SEMIOLOGIA SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI ÎN REALITATEA METAFORICA VS. PATOLOGICĂ – ESEU

ARGUMENT

Conform definiției PSIHOLOGIEI,  Logos= știință + psiho = suflet, se pare că noi psihologii ne-am aplecat asupra unei științe ce-și propune glorios să studieze latura intangibilă a umanității, respectiv ceea ce este dincolo de formă, atât in exteriorul fizicului uman cat si al logosului pur.

 Procesul cunoașterii omului  de către om a început cu senzațiile și percepțiile. Complexitatea psihicului uman este cea care permite existența unor multiple abordări.

Ca psiholog clinician în supervizare și îmi place să cred, ca viitor profesionist cu aplecare spre studierea omului ca entitate cu identitate și trăire proprie și asimilarea tuturor fațetelor expoziționale din care este privită psihologia azi, cu atare perspectivă, cu permisiunea dumneavoastră voi enunța în acest eseu viziunea proprie asupra SEMIOLOGIEI SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI.

Dacă pentru unii obiectul psihologiei și studiul psihicului uman este o banalitate, realitatea științifică a demonstrat apariția unei multitudini de discipline psihologice aplecate asupra acestui  „banal” Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?”

Un răspuns la aceste întrebări ar fi, din păcate, nu că nu există un obiect de cercetare ci că sunt prea multe .

Așadar parafrazând am putea spune că neavând o definiție exactă timp de mai multă vreme , ca să poată fi considerată o știință , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare și anume psyche – sufletul , psihicul uman – acel lucru considerat de proveniență divină de către logosul teologic .

Cercetarea tainelor psihicului pacientului pleacă de la experiențele tale de viață, cum cunoști lumea și persoanele din jurul tău, cum faci ceea ce faci, cum îți creezi propria realitate, cu momentele de fericire, dar și cu misterele ei profunde însă întotdeauna bazata pe studii și cercetări în domeniul psihologiei.

N-ar trebuie să stăm niciodată și să așteptăm neapărat ca știința să ne permită să realizăm lucruri neobișnuite, pentru că, dacă procedăm așa, atunci nu facem altceva decât să transformăm știința intru- un alt fel de religie. Astfel personalitatea ar trebui privită ca pe curajul de a ne analiza viața, de a face lucrurile pe care le considerăm neconvenționale și să exersăm neîncetat. Percepțiile noastre raportate la mediul extern dar si intern ne sunt „mentori”.

Când procedăm astfel suntem pe cale să accedem la un nivel superior de putere personală. Această capacitate o dobândim când începem să ne analizăm în profunzime convingerile. Putem descoperi că rădăcinile acestora sunt condiționate religios, cultural, social, educațional, familial, prin mass- media sau chiar genetic, prin marcarea de către experiențele senzoriale din propria viață, dar și din viețile a nenumărate generației anterioare. Ulterior punem în balanță vechile idei cu paradigme noi care ne vor sluji, poate, mai bine.

Vremurile sunt în schimbare. Ne copleșesc uneori. Ca indivizi treziți la o realitate extinsă, facem parte dintr-un ocean al schimbării. Și vedem cu prisosință ceea ce am trăim timp de două luni în contextul pandemiei de coronavirus  și ce trăim astăzi. Nimic nu mai e la fel. Sistemele și modelele noastre curente se descompun și este vremea să apară ceva nou.

Peste tot, modelele noastre religioase, științifice, educaționale, medicale, economice, precum și relațiile noastre cu mediul se conturează altfel decât acum nici trei luni. Părăsirea mediului cu care ne am obișnuit prin renunțarea la învechit și adoptarea noului nu pare greu de realizat. Suntem conștienți că lucrurile pe care le consideram adevărate astăzi, mâine s-ar putea să nu mai fie.

Iată de ce din perspectivele oferite mai sus personalitatea umană poate fi atribuită unei realități greu de definit.

După ce consumasem tomuri de cărți de dezvoltare personală, simțind o vacuitate acută în procesul propriu de creștere și vindecare, m-am orientat spre dezvoltarea în a îmbrățișa ideea conform căreia dacă nu pot schimba realitatea, să schimb percepția asupra realității. Și…am îmbrățișat NLP-ul în căutarea descifrării tainelor psihicului uman. In esență ele formează un set de principii etice pentru viață.

Oamenii fac cea mai buna alegere pe care o pot face la momentul dat. O persoană face întotdeauna cea mai bună alegere cu putință pe baza hărții lui mentale pe care o are la momentul respectiv. Alegerea sa se poate dovedi uneori contrară intereselor proprii, bizară dăunătoare, dar pentru toți pare cea mai potrivită pentru evoluția lor. în momentul în care terapeutul îi oferă o ghidare de perspectivă pe o altă hartă mentală mai bună acțiunea va fi în acest sens, pozitivă. Frumusețea acestui model de abordare modernă a personalității umane, vine să sprijine ideea conform căreia menirea psihologului și în particular a terapeutului, este de acceptare a paradigmei conform căreia personalitatea umana reprezintă un abis în care merită să te afunzi pentru frumusețea în sine a Descoperirii ființei umane sau aceea ce spuneam la început psiho =  suflet.

Psihologia umanistă susține  că principalul factor determinant al personalității, este propria noastră conștiință ce face ca omul să fi o ființă liberă procesul de construire a personalității fiind astfel unul de auto construcție.

Așadar, putem spune ca marea diversitate a definițiilor personalității vine din complexitatea naturii psihicul uman așa încât psihologului îi revine efortul de înțelegere a personalității ce presupune pendularea între persoana concretă și persoana abstractă, între ceea ce ne diferențiază și ceea ce ne apropie de ceilalți oameni.

Cum creierul uman, conform numeroaselor studii ale neuroștiințelor de astăzi este mereu în expansiune și abilitățile acestuia sunt într-o continuă dezvoltare conformă cu provocările timpului în care trăim, nu ne rămâne decât să sperăm că diversitatea personalității fiecărui individ în parte reprezintă de fapt darul făcut umanității de către Evoluție.

 În semiologia proceselor de cunoaștere, procesele cognitive cuprind atenția, memoria, gândirea, limbajul, imaginația dar și percepția și senzațiile.

Senzația e prin excelență un act psihic „monomodal” de realizare a imaginii singulare și a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. Pacienții, oamenii în general, reacționează la experiențele lor, nu la realitatea în sine. Nu știm care este realitatea. Simțurile, credințele și experiențele noastre trecute ne oferă o hartă a lumii pe baza căreia operăm dar care nu poate fi niciodată pe de-a întregul precisă. Când hărțile sunt eronate, riscăm să eșuam. Schimbarea hărții mentale conferă o mai mare libertate de acțiune ființe umane. Ar fi așadar de dorit ca „scanarea” pacientului sau a clientului, după caz, să se facă în acord cu barometrul analizatorilor intero-, extero- și proprioceptivi ce ne furnizează informații prețioase care transformă excitația în senzație în momentul în care ajung informațiile pe scoarța cerebrală.

Când surprindem însă patologicul dincolo de cadrul metaforic, acesta reprezintă distorsionarea realității prin lentila propriului aparat de fotografiat, al celui în cauză, senzația devine o operație, un act psihic elementar de proiecție în conștiință a unei impresii sau imagini subiective asupra atributelor obiectelor și fenomenelor din mediul în care se află receptorul (intern, extern) exteroreceptori, (văz, auz, miros, gust, tactil), proprioreceptori ( poziția organelor interne, locul, orientare, corp) și interoreceptori ce țin de visceral, furnizând informații despre durere, stimuli ce se cuplează cu receptorul specific de anume intensitate, se duce pe o cale aferentă spre un centru de integrare.

Termenul general pentru calitatea senzorială este ESTEZIE și avem: hiperestezie, hipoestezie, anestezii, sinestezii, cenestopatii.

Tulburările cantitative ale percepției

Coborârea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la excitanți care până atunci nu erau percepuți și avem de-a face cu hiperestezie. Pacientul trăiește astfel o impresie de creștere a  intensității senzațiilor și-l vom identifica ca fiind o persoană ce suportă greu nu numai atingerile cutanate ci și zgomotele, trepidațiile, lumina. Cu toții am trăit cel puțin o astfel de situație în condiții de efort fizic prelungit, suprasolicitare , fizică și nervoasă, (surmenaj), însă poate fi vorba și de un stadiu prodromal sau debut de boală infecțioasă. Fenomenul invers al ridicării pragului senzorial, hipoestezia, scăderea receptivității la diverși excitanți are drept consecință scăderea receptivității la diversi excitanți, scăderea acuității senzoriale. Se întâlnește în stări reactive acute, de inducție hipnotică, isterie, tulburări de conștiință, oligofrenii, schizofrenii, etc. Cenestopatiile  (fenomen introdus de Dupre) reprezintă o formă mai aparte de hiperestezie, caracterizată printr-o tulburare conștientă a senzației si percepției intero- și proprio-ceptive. Clinic se definesc ca senzații penibile difuze, cu sediul variabil care apar făra o modificare organică evidențiabilă cu mijloacele de investigație.

Tulburări calitative ale percepției sunt ILUZIILE. Fiece om cotat „sănătos” a trăit în accepțiunea termenului de dicționar al limbii române o iluzie. Ne-am imaginat lucruri ce nu aveau corespondent în realitate. Că cineva ne iubește de exemplu, și lua nota iluziei în dragoste, o dramă individuală altfel. Însă pacientul din cabinetul de psihiatrie sau la psiholog vine cu diverse forme de iluzii, senzații false, ce deformează realitatea, Iluzii vizuale, auditive, gustative și olfactive.

Primele sunt de altfel și cele mai întâlnite și constau în impresia de deformare a obiectelor și a spațiului perceput (metamorfopsii). Astfel obiectele pot fi mai mici( micropsie, alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală sau asimetrizate, apropiate sau mai îndepărtate (proropsia). Pareidolia e întâlnită a pacienții cu vivacitate și bogăție în interpretare, norii de pe cer devin persoane. Falsele recunoașteri reprezintă identificarea greșită a diverselor persoane. E de diferențiat de confuzie care poate fi întâlnită și la persoane normale. Diferența e că cei din urmă rectifică când își dau seama de greșeală. „Deja-vu”-ul e întâlnit în sindroamele de depersonalizare cât și în patologia lobului temporal însă și celor ca noi, oameni cotați normal, am trăit măcar o experiență de „deja-vu” fără a ajunge la psihiatru.

