Blog

În luna iubirii iubește-te pe tine

În luna iubirii iubește-te pe tine pentru a avea relații împlinite.

Nu e așa că sună nițel contraintuitiv? Spui adesea ca iubirea e despre celălalt. Îl iubesc pe x y z dar iubirea este și despre tine și nu e vorba despre a fi narcisist, asta e o altă capcană în care poți pica.

Iubirea de sine reprezintă conectarea cu exteriorul nostru prin tot ceea ce este în interior. Tânjim după conectare autentică.

Povestea bolii alături de Covid din aceasta perioadă mi-a adus nenumărate semnificații.

Originea problemei conectării cu Sinele, se pierde în istoria personala a fiecăruia. Ce s-a întâmplat cu noi mici fiind? Am pierdut conexiunea cu adulții prea ocupați fiind cu taskurile de îndeplinit. Cu siguranță, astăzi adult, te surprinzi în aceeași situație.

Ai avut sau ai sentimentul că după nenumărate sacrificii făcute de dragul familiei, copiilor, părinților, apropiaților tăi, dorești să fii măcar puțin apreciat, să ți se recunoască contribuția și să te bucuri de apreciere și recunoaștere. Ai făcut toate astea cu sentimentul că faci exact ceea ce trebuie la momentul potrivit, te-ai sacrificat pe tine, timpul tău, energia ta, devotamentul tău față de ei și ai sentimentul distrugător că a fost Degeaba.

 Îmi pare rău să îți spun cele ce urmează. Și mie mi-a fost greu să le aud când mi-au răsunat în urechi pentru prima dată, pentru că am fost exact ca tine. Da, da, fix în momentul în care parcă nimeni nu observa ce fac, ba parca îmi minimalizau efortul, cum fac, cât de puțin dormeam, pe vremea aceea aveam și trei joburi, și tot așteptam. Îmi spuneam ades că dacă fac și aia și cealaltă, dacă renovez case, construiesc mansardă, construiesc confort pentru familie, fac școli, conduc firme, magazine, alerg 14-16 ore din 24, dorm 5-6 ore din noapte, fac gărzi, cineva o să mulțumească pentru toate sacrificiile.

 Plecasem de la a sta cu chirie și a mă îmbrăca de la second-hand și ajunsesem la mii de euro pe lună venit și tot nu a băgat nimeni de seamă.

A venit însă o zi in care m-am luminat. Era așa, pentru că eu am ales să fie! Nu m-a obligat nimeni! Știam că pot mai mult și merit mai mult. E tiparul de comportament al copiilor cu copilării traumatizate, abuzați fizic sau emoțional de proprii părinți, din familii modeste, extrem de motivați să depășească condiția părinților săi. E o goană, doar doar cineva îi observă existența și-și cere, cumpără, dreptul la iubire ce numai necondiționată nu e.

Apropiați mie, în speță familia, prietenii, considerau că daca îmi place tot ceea ce fac, inclusiv condițiile extraordinar de grele de muncă pe care le aveam, la unul din joburi în propria afacere nu am de ce mă plânge. Parțial aveau dreptate. Da, strângeam din dinți și mergeam mai departe pentru că nu e așa, mă sacrific de dragul familiei, voiam să-mi pot ajuta și părinții bolnavi și osteniți de o viață prea nefericită.

Dorința mea nestăvilită de a nu mai ajunge la mila publică, cum la propriu, nu la figurat, a trebuit să ajung într-un anumit moment extrem al vieții, m-a mobilizat într-un mod draconic sau miraculos, depinde cum privești.

Atunci am concluzionat că doar în puterea mâinilor mele și a creierului meu stă diferența de a mă îmbrăca de la second hand, Prada, sau de a avea propriul magazin, apoi propriile magazine. Primii bani i-am făcut umblând cu sacoșa prin oraș, pe la divese instituții ca și comis voiajor al unei firme de fashion Livas din Târgoviște, ce  lucra pentru diverse magazine din Londra. Super produse! Asta aproape 20 ani în urmă. Din bănuții strânși, și din puținele economii din salarii amanetate la trei bănci, ne-am cumpărat o Dacie second hand, cum altfel, ce a costat reparatul ei ulterior cât am dat pe mașină. Copii erau mici și devenise o prioritate. Plus creșteau vânzările, cererea, aveam nevoie de mașină să mă deplasez. Apoi am strâns bani pentru primul magazin, visul meu.

