuri, obiective, relații și comunicare am trecut la alegerea inteligentă a viitoarei profesii, alegere bazată pe emoții care ne definesc sau ne-au definit din totdeauna doar că anumite programe, condiționări, limitări din familie, societate ne-au făcut poate să ne dorim altceva, ce ar putea să nu fie al nostru.

Să alegi să te faci polițistă pentru că ți-a plăcut sportul dintot deauna și vrei să te pui în slujba binelui, să alegi designul pentru că pictai când erai mică, ori mecanic pentru că-ți plac de copil mașinile, ori IT-ul …pentru bani- și asta a fost o opțiune, etc,  toate pot deveni realitate pentru acești copii într-un orizont de mâine…

Le doresc mult success!