Iluziile auditive se află pe locul doi în topul frecvenței și aici e de făcut diferențierea între sunetele, vocile din imaginar și cele pe care le aud intr-adevăr dar le dau o alta conotație ca aparținând unui persecutor imaginar, scârțâitul podelei de sub picioare. Diferențierea se face cu interpretarea senzorială, care e distinctă pe fondul unei intuiții delirante.

Iluziile gustative și olfactive se deosebesc greu între ele datorită vecinătății celor doi analizatori. Constau în percepția eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanțe odorifice (parosmie). Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepția denaturată a formei, mărimii, structurii, greutății, poziției corpului. Bolnavii vin chinuiți de trăirile care descriu mărirea, alungirea propriului corp. In mod metaforic poate și noi cei cotați normali am simțit ca „ne sare inima din piept” sau „mâinile ne ies pe geam să îmbrățișeze norii” însă registrele sunt total diferite. Tulburările imaginii corpului aduc în cabinete în mod repetat persoane care suferă de tulburări de schemă corporală.

Iluziile pot fi întâlnite la oameni normali favorizate de circumstanțe externe ca distanța mare, lumină insuficientă, crepuscul) solitudine, sugestibilitate, emotivitate, stare hipnagogică, de trecere de la somn la veghe.

De amintit ar fi poate în acest context un caz prezentat la psihologie judiciară, de omor deosebit de grav, încadrat la crimă cu premeditare, prin accident de mașină pe o stradă lăturalnică slab luminată. Conform declarației martorilor vizuali, sentința de vinovat a fost adjudecată și un om a stat în închisoare aproximativ 19 ani acuzat pe nedrept datorită orei târzii din noapte , strada slab luminată și iluziei optice că persoana ar fi ACEEA.

Patologia majoră a senzorialității care depășește cazurile și situațiile normale care evocă ample tulburări psihopatologice, în general psihotice, îmbracă în clinică aspectul halucinației. În psihiatria clasică, halucinația a fost definită ca „percepție fără obiect ca eroarea fundamentală a percepției care o creează”. E. Ey Definiția este eliptică pentru că neformulând decât un soi de contradicție absolută evidențiază doar imposibilitatea logică a percepției unui obiect care nu există. Mai departe E Ey afirmă că orice halucinație apare pe fundalul modificat în sens patologic al psihismului: în planul psihopatologiei câmpului perceptiv al conștiinței, în planul operațional logic și motivațional al conștiinței (echivalența tulburărilor de tipul automatismului mintal, pseudohalucinațiilor), în planul structural modificări ale structurii ierarhizate a personalității, de exemplu deliruri cronice.

În panoplia halucinațiilor avem: halucinațiile funcționale, halucinoidele, halucinozele, halucinațiile propriu-zise, pseudohalucinațiile (halucinații psihice) etc.

Fenomene patologice frapante, de mare amplitudine clinică, studiate cu interes de cercetători clasici și moderni, halucinațiile semnifică în majoritatea cazurilor existența unor stări psihotice. Halucinațiile atrag de obicei atenția anturajului datorită conduitei specifice, adoptate de bolnavul respectiv. Când bolnavul are tendința de a disimula, prezența halucinațiilor nu mai este atât de evidentă dar cunoașterea lor este la fel de necesară întrucât halucinația în manifestarea ei discretă sau frapantă, disimulată sau evidentă, păstrează un caracter grav pentru persoană dar și pentru audiență constituind o urgență medicală.

Din cele mai vechi timpuri , cunoaștere sufletului a fost in centrul atenției oamenilor . De unde vine? , Unde se duce după moarte?, faptul că fiecare om era unic în felul său, existenta viselor, delirului, halucinațiilor – acestea au fost întrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri . Fiind considerat imaterial, timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic și teologic, considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental așa cum aveau celelalte științe . Astfel , dacă în cadrul altor științe a existat o continuitate , o completare , având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut , în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanentă noi paradigme, noi teorii antagoniste datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

De-a lungul istoriei omenirii personaje devenite celebre în genere post mortem, în timpul vieții au dat naștere unor opere din care răzbat un simț estetic și artistic dus în dimensiunea prin care frumusețea din ochii privitorului a lăsat moștenire umanității viziuni fie abstracte, fie suprarealiste devenite piese de licitații pe multe milioane de dolari.

De câte ori în istorie indivizi considerați eretici și nebuni, supuși abuzului din partea mediocrității, sau dovedit genii, sfinți, ori maeștri? Opera , produsul combinației dintre SENZAȚII, PERCEPȚII, HALUCINAȚII  au lăsat posterității adevărate „bijuterii” fără de care omenirea poate ar fi fost mult mai săracă.

La vârsta de 48 de ani, Ludwig van Beethoven rămâne complet surd, comunicând cu ceilalți doar prin scris. De asemenea, el mai suferea și de accese de febră și dureri de cap, fiind diagnosticat și cu tulburare bipolară. Chinuit de toate aceste suferințe, începe să se gândească din ce în ce mai mult la sinucidere, manifestând episoade de depresie, viață sa degradându-se din cauza acestor manifestări.

Pictorul olandez Vincent Van Gogh a creat mai mult de 2.000 de opere de artă, printre care 900 de picturi și 1.100 de schițe și desene. Cu toate astea, Van Gogh s-a confruntat cu o serie de boli fizice și psihice. Episoadele de furie necontrolată alternau cu stările proprii tulburării bipolare și depresiei.

Pictorul s-a născut cu o leziune a creierului ceea ce a dus în timp la crize epileptice, agravate apoi de stilul său de viață. Van Gogh a murit din cauza unei infecții de la o rană pe care el însuși și-o provocase.

Edvard Munch  – pictorul faimosului tablou încărcat emoțional, „The Scream”, ar fi suferit de depresie, agoraphobia, o cădere nervoasă și ar fi avut halucinații, ceea ce ar fi inspirat faimoasa pictură. Artistul norvegian spunea despre legătura dintre afecțiunile mentale și munca sa că „frica mea de viață îmi este necesară, așa cum este și boala mea. Fără boală sau anxietate, sunt un vas fără căpitan… suferința mea este o parte din mine și din arta mea.”

Michelangelo – creatorul uneia dintre cele mai prețuite opere de artă, pictată pe tavanul Capelei Sixtine, este o figură distinctivă în istoria artei. Totuși, mai mulți critici au descoperit semne ale unei boli mentale serioase. Unul dintre acești experți, Dr. Paul Wolf de la Universitatea din California, susține că melancolia subliniată în multe dintre picturile lui Michelangelo reflectă o tendință depresivă, simptomatică, a unei tulburări bipolare.

Un bun prieten al lui Vincent Van Gogh, Paul Gauguin a fost, de asemenea, un mare artist, exprimându-se prin sculptură, ceramică, printuri și multe altele. A fost implicat în dezvoltarea mișcării Post-Impresionismul franțuzesc, precum și în a Simbolismului. Și, totuși, artistul francez a încercat să se sinucidă la un moment dat și a suferit crize severe de depresie debilitantă, o tulburare de care mulți artiști suferă pentru a își cunoaște spiritul creativ.

Francisco Goya – Francisco José de Goya y Lucientes, ca să îi dăm întregul său nume, a fost unul dintre cei mai mari pictori spanioli. El a trasat granița dintre Marii Pictori și Era Modernă a picturii spaniole, iar tablourile sale romantice i-a inspirat pe pictori precum Bacon, Picasso și Manet. Cu toate acestea, găsim o pasiune instabilă în reprezentări ale singurătății, fricii și înstrăinării, dându-ne posibilitatea să îi înțelegem mai bine dezechilibrul mental. Suferind de căderi fizice și psihice, Goya se pare că auzea voci, își pierdea echilibrul, auzul și chiar suferea de tinitus (senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern), toate în același timp.

Legătura dintre dereglările mentale și artă a fost dezbătută în repetate rânduri și este de necontrazis că, totuși, există o relație între cele două, mai ales dacă luăm în considerare că arta este o formă elementară de comunicare. Iar dacă o privim așa, atunci putem să înțelegem și că produsul artistic nu este doar un răspuns la boală, ci și o formă de eliberare de ea.

Cel mai mare lider politic și militar al secolului XIX, Napoleon Bonaparte, era recunoscut pentru inteligența și personalitatea să puternică. Le-a demonstrat aplicându-le în strategii militare și chibzuindu-și atent mișcările, ceea ce i-a adus atât de multe victorii.

Cu toate astea, se crede că Napoleon suferea de tulburare bipolară. Agresivitatea și schimbările dese de dispoziție sunt cele care par să confirme aceasta informație neoficială. Chiar și inteligența sa este pusă pe seama acestei afecțiuni, întrucât unii specialiști cred că multe persoane afectate de această boală au o inteligență ridicată.

Mihai Eminescu (1850 – 1889) s-a născut în județul Botoșani fiind considerat cel mai mare poet pe care l-a avut România. În perioada 1877 – 1883, Eminescu a scris mai toate poemele sale importante – Scrisorile, Luceafărul, tot pe atunci având și o relație de iubire cu Veronica Micle.

La sfârșitul lunii iunie a anului 1883, marele poet al românilor a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, fiind diagnosticat cu „manie acută”. Conform doctorului Ion Nică, Mihai Eminescu ar fi suferit de „psihoză maniaco – depresivă”. După ani de zile petrecuți prin mai multe spitale din țară, dar și din străinătate, el moare la data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

Mulți sunt de părere că un asemenea comportament distructiv cum a afișat Elvis Presley este cauzat de tulburarea bipolară. Pe lângă manifestările contradictorii, dependența de droguri și momentele de depresie, și dependența de sex este o dovadă în plus în acest sens. Se pare că starul rock și cei din preajma sa nu și-au dat seama cât de gravă era de fapt starea sa.

Se spune că frumusețea e în ochii celui care privește. Dacă plecăm de la această idee și o extrapolăm la nivel general, putem observa că omul, în integritatea ansamblului de educare și ființare în tot ceea ce cuprinde conținutul unei vieți, vine în contact cu aspectele realității imediate raportate prin propria percepție și propriul mod de gândire. Exprimarea omului prin mijloace artistice a făcut ca dimensiunea realului imediat să capete pe alocuri conotații mistice și de sublimare în concretul actului artistic.

Funcția de bogăție a modurilor de percepție și raportarea la lumea înconjurătoare (natură, fenomene naturale, semenii săi, context educațional) omul a căutat continuu găsirea unei entropii proprii la care să se poată raporta în echilibrul emoțional, sufletesc, real și adaptativ imediat.