Așadar drumul spre prosperitate a avut un preț ce nu va putea fi contabilizat vreodată. Și au fost scumpi acei bani. Îndepărtarea de cei dragi, mai întâi fizică prin timpul alocat, apoi ușor ușor s-a produs și fracțiunea emoțională față de copii, soț, apropiați. Eu? Eu mă sacrificam mai departe.

 Ulterior când am primit replici de genul: „Dar te-am pus noi? Te- am rugat noi să faci asta? A fost visul tău, nu ai niciun drept să ne târăști în povestea ta!” M-a șocat! „Pe noi Nu ne interesează hainele tale!” M-a trezit. Mai bine spus, trăiam o revelație: aveau dreptate!

Doar în povestea mea acel sacrificiul pentru dobândirea veniturilor care să-mi asigure un statut de viață mai bun, un standard de trai mai ridicat, a fost doar dorința mea, pentru că știam că merit mai mult și devenea cu atât mai meritorii toate concediile exotice cu cât știam că mă sacrific mai mult. Doar din salarii de bugetari ai anilor 2004-2009, amanetate la rate, în bănci, știam că nu poți ajunge în prea multe destinații.

Vine însă momentul când poate ca și tine, vei fi pus/pusă să observi de care parte a baricadei stă sacrificiul. Poate chiar timpul petrecut cu copiii tăi a fost cel sacrificat, aceștia ar putea să îți reproșeze că ei au fost cei sacrificați într-o copilărie cu o mamă indisponibilă emoțional, ce absentează ever la joburi care nu se mai termină niciodată și când ajunge acasă robotește absentă să recupereze treburile gospodărești, ajunsă workoolica. Acea mamă care ajunge să își lovească copiii cu coada măturii doar pentru că au făcut deranj cu lucruri personale, că se joacă și au jucăriile împrăștiate în toată casa, doar pentru că educația ei așa s-a făcut toată copilăria și „tehnica educației” (mea culpa) pe care mulți ani mai târziu copilul mai sensibil avea să o proceseze în terapii.

Povestea ta pe copil nu îl prinde și nici nu are timp să rumineze asupra ei.  Acum își trăiesc viața proprie, te-ai preocupat de confortul lor, trăiesc alături de cine au ales pe moment să trăiesca și mă întreb oare cât de dispusă mai sunt să fac sacrificii?

M-am conversat cu Dumnezeu, în câteva nopți de angoasa Covidului într-o singurătate cruntă, fără margini, mai acum o săptămână, m-am și răzvrătit cu el, dar că un tată bun ce mi-a rămas, sper să mă și ierte. Sper să-i fi fost milă de o minte chinuita de febră și niște dureri ce-mi revendicau fiecare milimetru corporal. Oase, mușchi, unghii, păr, fiecare areolă pulmonară, ochii ce-mi ardeau și brusc vedeau doar o ceață lăptoasă, erau mixate într-o masă gelatinoasă, într-un sake continuu. Atacurile de panică, cu care m-am confruntat după plecarea la Domnul a părinților mei reveniseră; cum tehnici de remediere știam  dar starea fizică nu-mi permitea decât din culcat să fac câteva, m-am observat doar. Învățam să respir conștient, dar altfel de cât o făcusem până atunci. M-au ajutat meditații de ridicare a vibrației, cu căștile pe urechi, și cele două terapeute ale mele permanente, cele două pisici (mamă și fiică), prințesele mele dragi care îmi făceau masaj cu labuțele când una, când cealaltă pe piept, abdomen și picioare. Sosirea fiicei de la Cluj a fost salvatoare. Dublu vaccinată și trecuta deja printr-o formă mai ușoară de Covid acum ceva luni în urmă, nu și-a făcut griji. Dintr-o dată puteam vedea și o alta perspectivă, nu doar cea de a privi cu ochii minții un corp în flacări ce ardea cu văpăi roșii și respira uneori puțin și rar, alteori cu pauze, aproape spre deloc.

Într-un icnet de smulgere dintr-un aproape neant, reveneam repetandu-mi în mantre „Ramai cu mine, în aici și acum” și rugăciunea inimii „Doamne Isuse Cristoase miluiește-mă pe mine păcătoasa, preasfântă născătoare de Dumnezeu, miluește-mă!” Când ai epuizat toate soluțiile de rezolvare a unei probleme, Dumnezeu este soluția!

 Sacoșa de medicamante de pe pat și sticla de apa cu ceaiurile, au dat vagul sentiment că totul e sub control, însă febra constantă, frisoanele și shake-ul corporal au creat o febra musculara ca după urcat pe Himalaya. Și da, pentru mine acum e ca și cum doar ce-am coborât de pe Himalaya. De la o asemenea înălțime nu poți să te întorci decât cu daruri, indiferent cât de mari ți-au fost provocările.

O îmbunatățire a venit de la introducerea dexamatazonei. Telefonul unei colege de liceu căreia din păcate, sora mai mică, a decedat acum trei luni răpusă de același Covid, m-a convins. „Te rog ia urgent dexametazona!” Am oprit orice fel de Amoxiclav și Azitromicina, păstrând simptomaticele, antipireticele și imunostrongul. Și am trăit prima zi binecuvântată cu febră redusă. Toate sticlele cu apă fierbinte de pe lângă mine au dispărut, și începeam să-mi simt și altfel corpul. Respir greu în continuare, mai am stări de subfebrilitate, încă obosesc chiar și doar când fac un duș, dar sunt bine pentru că-mi doresc să fiu bine. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru clienții mei de la cabinet cu care anulasem toate întâlnirile, inclusiv on-line. Una peste alta, binecuvintez experiența!

 În prag de 50, jumătate de secol, realizez (împrietenindu-mă în cele din urma cu Covidul  și te asigur că daca pleci cu ideea să lupți împotriva lui, pierzi sigur!) , după o săptămână de agonie, că viață este despre cum te iubești pe tine în primul rând și cum alegi să trăiești chiar de azi începând. Să te pui prioritate pe agenda ta în fiecare zi. Nu că nu aș fi știut. Spun asta clienților mei în terapie zilnic, care ajung obosiți, unii  cu sindrom Burnout , prinși într-un carusel ce se-nvarte continuu și din care nu mai reușesc să sară. Le e frică, nu mai știu cum altfel să trăiască.

O astfel de întâmplare te reconstruiește în mod clar. Pe toate palierele vieții tale. Ca toate momentele de criza altfel Îți promiți lucruri. Tot contextul, la nivel planetar ne-a reașezat într-o noua eră. Din acest echilibru se naște fericirea.

Mi-am făcut un „bucket list” de 100 de dorințe de îndeplinit. Una? De la 19 ani mi-am dorit să conduc o motocicletă. Nu stiu dacă-mi voi cumpără motorul curând, dar mi-am scos cazierul în urmă cu ceva timp, am ales școala și imediat ce mă voi simți mai bine, odată cu colțul ierbii, voi trece la lista de dorințe.

Schimbând nițel registrul pot spune, după ce am trecut de multe ori prin ea, că depresia e suprapunere a trecutului peste prezent, iar anxietatea e suprapunerea viitorului peste prezent. O halucinație, o capcană a mintii. Și uite-așa, halucinăm tot timpul.

Omul devine ceea ce-și dorește și cum îi e dorința, așa îi este și lucrarea.

Curiozitatea mi-a fost mai puternică decât frica și am rămas într-o curiozitate a prezentului, să-mi privesc miliardele de celule roșii în circuite ce goneau cu viteze cosmice. Daca simțiți teamă, fiți curioși să descoperiți ce se află în spatele fricii și nu veți mai simți frica.

Gata cu sacrificiile! De ziua iubirii, iubește-te pe tine!

 Omenirea e supărată pe Dumnezeu datorită percepției deformate asupra divinului. Esențial e să vezi frumusețea, bunătatea Universului începând cu propriul interior.

Anatomia CURAJULUI e = COR+AGERE (cu inima).

INTIMITATEA FIZICA, MENTALA, SUFLETEASCA dau placerea sufletului= Hedonismul

,,Acesta  este fiul meu prea iubit și plăcut”. Și Domnul ne-a iubit atât de mult că ni l-a trimis spre jertfă să înțeleagă lumea prin El și cu misiunea să o mântuiască.

Krisna, Shiva, Deva e plăcere. Toate culturile vorbesc despre bucuria și extazul vieții. Trupul duce crucea sufletului și așa apar bolile prin somatizare. S-a răstignit pentru ca tu să înțelegi boala sufletului tău. Psihosomatica dă destule referințe în acest sens. Mi-am îmbrațisat strâns, în pieptul ce incă mă strânge, mesajul meu. Gata cu sacrificiile! Vom da scoteala de cât am iubit și dăruit. Nu câte sacrificii am contorizat. Contează și ele probabil, dar nu din rațiunea uitării totale de sine.