Așadar, ca o concluzie,  am  putea afirma că oameni cu astfel de înclinație spre neconvențional, ca cei enumerați mai sus, au fost dispuși să înfrunte adversități în numele unui concept pe care nu îl puteau îmbrățișa cu simțurile, dar era viu în mintea lor. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

Kintsugi

Sunt multe motivele pentru care m-au impresionat japonezii. Unul ar fi autodisciplina și-mi amintesc cum, distruși ca popor la propriu și la figurat, au ieșit din cel de-al Doilea Război Mondial și au reușit să revină în supremația țărilor puternice ale lumii. Fascinația istoriei lor păgâne cu harachiri-ul la rang de artă în păstrarea propriei demnități umane, apoi festivalul cireșilor în floare și arta de a fi gheișă descoperite în operele lui James Cromwell, mă fac să pun pe lista de visuri o călătorie în Țara Soarelui Răsare.

Cum am ajuns de la cultura și istoria Japoniei la reconstrucția unui destin și psihoterapie, veți înțelege imediat.

În general prin procesul terapeutic demontezi, scoți la suprafață convingeri, lucruri, amintiri, fapte reprimate ce nu ne mai sunt de folos. Pentru a putea deveni din nou funcționali, pentru a ne putea din nou simți în conectare cu Eul și Sinele nostru profund, scoatem una câte una dramele noastre profunde: istoria Eului raportată la realitatea din acel moment și la bateria de resurse pe care le aveam în dotare atunci. Nimic prea mult, nimic prea puțin, ci doar exact așa cum a fost. Vasul prețios al vieții fiecăruia dintre noi s-a spart în mii de bucățele și ne-am reinventat continuu. Uneori ne-am adunat bucățile sparte de pe jos și chiar de le-am lipit, tot defecți ni s-a spus c-am rămas în ochii celorlalți, ba mai mult, unii au fost aruncați la groapa de gunoi a istoriilor familiale plecând din aceasta lume cu destine poate glorioase, dar îngropate într-o grămadă de cioburi. Unii apropiați poate se vor fi oglindit într-un ciob al olului, altădată lăcuit și smăltuit ce era umplut cu grâne, ori uleiuri, condimente, mirodenii, ori simpla apa vie.

În Japonia există un model de artă, numit Kintsugi.

Acesta este conceptul general prin care se subliniază sau accentuează imperfecțiuni, vizualizând adăugirile și reparațiile ca un punct focal care poate fi sărbătorit, în loc de absența unor bucăți. Artiștii moderni experimentează cu această tehnică străveche ca un mijloc de analiză a ideii de pierdere, de sinteză și de îmbunătățire prin distrugere și reparație sau renaștere. (Wikipedia)

Revenind la ,,reparația” oamenilor, vin și mă întreb oare când vă deveni dezirabila o asemenea afișare a cicatricilor oamenilor? În arta Kintsugi, acele bucăți din olul inițial sunt lipite cu un compost cu adevărat prețios la propriu, în tehnică e folosita pudra de aur, argint sau platină, îmbinată cu migala și răbdarea procesului reconstructiv prin care la final vasul de lut e reconstituit în întregime. E întreg, dar se vede istoria din el prin strălucirea oferită cu grație de reconstrucția și reintegrarea în circuitul vieții, poate chiar ca și exponat.

Mi s-a părut realmente grandios un asemenea procedeu.

Refacerea psihicului unui om o asemăn cu arta Kintsugi. O reconstituire ar trebui să-i redea celui în cauza o dublă conotație de noblețe. Vasul e mult mai strălucitor după refacere și-și arată istoria zbuciumată în rândurile rămase ca epistolă a unui destin supraviețuitor.

Și japonezii inițial au ignorat această formă de artă ca manifestare în spațiul contemporan. Cu timpul, kintsugi și metodele de reparare înrudite au fost prezentate la expoziții și galerii pe tot mapamondul în spații consacrate în afara Japoniei, inițial ca: la Freer Gallery de la Smithsonian, Muzeul Metropolitan de Artă și Muzeul de Artă Herbert F. Johnson, iar mai apoi în toată lumea.

Un supraviețuitor al unor dependențe ori traume, abuzuri de tot felul, pentru mine vor rămâne asemeni acestor oluri de lut reparate prin tehnica Kintsugi, cu mult, mult mai prețioase decât erau inițial în perfecțiunea creatorului său. Poate vor fi și cioburi rămase lipsă. Acceptarea acestei forme finale vine din perspectiva a cel puțin două puncte de vedere, dacă nu chiar a mai multor perechi de ochi. A celui ce se privește pe el nu doar ca pe un morman de cioburi, dar și a celui ce a reușit realipirea părților la loc. Cât despre ceilalți, vor putea poate să accepte în final că spărturile sunt doar locuri pe unde pătrunde lumina.

BOALA ȘI DOLIUL, CA SIMBOL

„Cel mai bun medicament pentru om este omul. Cea mai înaltă măsură a medicamentului este iubirea” Paracelsius

Suntem în plină pandemie de Coronavirus, 26 martie anul de grație 2020.

În ultimii șase ani, aproape zilnic, am  scris într-un jurnal, ca metodă de autoterapie, după moartea mamei, apoi a tatălui din 28 august, anul ce a trecut.  Odată cu noul an am oprit registrul din care scriam.

Acum ceva s-a întâmplat însă. Am înmărmurit în fața unei suferințe planetare! Dacă doriți, este un doliu planetar trecut prin toate cele trei forme de doliu: doliu anticipativ, când familiile ce știu că-și trimit parinții sau copiii în spitale jelesc mult înainte de a primi un verdict catastrofic, ba mai mult, fără a avea poate șansa de a-i mai vedea vreodată, doliul acut –moartea propriuzisă și foarte probabil pe alocuri v-a lua o forma de doliu patologic datorat suferintei de a-ți pierde copiii sau ambii părinți raportat la tema noastră de discuție.

 Orice problemă aș avea, îmi pare măruntă în fața situației disperate în care se află unii oameni și acel jurnal în care îmi așterneam gândurile, angoasele și propriile temeri după moartea ultimului meu părinte, tata, acum șapte luni, s-a transformat într-un jurnal de recunoștință și un proiect minunat: 1000 lucruri de iubit și încă pe-atât în care scriu zilnic și găsesc (uneori ușor, alteori mai greu, recunosc) câte 10 lucruri, emoții, întâmplări, fapte ale celorlalți, ale interacțiunii cu oamenii în general, dar mai ales cu mine însămi și cu natura. E un exercițiu ce vi-l recomand a-l începe cu 3 pentru început. S-ar putea să vă ceară efort, dar e un excelent exercițiu de voință și antrenament pentru a scoate la lumină esențe ascunse, mai ales în aceste momente când avem timp, răgaz dar suntem în plină criză existențială. Veți fi uimiți de câtă bogăție purtăm în noi…

Ca asistent medical la patul bolnavului timp de 20 de ani am avut numeroase ocazii să văd suferința unui bolnav în multe stadii ale bolii și în diverse afecțiuni, inclusiv cum se moare.  Cumulat, 10 ani din cei 20 i-am petrecut, ironie sau nu, deloc ales însă,  în secții de Pneumoftiziologie, „la tebeciști” în jargon literar, dacă doriți. În două perioade: atât în Brăila cât și, ghinion, la Pașcani, unde odată ajunsă la comanda destinului, (nu s-au scos alte posturi la concurs atunci, pe o rază de două județe, Neamț și Iași) tot la TB am ajuns. Aș putea povesti multe ca urmare a faptului că am fost în ambele cazuri infectată cu bacilul Koch. Așa am cunoscut la 23 ani izolarea în boală și în afara bolii, autoizolarea, apoi la diferență de 10 ani, la 33 de ani. Un tratament complet de tuberculoză durează între 6 luni până la un an în forme chimiorezistente.

Perspectiva asupra unei boli contagioase poate fi diferită privită din două unghiuri de vedere: cea a cadrului medical dar și cea a pacientului. Le-am trăit pe amândouă și dacă nu mi-am învățat „lecția” prima dată, a revenit. Deviza pe atunci ca și cadru medical era : „Pe tura mea nu se moare!” Mi se spunea că ești o norocoasă. Am fost prima care a căzut secerată de tuberculoză. După mine au urmat apoi rând pe rând și celelalte colege. Nu aveam voie să răsuflăm, deși se intra în comisie de expertiză peste 90 zile de concediu medical, ca boală profesională.

Îmi imaginez acum că acele cadre medicale care preferă să rămână până la epuizare pe secții în a îngriji pacienții, au acum, pe timp de război cu inamicul nevăzut, o deviză mult mai plină de semnificații: În familia mea nimeni nu moare! Prefer să rămân aici decât să duc copiilor, părinților, boala. Suceava în aceste zile e de departe un oraș ce după opinia mea ar trebui închis ca Buhanul. Aud că dacă nu vor mai avea paturi după explozia de persoane infectate vor interna la Pascani. Înțeleg astfel că toți pacienții cronici sunt acasă și au rămas doar urgențele. Suspecții trimiși de aici la Iași și confirmați ulterior, au infectat deja acele cadre medicale care nu știm dacă au acum sau nu rezultatele unor teste. Și ei au colegi, familii, așa încât Pașcaniul poate deveni și el o bombă cu ceas.

Izolări sau bine spus autoizolări în Sine au existat numeroase de-a lungul vremii pe lângă acestea: boala de cancer a copilului meu, un an de zile nu voiam să văd și să aud prea multe în îngenuncherea în fața vieții, apoi un an, pentru că asistentele fac cele mai „selecte” forme, tuberculoza pozitiva, ce ironie, nu, că poate fi și pozitiv ceva într-un diagnostic, însă de fapt arată prezența bacilului în spută, notată cu +; ++; +++, funcție de populația de bacili din cutia Petri,  formă chimiorezistentă tratată în primele trei luni cu 15 pilule doză unică dimineață (4 izoniazidă, 3 pirazinamidă, 3 etambutol, 4 sinerdol, 1 ranitidină). Fie iertat, medicul meu șef de-atunci atât a putut spune: ,,Ți-a venit factura de plată”…

Peste ani, acum aproape 7, lupta cu cancerul avea să revină în boala mamei, a mătușii, sora mamei, dragă mie. Dolii peste dolii.