IUBIRE DIVINĂ, ÎNȚELEPCIUNE DIVINĂ, PUTERE DIVINĂ.

„Inteligența divină nu i-a dat mai multă atenție gărgăriței decât mie, și invers!” spune un preot tânăr, teolog, filozof și psiholog ce-l urmăresc cu plăcere. „Prin orice fac, daca aș fi prezent, când mănânc, când sunt cu iubita, iubitul, l-aș cunoaște pe Dumnezeu mai bine. Sf. Pavel despre asta  vorbea în sintagma ,,Traiește în prezent, în aici și acum”.

Gândurile sunt reflexia sufletului nostru. De la același preot contemporan și ancorat în realiatea lui 2021, nu un arhaic, am extras pentru voi următoarele: Să te trezești dimineața, așa, că de Dragobete și să-ți spui „De ziua iubirii mă iubesc pe mine! Oare mai știu să fac asta?”

Părintele zice mai frumos:

„Doamnne, astăzi sunt responsabil de faptele și de gândurile mele.

Fie că Lumina ta să-mi lumineze toate gândurile.

Fie că Dragostea ta să coboare în mine căldura iubirii tale.

Fie că Puterea ta să coboare forța vitală, entuziasmul, curajul, determinarea, și fie să acționez conform vrerii tale.

Doamne veghează asupra mea cu lumină și bogăție, dăruiește-mi protecția ta.”

Din prea multa iubire de mine, mă aleg acum în ceasul 50 și te invit să faci la fel.

Să te trezeșți dimineața, așa, că azi de Dragobete și să-ți spui „De ziua iubirii mă iubesc pe mine! Oare mai știu să fac asta?”

Scrie-ți ție o scrisoare de dragoste, nu mai aștepta să-ți scrie cineva.  Lasă-te surprins de ce vine, mesajele să curgă odată conectat la energia din care am venit cu toții. Zi magica să ai și dacă consideri că experiența merită împărtășită, iți mulțumesc. Te poți abona la blogul meu…

Cu drag de oameni și de echilibru, Oana Țogan.

SINDROMUL IMPOSTORULUI

Încercând să-mi explic și traduc toată această problemă existențială în ciuda figurii de succes ce o am aparent, percepută în memoria colectivă a comunității în care trăiesc ca fiind a unei femei puternice căreia îi reușește orice, am studiat mult asupra fenomenului.

Chiar am trecut printr-o nouă licențiere, în psihologie, după economie și asistență medicală – nursing. După 20 ani de lucru într-o instituție de sănătate publică, la patul bolnavului, și absolvirea Facultății de Economie, am trecut la antreprenoriat, în paralel sau concomitent cu voluntariatul.

Sindromul Impostor (IS) se referă la o experiență internă de a crede că nu sunteți la fel de competenți pe cât vă percep alții. Deși această definiție este de obicei aplicată în mod restrâns inteligenței și realizării, are legături cu perfecționismul și contextul social.

Mai simplu spus, sindromul impostorului este experiența de a te simți ca un fals – ai impresia că, în orice moment, vei fi descoperit că ai furat, că parcă nu aparții acolo unde ești și ai ajuns acolo doar prin noroc chior. Poate afecta pe oricine, indiferent de statutul său social, de experiența profesională, de nivelul de calificare sau de gradul de expertiză.

Problema sindromului impostorului este că oricâte experiențe de a face bine ceva aveți, oricâte recunoașteri aveți, nu  vă schimbă cu  nimic  convingerile.

 E nevoie de foarte multă muncă cu sinele, în multe ore de psihoterapie pentru a putea procesa și vă vindeca de această problemă, dar e rezolvabil.

Mie mi s-a întâmplat. Deși știam informațiile, aveam pregătirea necesară, trăiam îngrozitorul sentiment că cineva s-ar putea prinde cât de puține știu, deși în diverse alte ocazii am avut bucuria și plăcerea să primesc feedback-uri extraordinare de la participanții la evenimentele ce le-am organizat sau au fost organizate de către alte persoane. De la interviuri televizate, până la evenimente live pentru femei, elevi sau studenți, părinți, etc.

CE SPUN SPECIALIȘTII?

Termenul a fost folosit pentru prima dată de psihologii Suzanna Imes și Pauline Rose Clance în anii 1970. Inițial se credea că se va aplica mai ales femeilor cu rezultate ridicate. De atunci, a fost recunoscut ca fiind mai experimentat.