Starea de neputință în fața bolii, chiar cadru medical fiind, te poate îngheța, determina să fii în postura unui robot care știe ce are foarte bine de făcut în taskurile zilei dar nu mai simte nimic. E un pustiu…

De copil mi-am spus că fiind o persoană corectă, voi primi pe măsura faptelor mele.

Destinul este mai mare, mai amplu și se extinde asupra unor intervale de timp, la mine din zece în zece ani de-a lungul vieții mi-a oferit această șansă și noi nu-l putem ocoli sau păcăli cu încercările noastre, oricât de rafinate ar fi ele.Și nu este posibil să realizăm o asigurare cosmică pe viață- nici măcar printr-o atitudine corectă.

Concilierea cu moartea, ca acum în timpurile pe care le trăim, poate veni ca eliberatoare si poate fi o soluție pentru însănătoșire.

Sunt recunoscătoare vieții pentru toate sitiațiile de criză și doliu oferite pentru că acolo unde este criză, știm bine e și creștere. Dacă vom fi capabili să oferim un bun exemplu copiilor noștri mai ales acum, vom concluziona că destinul nu e rău ci ne însărcinează prin toate mijloacele cu evoluția noastră.

„Boala este strigătul sufletului ofensat.  De aceea trebuie găsit ce a ofensat sufletul, iar pentru aceasta corpul oferă indicația necesară” Ruedieg Dhlke.

Dacă e să credem cele scrise în Biblie, avem cu toții o vină fundamentală rezultată din pierderea Paradisului și a unității paradisiace dar și din realitatea vieții noastre, a anului de grație 2020 cu Pandemia de Coronavirus, din care nimeni nu va rămâne la fel pe acest Pământ. Cu alte cuvinte nouă ne revine misiunea de a înfăptui unitatea la un nivel mai conștient.

Propun, deci, să fim optimiști, pentru că tot acest vârtej ne ascensionează cumva ca moment sublim de emulație și ajutorare, ceea ce ne va face să ieșim și mai puternici din această încercare.

Dacă viața este un tip de școală, atunci tablourile maladive fac parte din „planul de învățământ”…

O VIZITĂ ÎN LUMEA BOLNAVILOR DE CANCER SAU FAMILIA CA PACIENT LA CONFLUENȚA CU „OSCAR ȘI TANTI ROZ” (carte recomandată de coordonator stagiu, scrisă de Eric Emanuel Schmitt)

În vreme de criză, soluțiile inedite apar. Evaluări și transmiteri de teme on-line către profesori de acasă devin oportunități de a da credit unei asemenea posibilități. După prezența în grupul de suport al părinților bolnavi de cancer, la Spital de copii “Sfânta Maria”, Iași, stagiul clinic în I.R.O. Institutul Regional de Oncologie a venit parcă să-mi dea posibilitatea de a decanta emoții și sensibilități legate de această boală destul de familiară mie și filtrată prin propria experiență de viață dar și prin lentila psihologului ancorat în a observa realitatea de pe holurile unui spital (câte s-au întâmplat într-o săptămână!) unde disperarea și Speranța par să-și dispute teritorii în orice secundă.

În momentele în care ne aflăm, doar puterea Iubirii și puterea Acceptării pot face diferența după faza de Negare, Disperare și Depresie. Sus inima!

Datorită complexității cauzalității psihice, majoritatea legilor care guvernează viața psihică au un caracter probabilist. Asta înseamnă că nu putem elimina întâmplarea din desfășurarea vieții psihice. Un diagnostic de cancer din viața unui om apare ca o întâmplare…

 În psihologie noi nu operam cu certitudini, realizăm doar predicții referitoare la comportamentul unor persoane. Deoarece intervine întâmplarea, nu putem prezice sută la sută comportamentul unei persoane dar categoric îi putem fi suport.

Înțelegerea, răbdarea și compasiunea sunt valori mai prețioase chiar și decât sfaturile bine documentate în anumite situații.

La serviciul internări, într-o zi de miercuri, din poziție de metaobservator, pentru că din observator e greu, mai ai flashuri, (sic) furnicarul de pe holuri e doar o undă fină a ceea ce freamătă în adâncurile și ochii oamenilor în general, al aparținătorilor și în mod special ai bolnavului în cauză.

„Am citit împreună cu Peggy Albăstrea Dicționarul medical, cartea ei preferată. E pasionată de boli și se întreabă pe care ar putea să le aibă mai târziu. Eu m-am uitat la cuvintele care mă interesau: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Poate n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo!” – p.91 din cartea “Oscar și Tanti Roz”, autor Eric Emanuel Schmitt. Oscar, personajul principal al cărții, cel care știa că va muri, puștiul de 10 ani, bolnav de cancer, ne dă o lecție de viață.

După ce ai în mână un asemenea diagnostic, cam acestea sunt temele tale de interes: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Oare câți medici oncologi știu asta?

Este ironic faptul că adeseori se întâmplă ca tocmai prietenii cei mai apropiați și familia să dea cele mai proaste sfaturi. Ei au numai intenții bune și fac apel la propriile experiențe în aceste tentative: „Haide, dă-i drumul mai departe, ancorează-te mai mult în viață, fă-ți prieteni, fii puternic, ieși mai mult din casă, hai să-ți arăt cum sa te distrezi, adună-te”.

Cea din urma încurajare, „adună-te”, pare destul de stupidă. Dacă persoana care suferă de această boală, cancer în speță, pe lângă depresia aferentă, ar putea să se adune, de unul singur, fără suport psihologic, poate că ar fi făcut-o de la bun început. Chiar crezi că o să-și ducă mâna la frunte și o să zică „Doamne, mulțumesc! Chiar nu m-am gândit la asta. O sa încerc să mă resetez și totul va fi în regulă”?

Ei bine, nu prea pare potrivit, deși pare să fie de bun simț; cu aceste atitudini, lucrurile se vor înrăutăți. La bolnavul de cancer sentimentul de vină si auto-compătimire este parte a bolii, dar parțial o supraadăugare a ei. Cel aflat într-o atare situație se condamnă pentru faptul că suferă de această boală. „M-a blestemat Dumnezeu”, spun adesea.  Ceilalți nu știu ce simt persoanele care suferă de cancer. Ar putea bănui, dacă nu au trăit ei înșiși boala sau nu au avut pe cineva din familie bolnav.

Că au și depresie clinica, ca o simbioză în ,,corpul gazdă”, se pare că pe medicii oncologi nu prea pare să-i atingă, ei ocupându-se strict de „bucățica lor” fie ea chirurgie oncologică, evaluare, urmărire și tratament chimio sau radioterapie. Profesioniști altfel. Doar că oamenii nu sunt doar „organe de reparat.”

În cabinetul medicului chirurg oncolog, la ușa căruia oamenii vin dis-de-dimineață pentru a prinde un rând „mai în față”, vin oameni din mai multe regiuni ale țării, că doar e Spital Regional, trimiși din teritoriu cu un diagnostic incert sau unul cert cu propunere de tratament.

„Aveți cancer!”, „Trebuie să vă operăm” sau ”E necesar să începem tratamentul!”: trei propoziții ce cad ca o ghilotină pe sufletul și așa fragil al pacientului și al familiei. Menajamentele par ieftine și tu ești flămând după un gram de compasiune…

Atâta timp cât psihologul este considerat ca nefăcând parte din corpul medical și remunerat ca atare, ori cotat drept personal auxiliar, o conlucrare reală și în beneficiul pacientului, în acest caz al celui diagnosticat cu cancer, nu va exista curând, deși ar fi de real folos în procesul de vindecare, recuperare și dătător de șansă de viață.

Va trebui să se inventeze o Tanti Roz în inima și sufletul fiecărei mame cu copil de trei ani bolnav de cancer, ori mai târziu a unei fiice cu mama ori tata aduși în spital… să moară, ea însăși depășită de suferința fizică și durerea părinților și de diagnosticul  crunt. Ce se întâmplă cu acestă femeie, aceeași în toate trei ipostazele, rând pe rând, va fi o carte la un moment dat. Am cunoscut-o pe acea femeie îndeaproape…

„Dacă pronunți cuvântul moarte într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea și-apoi se schimbă subiectul…

-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât să se vindece. Deși vin să moară.”- p.16, „Oscar și Tanti Roz”, Eric Emanuel Schmitt.

Psihologia, ca logos al sufletului, în absența unui cadru legislativ cu o lege fundamentată solid, a psihologului, va rămâne o Cenușăreasă rătăcită într-un labirint al sistemului de sănătate publică (el însuși bolnav) și destul de „babă nearanjată când țara arde” în contextul pandemiei de coronavirus.

Nu ne rămâne decât să sperăm la vremuri mai bune și să ne asumăm fiecare în parte responsabilitatea de a face ceva în sensul desensibilizării unui sistem de la a fi imun la ceea ce se întâmplă cu pacienții și dincolo de această dimensiune a palpabilului și concreteții.

Boala e un simptom, un simbol? Desigur! Priviți ce se întâmplă astăzi. Planeta moare și strigă de multă vreme. Acum vrea să fie auzită prin noi, oamenii. A venit și rândul nostru după ce s-au tăiat pădurile, să fim puși în situația de a percepe pe propria piele ce se întâmplă cu plămânul acestei planete…

Se pare că orice criză nu e decât un moment de trezire. Doar în mijlocul unei mari crize omul se schimbă.

Dacă viața noastră a fost un vânt lin, o criză existențială va schimba cu siguranță reperele sub sintagma: totul până la momentul „X” și totul de după momentul „X”. O rătăcire departe de noi înșine și forța divină din noi și din afara noastră, ar putea naște un pustiu greu de pătruns și depășit.

 Când oare, mai mult ca în timpul unei crize reale, gândim: „Doamne, unde ești?”?

 Să ne unim mai mult ca oricând într-o energie comună care să ne ocrotească pe noi toți și pe cei vulnerabili, lipsiți de apărare, cu un diagnostic cum e cancerul ori altele asemenea!

CURCUBEUL DIN ADÂNCURI

,,Nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi lumina lunii în cioburile de pe jos…”

A. Cehov

M-am cufundat de atât de multe ori în mine, încât era să mă înec de câteva ori…

Atunci când pleci într-o astfel de călătorie, spre tine, e bine să-ți asumi drumul propriei cunoașteri. Va fi o călătorie pe cât de stranie pe atât de periculoasă. Dar e în regulă! O forță magică te va învălui și proteja. Tu doar lasă-te purtat și rămâi ancorat în clipa prezentă, în aici și acum și toate misterele lumii ți se pot dezvălui. Dar doar când îți vei dori cu adevărat să te cunoști!

Avem toate resursele în noi pentru a reuși în tot ceea ce ne-am propus. Atunci când afirmăm: eu pot sau eu nu pot, și într-un caz și în celălalt avem dreptate. Dar voi cei ce mă urmăriți sunt convinsă că deja știți asta sau cel puțin o dată în viață ați fost tentați să puneți problema astfel.

Poate ceea ce vă voi spune în continuare s-ar putea să vă șocheze: nu știu să înot și cu toate astea, I did it!!

Dincolo de toata copilăria nu tocmai fericită ce-am avut-o, mă simt binecuvântată! Avem primit odată cu acest dar nesfârșit, viața, … un infinit. De la primele ore ale dimineții și până la momentul când stingem lumina în cameră și ne așezăm în pat spre odihnă.

Dar oare cât de deschiși avem ochii interiori să primim darurile vieții sau câte ziduri de protecție ne-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja de această lume, lumea pe care o construim fiecare în parte: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este produsul propriei noastre percepții. Dacă vedem lumea bună sau rea e doar unghiul nostru de vedere.

Când am pornit pe drumul autocunoașterii, obsedată fiind de copil de întrebări ca ,,Cine sunt de fapt? Si de ce am venit în această lume?” am realizat că sunt mai mult decât ceea ce se vedea la exterior: un trup, corp ce mă purta de colo colo. De aici a început povestea vieții mele, un copil născut într-o familie modesta, de oameni muncitori, dar care au preluat ei înșiși emoții și obiceiuri nesănătoase și autodistructive.

Un copil ce și-a asumat, construit și trăit propria poveste. A îmbrăcat haina salvatorului pentru toată familia de a-i îngriji și susține de la bunica bolnavă la pat, figura principală de atașament, până la figurile parentale, mama și tata. Conform motto-ului de la început, copilul meu interior cu care am călătorit si călătoresc și astăzi, și-a dorit să vadă lumina lunii, strălucirea și măreția ei în cioburile ce le avea pe jos… Nici măcar nu a așteptat pe nimeni să i le arate luminând…

Cu toții avem cădere și urcare împletite în sinusoidala vieții și Blaga a pus o întrebare capitală într-un vers: ,,Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund, cresc nuferi?” Vezi cover-ul paginii mele de cabinet pe FB: Terapie de echilibru sau motto-ul meu: Viața m-a antrenat ca să te inspir! Uneori e apăsător și pentru mine. Dar dacă avem asemenea binecuvântări, suntem datori să dăm mai departe. Evident, onorându-ne mai întâi sufletul nostru. Așa s-a explicat activitatea redusă pe canalele social media de până acum. Un travaliu de doliul e bine de trăit, nu de suprimat, în liniștea și spațiul emoțional de care ai nevoie, de preferat acompaniat psihologic.

Ultimii 5 ani din viață au fost pentru mine parcursul cu și mai mare curiozitate acestui drum, al autocunoașterii, autodezvoltării și formării mele ca psiholog și terapeut. Nu era nimic de dovedit nimănui, ci doar mie că pot evada din capcana propriei minți, a programelor de familie cu care am venit și în care am trăit. Unele programe mă urmăresc și astăzi, însă psihologul ce-am devenit între timp, are la îndemână instrumentele de destructurare a lor.

 ,,Mi-am luat timp…” e o expresie ce s-ar traduce: fii blândă cu tine, ai răbdare și fă totul în ritmul tău, nu te grăbi. Eu cea care am supraviețuit făcând totul sub presiunea unui ,,trebuie” continuu ce mă devora și desființa ca identitate, am concluzionat că doar de trăit nu aveam vreme fiind manager in propria-mi firma, asist. med. la Spital, mamă și nu mămică acasă (o dezbatere viitoare despre cei doi termeni aparent sinonimi), studenta ever, gospodina ce punea zacuști și conserve la borcan, voluntara ce visa o lume mai bună construind Cercetașii din Pașcani.

Ca oricare dintre voi instinctul de a-mi pune măști, de a-mi crea paravane, ziduri de protecție m-a ajutat, dar cu niște costuri pe care doar în fața propriei conștiințe le poți contabiliza. Când ai cinci din cele șapte traume ce pot marca și mutila viața ulterioară a unui om ce poate fi încadrat la Sindrom posttraumatic, nu e foarte confortabil…

Experiența ce v-o împărtășesc acum e o obsesie a mea din copilărie, de pe vremea când urmăream în vremuri apuse, programul TV de doar 2 ore pe zi. Teleenciclopedia era, după Mihaela, emisiunea mea favorită vs. Discovery Channel de după revoluție (sau ce-o fi fost ea, nu discut politică).

http://ancapavel.ro/wp-content/uploads/2017/08/Jackson-Reef-ancapavel.ro_.jpg

 

Fascinația mării și mai apoi a oceanelor lumii pe care am avut șansa să le privesc călătorind cu avionul sau pe vase de croazieră, mi-au readus dorul de ape din adâncuri…

Pentru mine fiece călătorie exterioară face parte din drumul către mine însămi. Am mers în locuri, să-mi aflu locul…și m-am bucurat ca un copil de fiece loc.

O altă arie a preocupării mele după traume e vindecarea fricilor. Odată cu această experiență am procesat teama de apă, atacul de panică și teama de moarte.

Am la activ doua ,,tentative” de înec. Prima în vacanța de vară când treceam din clasa a 3-a într-a 4-a, la Năvodari. Intram in apă ,,la fluier” doar la semnal și doar cu ,,cordonul” toți odată ținându-ne de mâini. Pe culoarul meu de înaintare s-a interpus o excavație în mare. Îmi aminteam doar momentul de usturime în ochi și gât de la înghițit apa sărată, zbuciumul din mâini pentru a urca către suprafață și m-am trezit undeva pe un pat de infirmerie în timp ce-mi scoteau alge din gat. A doua oară, la 17 ani, vacanță Eforie Sud, fascinația mării își făcea datoria. Înotam, așa cum în mintea mea credeam că știu, dar paralel cu țărmul. Totul părea atât de simplu, apa sărată își făcea datoria, verdele marii mă-nvăluia. Colegele, care se descurcau: hai Oana că știi să-înoți! Obișnuită să pun picioarele pe nisipul din mare când oboseam, îmbibată organic de adrenalina momentului, mi-am dorit să mă odihnesc. Picioarele mele la un moment dat nu au mai găsit nisipul și circuitul neuronal existent în subconștient s-a reactivat, a ieșit la suprafață atacul de panică, și s-a reprodus situațional un moment pe care-l mai trăisem cândva. Apa părea să mă înghită spre adâncuri și un înger păzitor (căruia îi sunt recunoscătoare și azi, oriunde s-ar afla) era in preajma și m-a tras către mal, in persoana unui domn aflat ,,pe faza”.

Teama de moarte si frica de înec au fost două laitmotivuri în propria-mi viață.

Ceea ce pot afirma astăzi cu tărie? Singura cale de vindecare a fricii, este să treci prin ea. La nivel teoretic studiasem tomuri, aplicasem pe diverse frici, de diverse intensități, ce le-am disecat bucată cu bucată, dar practic, în acest registru nu aveam un progres. Moartea tatălui meu din această vară m-a forțat să mai acced o treaptă. Rând pe rând au plecat toți, astăzi nemaivând ca rudă de gradul I decât un frate, în Londra.

A fost muntele de aur al lui Moise, muntele Sinai, deloc primitor pe timpul nopții în această perioadă a anului, a fost pelerinajul de noapte pentru salutarea răsăritului de soare, conectarea cu Divinul și se pare că toate s-au aliniat la debut de an cu ceva ce nu era planificat concret. Era în câmp. În câmpul conștientului colectiv. Mindfulnessul practicat constant, iți poate aduce revelații.

Momentul de a decide să-ți învingi fricile, e la tine.

,,Greu nu e să faci anumite lucruri, ci să te pui în situația de a le face” spunea cineva.

Mental îmi doream să aflu, să văd cu proprii mei ochi adâncurile mării ce mă fascinau și atrăgeau într-un mod inexplicabil, aproape magnetic. În special în Marea Roșie.

Cu cât te înverșunezi să faci sau să-ți dorești anumite lucruri, cu atât pare că se-ndepărtează. Nu-i așa? Însă în spate stau etape de pregătire mentală, de relaxare și când ești cu adevărat pregătit să faci pasul, vei simți pur și simplu și decizia va veni instant. E mult de lucru până aici, dar merită.

Să fii maestrul propriei tale vieți!

Să trăiești liber de frici și angoase!

Asta aș numi înțelegere. Dacă înțelegi, pentru că toți am devenit ,,mentaliști” în timpurile în care avem deadline-uri, targhete de atins, timp limitat ca resursă, capătă sens totul și dincolo de mental.

Când totul pare ilogic în jurul nostru, nu e cazul să dăm noi o logică. Nu trebuie decât să acceptăm realitatea. După acceptare vine logica. Nu în negare, nu în încrâncenare. Cercetătorii din domeniul psihologiei care au dezvoltat numeroase studii în acceptarea realității susțin: dacă realitatea este ilogică (așa cum susținem în anumite momente), atunci înseamnă că e ceva greșit în logica noastră. Ce putem schimba? Putem schimba logica, dar nu putem schimba realitatea. Nesiguranța face parte intrinsecă din viață-și e bine că e așa, pentru ca asta face ca viața să fie libertate, să fie o continuă surpriză. Nu știi niciodată ce o să ți se întâmple.

Oare ce va urma?

Mie această întrebare nu mi-a adus incertitudine, ci Libertate!

Sunt scafandru profesionist aflat la prima treaptă acreditată internațional (PADIProfessional Association of Diving Instructors) în ape deschise (Open Water Diver )!

 Am revenit la Marea Roșie după 6 ani. Atunci a fost Hurgada, cu excursii la și în piramide, cu Valea Regilor, Luxor, Cairo cu Muzeul de Egiptologie. Acum a fost Sharm-El-Sheikh și recunosc cu mâna pe inimă, această zonă are parcă mai mult șarm…

Iubesc muntele, mi-i tată acum, iar mamă mi-este marea… Deocamdată Marea Roșie m-ambrățișat prima ca și scafandru.

Despre Marea Roșie?