Deși sindromul impostorului nu este o tulburare recunoscută în Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mentale (DSM-5), nu este neobișnuit. Se estimează că 70% dintre oameni vor experimenta cel puțin un episod al acestui fenomen în viața lor și veți fi surprinși dacă menționez aici că mari nume au suferit de acest sindrom.

CARACTERISTICI

Unele dintre semnele comune ale sindromului impostorului includ:

•        Îndoială de sine

•        Incapacitatea de a-ți evalua realist competența și abilitățile

•        Atribuirea succesului dvs. la factori externi

•        Teama că nu vei fi la înălțimea așteptărilor

•        Sabotarea propriului succes

•        Stabilirea unor obiective foarte provocatoare și senzația de dezamăgire când nu se ating.

Cu cât realizezi mai mult, cu atât te simți mai mult ca impostor. Parcă nu îți poți interioriza experiențele de succes.

Îmi amintesc deasemeni că eram, într-una din vacanțe, de trei săptămâni pe un vas de croazieră, poate unul dintre cele mai mari din lume, Allure of the Seas, Royal Caribbean,  în apele de est ale Americii Centrale, zona insulelor și am avut ocazia să calc pe tărâmul acestora, din Miami până în Bahamas, insula St. Thomas, St. Kitts, Haiti, Jamaica, Mexic – Playa del Carmen și în loc să mă bucur de tot ce-mi era îngăduit de Univers în acea clipă prezentă, mă întrebam oare ce am făcut de merit asta?

Din adâncul sufletului voiam încă de pe atunci să fac filmulețe video în idea de a arata și celor de-acasă splendoarea ce mi se așeza în fața ochilor și bucuria celor de pe vas la momentul aprinderii luminilor și a bradului de Crăciun, un moment cu mult fast, fanfară, dans și voie bună, iar eu îmi făceam griji despre ce va zice lumea, că nu merit să mă afișez, vezi bine.

Mulți dintre oamenii de succes împărtășesc un secret: în profunzime se simt ca niște escroci și au convingerea că realizările lor se datorează, pur și simplu, unui mare noroc. În ciuda faptului că nu există dovezi care să susțină o astfel de credință, ei se simt deseori copleșiți de sentimente de nesiguranță sau îndoială de sine. Pot chiar să nu considere că nivelul pe care l-au atins se încadrează la „succes“, pentru că și-au programat setul de standarde astfel încât să valideze doar realizările ieșite din comun ale celorlalți.

Michelle Obama, una dintre cele mai apreciate femei ale zilelor noastre, a spus, în turul pentru promovarea cărții autobiografice Povestea mea, că încă se mai simte precum un impostor și că, probabil, acest sentiment nu o va părăsi niciodată definitiv.

Umanista și mult îndrăgita Maya Angelou a rostit un gând cel puțin surprinzător pentru cei care o apreciază: „Am scris 11 cărți, dar de fiecare dată mă gândesc: «Ah, de data asta vor afla! I-am păcălit pe toți, dar acum sunt pe cale să fiu descoperită.»“

Michelle Pfeiffer, Kate Winslet, Emma Watson, Tom Hanks, Seth Godin… sunt doar câteva alte nume celebre despre care ai putea spune orice, în afară de faptul că nu își merită realizările. Însă, cu toate confirmările și reconfirmările, ei continuă să se simtă ca niște impostori, care beneficiază de aplauze și admirație fără să le merite cu adevărat. Poate că sună a modestie, dar nu vă lăsați păcăliți de această interpretare.

„Nefericirea, spune Harriet Lerner în cartea sa pe care v-o recomand, „Dansul fricii”, e alimentată de trei emoții-cheie: anxietatea, frica și rușinea. Toate apar „neinvitate”. Iar când greutățile sau necazurile dau iama în viața noastră, aceste trei emoții ne devin tovarăși nedespărțiți.

Evident, nimeni n-ar vrea să simtă rușine, teamă sau anxietate. Dar nu le putem evita. Totuși, pe măsură ce învățăm să conștientizăm și, prin urmare, să abordăm diferit aceste emoții, putem avea un prezent mai împlinit, îndreptându-ne spre viitor cu înțelepciune, curaj, umor și speranță.”