,,În nord se află peninsula SinaiGolful Aqaba și Golful Suez (care face legătura cu canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime și o lățime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală și o adâncime medie de 500 m; prezintă – de asemenea – o platformă continentală extinsă, cunoscută atât pentru viața submarină, cât și pentru coralii săi. Marea are o suprafață de circa 450 000 km² și reprezintă mediul de viață a numeroase specii de nevertebrate și a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African și este cea mai nordică mare tropicală a lumii.

Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roșie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium erythraeum, de culoare roșie, în apropiere de suprafața apei. O altă sursă ar putea fi munții bogați în minerale de culoare roșie aflați în apropiere, care poartă numele de „הרי אדום” (harei edom).

O altă ipoteză o determină numele himariților, un trib local al cărui nume însuși înseamnă „roșu”. O altă teorie ar indica faptul că numele „roșu” se referă la direcția „sud” în același mod în care numele Mării Negre se poate referi la „nord”. Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcțiile cardinale.

Marea este cunoscută pentru locurile de scufundare, fiind o destinație turistică căutată. A fost „descoperită” ca o destinație pentru scufundări de către Hans Hass în anii 1950, și mai târziu de către Jacques-Yves Cousteau. Printre stațiunile cele mai populare se numără Sharm-El-Sheikh și Hurghada în Egipt, într-o zonă cunoscută ca Riviera Mării Roșii.

Curcubeul din adâncuri

Denumirea Mării Roșii nu denotă însă câtuși de puțin bogăția de culori a florei și faunei subacvatice.

Temperatura ridicată a apei la suprafață permite conviețuirea a sute de specii de pești tropicali. O bogăție de culori la care se adaugă și culorile vii ale coralilor. Reciful Woodhouse este cel mai lung recif din stramtoarea Tiran, dar şi cel mai puţin vizitat dintre cele patru şi asta fiindcă forma sa îngustă nu oferă adăpost pentru bărci. Punctul cel mai înalt al recifului începe la suprafaţa apei şi coboară până la 45 m. Aici sunt crevase locuite de ţipari uriaşi, peşti din familia Epinephelinae şi peşti-balon veninoşi. Lângă zidul recifului sunt turnuri de coral, care adăpostesc moluşte şi peşti-ţeavă (din specia Syngnathinae). Reciful Woodhouse este ideal pentru scufundări de suprafaţă şi pentru scufundătorii experimentaţi.

Sursa wikipedia

Corali în Eilat - Marea Roșie

Dacă ți-a fost util acest articol scris la început de an pe tema vindecării traumelor și fricilor plecând de la experiența personală aștept comentariile tale mai jos și nu ezita să mă contactezi dacă tu crezi că-ți pot fi de folos la cabinet sau ședințe on-line 1-1.

Aveți grijă de voi pentru a vă putea bucura în mod real de darurile vieții. Totul e să ieșim din MATRIX! Voi sunteți curcubeul!

Va las imagini dintr-o călătorie! ( sau mai multe 🙂 )

ECOURI DUPĂ REPREZENTAȚIA LUI DAN PURIC LA PASCANI – UN OM CARE M-A TREZIT

Nu știu cum e la voi, dar ca să mă trăiesc pe de-a-ntregul, simt nevoia să-mi reglez constant focusul pentru a putea cuprinde toată sfera de trăiri pe care Dumnezeu, în bunătatea lui mi le-a dat și astfel dau zoom-in sau zoom-out după cum barometrul interior mă ghidează. Mult, mult timp n-am știut să m-ascult. Sau poate m-am prefăcut că nu sunt, ci doar am existat. Așa, ca o specie de pește cameleon într-un mare acvariu, această lume aparentă.

Spuneam de-a lungul vremii, că am trăit evenimente în viața aceasta care s-au așezat singure în calea mea (cum un țol țesut de mama ori bunica) care mă duce spre ceva tainic și adânc. Cel mai adesea, o cale spre înlăuntrul meu atunci când e atât de mult zgomot în afară. Personal trăiesc între niște registre ce pot părea schizo pe alocuri și care mă trăiau ele pe mine la un moment dat și nu eu pe ele. Toate fac parte din acest dar numit viață. Și pentru că suntem în perioada în care oferim daruri, ce poți face cu un dar atunci când ți se oferă? Poți să-l primești, sau poți să-l refuzi… TU știi ce faci cu darul tău? Îl poți primi cu toată bucuria nemărginită prezentă în inima și-n gândul tău, doar pentru tine fără a fi nimic egoist în asta sau poți să-l oferi mai departe, imprimând pe pânza sufletului tău doar emoția momentului și oferindu-l mai departe cu aceeași emoție și bucurie.

Faptul de a fi prezentă prin darul vieții la această reprezentație a unui mare actor pe care încă îl mai are România, mai înainte de a pleca de pe această rampă, a vieții, pentru mine a fost un balsam venit într-un iureș în care mă dureau toate și nimic concret.

Dan Puric, născut pe 12 februarie 1959. Actor, eseist, autor, actor și regizor de teatru. A jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția și cu numeroase interviuri și apariții televizate la RTL Luxemburg, 3 SATFrankfurt, BCBlefast Royal College. Cu o zi înainte de apariția pe scena sălii festive de spectacole din cadrul primăriei, i-a apărut decizia de pensionare de pe scena Teatrului Național din București. Era foarte încântat și liber să facă tot ceea ce și-ar fi dorit și încă nu s-a împlinit. 2500 e pensia. A refuzat politicul în repetate rânduri rămânând lui însuși fidel, inclusiv propunerea de europarlamentar. Pe vremea când era destul de strâmtorat a jucat pantomimă prin barurile de noapte din București-sursa Wikipedia.

Întârziat fiind de pe drumurile patriei fără autostrăzi, crezând doar în drumurile către sufletele oamenilor, s-a scuzat pentru prezentarea în fața noastră ca „de pe drumuri”, dar nu-și mai permitea să se știe așteptat și astfel a apărut pe scenă lăsând costumul în mașină și venind ca un prieten la un picnic de suflet. A spus ce a avut de spus timp de o oră și jumătate, a răspuns întrebărilor din sală încă o oră și s-a retras în ovații lăsându-ne în aceeași lume magică a lui Hristos în care ne-a transpus, în lumea românismului sacru și a unui concert excepțional de colinde ce m-a readus la copilul din mine. Pentru mulți dintre noi a rămas doar Merry Christmas și mai puțin nașterea în iesle a lui Dumnezeu-fiul…

Mi-a hrănit sufletul Dan Puric în acest post,  în care mă simțeam cumva „flămândă”…

Ușor timid, cu o oareșce sfioșenie, a deschis o întreagă „autostradă” cu multe benzi către inima și sufletul meu dar cu siguranță și către toți cei prezenți.

În 2011 aveam să citesc cartea ”Fii demn!” și de atunci mi-am dorit să-l cunosc și să-l vad pe autor. Sub aceeași semnătură mai putem găsi: ”Să fii român, „Omul frumos”, „Cine suntem”, „Suflet românesc”.

„Știți, sunt singurul puric cu un câine din România…” așa și-a început de fapt expozițiunea. Ulterior am aflat că există și o carte:„ Dulci, Jurnalul unui câine scris de un puric, Dan”.

A fost de-ajuns cât să-i cuprind umorul, finețea și măreția din spatele acestor cuvinte. Din punctul meu de vedere, care sunt acuzată că nu prea am simțul umorului pentru că nu gust anumite show-uri, Dan Puric este cel care a adus stand-up comedy-ul pe scenele teatrelor din România și peste tot în lume unde a fost invitat cu a lui pantomimă ce l-a consacrat inițial.

„Dulci, ce faci Dulci când nu-ți convine ceva? Dai din coadă Dulci! Așa, iei atitudine.”( Dulci e câinele) Asta face și el pe scenă. Ia atitudine ca și tu să-nțelegi mesajul.

Ne-a purtat printr-o întreagă sarabandă de povestiri trăiri și emoții din care voi spicui câteva ce le-am notat cu agenda pe brațe de teamă să nu le scap în eterul ce aproape sublimasem.

Spunea actorul, omul, eruditul, smeritul : „Până la Cristos, numai zeii aveau o faimă… Acesta este geniul creștinismului: a pune laolaltă oameni și zei.” Cu tristețe în glas vorbea despre cum poporul român are un alt metabolism al istoriei. Acum se pare că ne scapă esența. „O să fie la un moment dat ceva ce-o să-l trezească…” Se pare că noi oamenii ne racordăm la lumea modernă numai în măsura în care ne convine. Când nu ne convine blamăm, criticăm.

Întrebarea pertinentă ce se pune e: „Dar la sufletul vostru cum vă racordați?” De obicei momentele de criză sunt cele în care creștem. Culmea, din minus vine plusul. Adus în atenție de către actor, părintele Stăniloaie ar fi afirmat legat de incipiența Uniunii Europene când se punea pe tapet ideea de Statele Unite ale Europei: „Oamenii ar trebui să aibă și același suflet să-nțeleg, în această Europă, doar că sufletul creștin al poporului acestuia nu e de negociat la nici o masă a tratativelor. Nu veți reuși, cum nici revoluția comunistă europeană să cucerească Europa, decât când veți ucide sufletul creștin din fiece creștin din Europa occidentală”.

Astfel ,,Poporul român (zice Dan Puric) nu a avut sifilisul bolilor religioase. Sunt instanțe superioare la care se roagă poporul român. E ușor să cucerești un popor: îi tai rădăcinile, drumul spre el și privirea către cer… și-i dai know-how.” Îi omori tradițiile, îl înregimentezi în consumator de ,,media” sau îl închizi ca-ntr-o pușcărie fără de speranță, aș traduce eu.

„Omul de azi e ego-gregar, egoist și în turmă. Între tata și bunicul era armonie. Între mine și tata erau discuții, între mine și copilul meu e o prăpastie. Orice se poate întâmpla să aveți confuzii. Țăranul român însuși are darul sfințeniei și al hazului de el însuși. Noi ca popor, poporul român, și-n înjurătură suntem niște sfinți. Să vă dau un exemplu: Du-te-n mă-ta! Adică, te-a făcut mă-ta prost, mai du-te înc-o odată! E o refacere ontologică în poporul acesta. Există viață mai înainte de toate, trăiește-o! Moartea e singurul lucru cert. E asigurată din momentul nașterii. În mecanismul umorului românesc e o ținută aristocratică. Dacă ne pierdem simțul umorului ca națiune, ieșim din istorie. Sau mai uitați expresia: „Mai tăceți dracului din gură!” De fapt, așa l-a pus pe dracul la treabă poporul român :)…

Popoarele migratoare ce-au năvălit peste noi nu aveau legătura cu pământul. De aceea detestau pe țărani. Țăranii sunt niște hristoși. Omul e zone politicon dar este și ființă spirituală.(…) Spun cei din diaspora pe unde sunt invitat: Domnule Dan, vrem să ne-ntoarcem, să revenim în țară în zonele de unde am plecat, să ne construim o casă, dar vrem să facem și-un sat…”

„Omul e atât de mândru de ceea ce știe, că nu mai are curiozitatea de ceea ce nu cunoaște și noi astăzi nu mai suntem „copilul” ce trăiește taine ca nașterea, botezul, dragostea, nunta, suferința, nu! trăim „evenimente sociale„…”

Toată bogăția de emoții și trăire m-a adus atât de aproape de mine încât lacrimile ce mi-au primenit colțul ochilor m-au făcut să fac și mai mult zoom-in acum în apropierea Nașterii Domnului. E renașterea fiecăruia dintre noi, perpetuă și neobosită de 2000 de ani și-un pic. Și ce șansă să ne putem redescoperi în fiece an!

Pentru mine a fost „o întâmplare a ființei mele” și cum cuvântul întâmplare vine din alipirea a două cuvinte „in templum” astfel am adunat în templul interior cascade de lumină. Exact ceea ce aveam nevoie după un doliu prelung. Fiecare zi, cu darul său. Acesta e darul ce am simțit să-l dau mai departe.

Cu infinită recunoștință și iubire, Oana Iacob Țogan – de la un eveniment organizat de Arhiepiscopia Iașilor și Protopopiatul Pașcani.

Lansare de carte ”Obsesia luminii” – Biblioteca Municipală Pașcani

Am ales să fac și aici lansarea de carte, în Pașcani-ul ce m-a consacrat, în ciuda eforturilor fizice ce pe alocuri și-au spus cuvântul…

,,Cuvântul sfințește lucrul. Cuvintele fac să trăiască lumi întregi, dându-le nume, scoțându-le din neființă. Aceste lumi, unele inaccesibile ochiului nostru neputincios, sunt puse sub întrebare sau se ivesc, în lumină, în copleșitoare răspunsuri prin… minunea poeziei. Poetul, care jonglează cu un limbaj capabil să cuprindă ființa, are puteri nebănuite și uimitoare. Scoate timpul și spațiul din șabloanele plus-minus infinit, atât de vagi, atât de puțin sugestive.

Oana Țogan iubește cuvintele, altfel cum ar putea concentra în ele atâtea bătăi de inimă, căci fiece tresărire a inimii naște un cuvânt nou. Cei ce primesc în dar cuvântul, prin lecturi, primesc de fapt și parte din firea ei, a poetei, Oana Țogan.”

Semnat Dna prof. Mia Preutu, Colegiul Național ,,Mihail Sadoveanu”, fost director al Casei de Cultura ,,Mihail Sadoveanu” Mă-nclin, cu recunoștință!

Tot așteptând fotografii de la eveniment, între o administrație de firmă și o poveste-poezie, îmi dau seama cât se diluează lucruri. Vorba lui Octavian Goga, e greu sa fii ziua negustor, noaptea poet. Mi-e greu să spun ce am trăit… Alteori mi-e ușor.

Am încercat să ofer și să dăruiesc din suflet ceea ce sunt…

La lansare au fost prezenți și aici, ca și la Iași, exact oamenii ce trebuiau să fie și care sunt importanți și valoroși pentru mine, a căror părere contează, mă bucură și mă animă!

Rude, prieteni, comunitate, ,,fane” ale celor câte le scriu, dar și familia mea dragă de cercetași prin reprezentantele iubitoare de poezie. Recunosc, la Pașcani nu-mi mai doream la fel de mult să fac evenimentul. Dar mi-am învins temerile (după praznicul de 40 zile după moartea tatălui) gândind că Pășcănenii sunt oameni iubitori de carte și frumos.

Mulțumesc din suflet tuturor celor veniți și din alte orașe, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Iași, doamnei mele învățătoare, oaza mea de intelect și dor și drag de carte ce după… de ani m-a făcut să mă simt eleva stângace din banca a treia de la geam…

❤

Recunoștință tuturor!

Aprecierile mele sincere artistei de care cu siguranță vom mai auzi, poate o viitoare Voce a României, ce a acceptat invitația mea.

Cam așa a fost povestea prin ochii mei.

Prin ochii celorlalți…

,,Ce frumos e acolo în sufletul tău și lumină! Mulțumesc pentru felul cum alegi sa-ți cultivi desăvârșirea… ce sublim știi a scobi lumina în tenebrele întunericului… Sau parafrazându-l pe Lucian Blaga, acum știi „că în lacuri cu noroi, în fund cresc nuferi”. Catalina Bostan – Roman Neamț

,,Felicitări! Deși, așa cum zici și tu, ai o carcasa dura la exterior, pentru că trebuie, pentru că ai făcut atâtea, de fapt interiorul tău este foarte fragil și de o sensibilitate fără margini!”

 Genoveva Șerban, dir. Colegiul Național ”Mihail Sadoveanu”, prietena, partenera de suflet în inițierea cercetașilor la Pașcani.

,,Ziua de astăzi a fost un prilej bun de a descoperi sensibilitatea din oameni, faptul că ea mai există, în ciuda aparențelor .

Am descoperit sensibilitatea ta, dragă Oana, am descoperit sensibilitatea celor care au dorit să îți fie alături astăzi și am redescoperit sensibilitatea din mine, copilul uitat undeva în timp. Și asta îmi aduce doar fericire!

Trebuie să reînvățăm să ne prețuim, să ne descoperim adevăratul sine pierdut cândva și să trăim clipa, mai presus de orice.

Îți mulțumesc că m-ai făcut parte din momentul tău magic și îți doresc tot binele din lume!!” Alice Echimov – lider cercetași.

,,Bună dimineața, Oana!

M-a bucurat și m-a emoționat nespus evenimentul lansării. Am avut șansa să o descopăr pe Oana Țogan (cea care m-a introdus în cercetășie) sensibilă, sinceră, senină, curajoasă și atât de talentată! Te felicit și îți mulțumesc!”

Manuela Șoldan – lider cercetași.

PREȚUIRE TUTUROR! Și să știți că lumina nu ar exista fără întuneric! Așa ca… acceptați-vă umbra! Acolo e creșterea!

Cu infinita iubire și recunoștință, a voastră, Oana Iacob Țogan

LANSAREA DE CARTE „OBSESIA LUMINII”- UN EVENIMENT DEDICAT VIEȚII

În încercarea de a da sens celor pe câte le trăiesc și de a afla de ce am venit la întâlnirea cu oamenii, m-am redescoperit pe mine. Produsul acestei redescoperiri, prin alchimizarea întunericului în lumină, e aceasta carte pe care cu o bucurie aproape copilărească am simțit nevoia să o ofer și celorlalți. In memoria părinților mei din cer. Asa am ales albastru…

Ieri, în librăria Cărturești am simțit și trăit sentimente greu de descris în cuvinte. Pentru mine a fost copleșitor de-a dreptul să revăd și să mă reîntâlnesc cu oameni atât de dragi sufletului meu, cu unii chiar după… da, 30 de ani!!!
Mulțumirile mele se îndreaptă către oamenii care au contribuit la acest eveniment.
Aș începe cu moderatorul evenimentului, domnul Ionel Pintilii, poet, scriitor, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru al Asociației Literare „Păstorel” Iași, cel ce a semnat postfata cărții și care m-a încurajat și susținut constant în a pune o parte din poeziile mele într-o carte (apariția ei i se datorează).

Calde și sincere mulțumiri doamnei Pasat Carmen, o poetă de excepție, membră a Ligii Scriitorilor din România cea care a semnat prefața cărții și care din păcate nu a putut fi prezentă fizic, însă prezența spirituală a dumneaei ne-a învăluit pe toți în lipsă.
Multumiri pentru prezență și încântare doamnei profesor Mia Preutu, de la Colegiul Mihail Sadoveanu Pașcani, fost director al Casei de Cultură, ce ne-a încăntat cu discursul dumneaei plin de căldură și sensibilitate.

La finalul întâlnirii am fost cu toții încântați de două prezențe artistice de excepție: Nicoleta Colceiar soprană, solistă a Operei din Timișoara, fostă colegă de liceu, care a răspuns cu atâta căldură invitației mele și a făcut deplasarea din Timișoara special pentru acest eveniment și la clape dna Adina Alupei, artist al Operei din Iași. Din program, două arii și două lieduri. Un regal.

V-am simțit pe toți atât de aproape, încât lacrimile de bucurie au fost greu de stăpânit (și nu-mi mai amintesc când s-a întâmplat asta ultima dată): copii mei dragi, fiica mea venită de la Cluj cu cinci colegi de grupă de la facultate, fiul meu căruia îi mulțumesc că a făcut echipă alături de mine în organizare, prietenele mele dragi, colegelor de facultate și master, colegi de la cursuri și specializări, dnei dr. Cocalia și nu în ultimul rând…FOSTELOR MELE COLEGE DE LICEU SANITAR, promoția 1989, care mi-au făcut o surpriza imensă venind alături de mine în Iași și cu care m-am revăzut dupa 30 de ani și care și-au amintit de adolescenta ce scria și le împărtășea ce scrie. Viața de căministe ne-a oferit oportunitatea de a fi mai mult decât colege, mai mult decât prietene… Vă mulțumesc din toată inima mea că mi-ați oferit prilejul de a trăi și simți asemenea emoții!! Chiar și acum când scriu după atâtea ore încă va strâng la piept. COPLEȘITOR!

Am depănat apoi timp de ceasuri bune amintiri. Mulțumesc Dana pentru inspirația de a veni cu fotografiile liceenelor de altădată din sala de clasă, din excursii pe munte, de la mare și câte altele și astfel lansarea s-a transformat în prima și unica reuniune de liceu după 30 de ani: Nicoleta Colceiar, Monica Curcudel, Claudia Negulescu, Elena Iosub, Porea Elena, Dana Cazacu și subsemnata. Am savurat fiece clipă, fiece moment și fiece privire a voastră, a tuturor celor prezenți și vă mulțumesc pentru asta.
Din Cluj, Timișoara, Bacău, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Roman și Iași, cumva mi s-a părut că am îmbrățișat ieri cu toată inima mea… un rotund.
Urmați-vă visele și ele vă vor conduce în primul rând către inima voastră și-apoi a celorlalți! Un om ce nu mai visează, e ca și cum a murit. Cunosc și cu siguranță și voi ați cunoscut oameni ce au murit la 20, 30 de ani dar încă respiră…
Viața, această scenă, indiferent de parcursul ei, cu tot ceea ce ne oferă, vine să ne ocrotească de noi înșine, de rutină, de netrăire. În afara experienței de „a fi” și „a simți”, noi nu existăm cu adevărat.
Secretul fericirii, din punctul meu de vedere, constă în a-ți rămâne fidel ție, vieții tale, de la început și până la sfârșit. Nu renunțați nici o clipă să credeți în voi, în resursele și capacitățile voastre.
Lăsați-vă surprinși de viață, de tot ceea ce ea va oferă și viața vă va surprinde.


RECUNOȘTINȚĂ TUTUROR PENTRU REGALUL BUCURIEI FĂRĂ MARGINI!!


PS. Prin gestul de caritate oferit prin cumpărarea cărților s-au adunat 750 lei, bănuți ce vor ajunge la Ioana și Marian, acei copii cărora am ales să le donez fondurile rezultate în urma celor două lansări.

Vă aștept cu drag pe cei care știu că v-ați dorit să-mi fiți aproape dar și din motive obiective nu ați fost prezenți. Următoarea lansare e la Pașcani, pe 2 noiembrie.

AMÂNARE LANSARE DE CARTE

Din motive lesne de înțeles, acum la câteva zile de la înmormântarea ultimului meu părinte, tatăl meu, (duminică) am luat decizia de a amâna lansarea de carte, mai exact a volumul de versuri „Obsesia luminii”, ce era pe rol.

S-a muncit mult la această carte și o perfecționistă cum mă știți cei apropiați, mereu va mai avea ceva de îmbunătățit, de adăugat și cu toate acestea probabil mici erori tot vor mai exista. Cu cât te străduiești mai mult parcă cu atât mai mult îți pot scăpa erori aparent destul de evidente. Gata! Nu mai pot schimba nimic, comanda e dată de marți la tipografia din Iași. Urma să anunț astăzi evenimentul pe FB și instagram pentru 28 sept. la ora 10 în holul de la parterul Primăriei Pașcani, intrarea dinspre catedrală și parculeț. E o energie minunată acolo!

De la culegerea în pagini a textelor din foi, caiete disparate , agende și tehnoredactare, la grafica făcută special pentru poeziile din interiorul cărții până la chestuni secundare unui astfel de eveniment, toate au necesitat muncă, timp și efort pe lângă multe alte obligații sociale, cursuri, alergări spre spital, la tata, examene ori chestiuni administrative. Mărturisesc că din punctul meu de vedere a meritat fiece gănd și strop de energie pus acolo și nu pot decât să-mi doresc ca voi, cititorii mei să considrați același lucru și să primiți cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către voi, pentru voi. Mi s-a spus la un moment dat de către colaboratorul și sfătuitorul meu, el însuși om de litere: „e păcat să le țineți doar pentru dumneavoastră…” și așa am decis să împart cu voi fărâme de suflet.

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Astăzi e joi, am marea în fața ochilor mei la aceeasta oră și o privesc din fotoliul de la fereastra camerei de hotel din Mamaia. E atât de aproape de ochii, inima și sufletul meu. Găsesc că-mi seamănă. Mi-era atât de dor de ea… Se zbuciumă mult marea, e cam rece, soarele azi nu și-a făcut apariția deloc și consider aceasta o bună oportunitate de analiză și luare a unor decizii pe termen scurt, mediu și lung.

Ieri a fost minunat! Am făcut plajă, am citit o carte, am reîntâlnit vechi prieteni și a fost ziua de naștere a soțului. Întrebându-se mai mult retoric, știind de cele câte derivă după o înmormântare „oare voi face o jumătate de secol de unul singur într-o cameră de hotel, între cursuri?”, am decis ad-hoc să anulez câteva puncte din agenda săptămânii, să deleg ce se putea și să-l însoțesc spre Constanța întrucât vineri noapte va zbura din nou spre America.

Nu odată ritmul meu de muncă și de viață a scăpat parcă din jgheabul timpului și mi s-a părut că trăiesc într-o zi lucruri cât pentru două, săptămâni cât luni și ani cât o viață. Așa am ajuns la sublima concluzie că dacă dorești, și-ți asumi lucruri, poți trăi mai multe vieți într-una singură.

Înțeleaptă ca întotdeauna și așa cum o știm de mii de ani, marea mi-a transmis să nu uit să-mi onorez clipa prezentă și tot ce-mi oferă atunci când totul e zbucium, să-nvăț să curg și astfel voi atinge limanele talazururilor lumii cu stropi de lumină pe creștet.

Fiți binecuvântați oriunde vă aflați, și pentru că timpu-mi îngăduie de acestă dată, vă voi pregăti lucruri inedite pentru o lansare de carte, ce va avea loc la inceputul lunii noiembrie în cadrul săptămânii culturale „Zilele Mihail Sadoveanu” la Pașcani și la Iași în săptămâna imediat următoare.

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Iacob Țogan.

Comunicarea ca o metodă de a călători spre ceilalți și spre tine însuți

Vă scriu din Istanbul- Turcia.

De această data am ajuns aici din motive imperioase aș spune, lucruri amânate de mult timp, din sfera medicală.

După ce am lucrat timp de 20 ani într-un sistem de sănătate publică de stat (revoluția din 1989 m-a prins de gardă în maternitate) care m-a dezamăgit profund și am asistat neputincioasă la degradarea lui continua, atât ca mod de lucru la patul bolnavului dar și ca mod de promovare în sistem, la finalul perioadei am ales să-mi dau demisia începând cu 1 ian 2010 când s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor.

De atunci nu mi-am mai dorit să fac vreodată parte din el. Deja aveam un business la început care oricum îmi oferea satisfacții mult mai mari atât financiare cât și profesionale. Terminasem între timp facultatea de economie și orizonturile erau altele.

Și da, eu merit cei mai buni medici! De aceea sunt aici. Am muncit mult, neobosit pe alocuri, zile și nopți altădată, devenind absentă în propria-mi viață și a copiilor mei pentru a putea ajunge unde mă aflu.

Har Domnului, e bine, dar antecedentele personale și heredo-colaterale nu mi-au dat pace și a fost un „must do”. Cum nimic nu e întâplător, această călătorie a deschis și șansa unei colaborări în domeniul medical travel dar și business travel (detalii cu altă ocazie, urmăriți Instagram și FB).

Agenda zilei ani la rând nu prea mă includea și pe mine ca persoană decât cu vizita sătămânală la coafor și aia între alte două task-uri. Era ca o înstrăinare de sine și-apoi de ceilalți dragi mie.

Această călătorie alături de fiica mea mi-a oferit șansa de a sta împreună timp de șapte zile, non-stop, și de a crea o apropiere la care visam de ceva ani. E studentă la Cluj. Ne vedem rar, la Paști, Crăciun, un pic, mai mult e cu prietenii și într-un fel așa e și firesc conform vârstei. Vara trecută am luat-o de la ultimul examen cu mașina și am dus-o direct la aeroportul Otopeni din București de unde a decolat spre America în programul Work & Travel. S-a întors în octombrie și de la Otopeni tot la Cluj a ajuns și așa s-a instalat Crivățul între noi și o înstrăinare greu de povestit…

Vorbim, dar oare și comunicăm? Pentru că dacă nu o facem în mod real se instalează un soi de pustiire de aproapele tău, o răcire de mult prea absenți la propriu, dar și la figurat. Alteori ne prefacem ocupați pentru a evita anumite discuții incommode. Oare așa e?

Conform unui studiu aparținând lui Albert Mehrabian și despre care am aflat în facultatea de psihologie recent absolvită, în procesul de comunicare, comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, postură, distanță etc.) și comunicarea paraverbală (inflexiuni, ton, volum ale vocii) au o importanță mai mare decât comunicarea verbală. Ca și procente, 55% din mesaj este transmis de limbajul non-verbal; 38% de limbajul paraverbal și numai 7% prin cuvinte, mesaj verbal.

Uitându-ne la procentele de mai sus am putea crede că ceea ce spunem nu este important. Fals! Aceste ponderi se aplică în momentul în care vorbim de concordanță sau de neconcordanța dintre ceea ce spunem verbal și ceea ce nonverbal și paraverbal transmitem.

Lipsa de comunicare autentică înstrăinează și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiață de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire, indiferent de ce natură ar fi, chiar și în interiorul unei familii.

Dacă realizezi la timp că nu comunici ci poate doar vorbești, atunci e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vin ape ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Vorbim, dar se pare că nu comunicăm în mod real. Proximitatea unei persoane ne apropie, categoric dar și proximitatea exagerată (a te băga în sufletul omului) poate îndepărta.

Istambulul, în peisajul miraculous de la etajul șapte al clădirii hotelului la care am stat, relativ în centrul orașului, m-a împrietenit cu pescărușii ce zburau aproape de vitrina camerei și proiectați pe un cer cu alți zgârie-nori.

În primele zile, în care nu mă deplasam decât loco și doar pentru urgențe, am descoperit comunicarea prin limbajul zâmbetului și al privirii. Femeile musulmane acoperite în ținutele lor ultra-religioase în totalitate, doar cu ochii lăsați la vedere ca-ntr-o fantă, mi-au descoperit exercițiul forței privirii. Nu neapărat ca pe ceva nou, în piațetele lumii am mai întâlnit aceste femei, însă aici mi-au lăsat impresia unei pioșenii aparte față de altă data; poate pentru ca marea majoritate a turcoaicelor sunt europenizate, poartă doar o broboada pe cap, in rest jeanși, adidași și bluze cu mâneca lungă, altele tricouri.

Zâmbetul e un limbaj universal. Este imposibil să mergi pe orice continent al lumii, să zâmbești unui om și el să nu te înțeleagă.

Eu cu fiica mea? Ne-am zâmbit mai mult, ne-am bucurat împreună și eu uneori am plans… primenitor aș spune.

Am vorbit, dar călătoria ne-a oferit oportunitatea unei comunicări la un alt nivel de care ne era dor…

Taksim Square, Istiklal Street, Madame Tussauds, Sea Life, moschei, croaziera pe Bosfor, toate au întregit o ședere de neuitat, un mix de medical travel cu business travel și cu tourist travel.

Fii curios, lasă-te surprins de viață, de clipa prezentă și viața te va surprinde!