Prin povești când amuzante, când sfâșietoare, Harriet Lerner explică multe dintre lecțiile dureroase pe care ni le dă viața:

• cum asimilăm rușinea și ne lăsăm terorizați de mesajele umilitoare ale altora;

• de ce se lipește de noi anxietatea și ne strică relațiile cu ceilalți;

• cum să stăpânim teama că nu suntem suficient de buni și vom fi respinși;

• în ce fel se manifestă rușinea că suntem fundamental defecți ori inadecvați;

• de ce tânjim după schimbare și, totuși, o evităm;

• ce înseamnă frica de oglindă și anxietatea cauzată de privirile celorlalți;

• cum ne ajută (și cum ne dăunează) „gândirea pozitivă“;

• care sunt soluțiile pentru a rămâne calmi și lucizi într-un mediu de lucru nebunesc;

• cât de mult pot fi gestionate frica și disperarea, când ne lovește o tragedie etc.

Uneori, asemenea emoții sunt atât de adânc ascunse în sinea noastră și le mascăm atât de bine, încât nici nu mai suntem conștienți de ele. Dar tot ne macină pe dinăuntru. Curajul nu înseamnă să nu simțim frica – înseamnă s-o înfruntăm. Așadar, să reacționăm deliberat la emoțiile automate!

În Sindromul Impostorului chiar dacă s-ar putea să navigați printr-un spectacol al vieții plin de succes, gândul vă rămâne în continuare „Ce-mi dă dreptul să fiu aici?”

Cu cât realizezi mai mult, cu atât te simți mai mult ca impostor. Parcă nu îți poți interioriza experiențele de succes.

Procesul de gândire este: Dacă te descurci bine, trebuie să fie rezultatul norocului, deoarece o persoană incompetentă din punct de vedere social pur și simplu nu are meritul a ceea ce primește. În cele din urmă, aceste sentimente agravează anxietatea și pot duce la depresie. Persoanele care suferă de sindromul impostorului tind, de asemenea, să nu vorbească despre cum se simt cu oricine și se luptă în tăcere, la fel ca și cei cu tulburare de anxietate socială.

IDENTIFICAREA

Dacă credeți că ați putea avea sindromul impostorului, puneți-vă următoarele întrebări:

• Te chinui chiar și pentru cele mai mici greșeli sau defecte din munca ta?

• Îți atribui succesul norocului sau unor factori externi?

• Ești foarte sensibil la critici chiar constructive?

• Simți că vei fi descoperit inevitabil ca un fals?

• Vă minimizați propria expertiză, chiar și în domenii în care sunteți cu adevărat mai pricepuți decât alții?

Dacă de multe ori vă simțiți de parcă sunteți un hoț sau un impostor, poate fi util să discutați cu un terapeut. Gândirea negativă, îndoiala de sine și autosabotajul care caracterizează adesea sindromul impostorului pot avea un efect asupra multor domenii ale vieții tale.

CAUZE

Știm că anumiți factori pot contribui la experiența mai generală a sindromului impostorului. De exemplu, s-ar putea să fi venit dintr-o familie care a apreciat foarte mult realizările sau ați avut părinți care au oscilat dramatic între a vă oferi laude și a fi dureros de critici.

Știm, de asemenea, că intrarea într-un rol nou poate declanșa sindromul impostorului. De exemplu, începerea facultății sau a universității vă poate lăsa să vă simțiți de parcă nu aparțineți și nu sunteți capabili.

O altă explicație rezultată din studii psihologice asupra SINDROMULUI IMPOSTOR SAU AL IMPOSTORULUI?

Dacă ați primit feedback timpuriu negativ, (în copilărie sau chiar și adolescență) cum că nu ați fost bun în situații sociale, de expunere publică sau de performanță din partea unei persoane investită de tine cu autoritate, sau prin funcția ce o deținea cu autoritate, profesor, tutore, părinte, etc, convingerile dvs. de bază despre dvs. sunt atât de puternice, încât nu se schimbă, chiar și atunci când există dovezi contrare.

Avem o nevoie înnăscută de a fi apreciați.  Chiar și la maturitate avem nevoie de recunoaștere din partea altor oameni, pentru că suntem condiționați să resimțim încrederea în noi înșine. Oglindindu-ne în ceilalți.  Sentimentul de încredere în forțele proprii este epicentrul psihicului nostru, din el se hrănesc resursele noastre psihice, dar și diverse probleme atunci când este rănit.  Experiențele trăite în copilărie duc la anumite convingeri și mecanisme de apărare și doar „Vindecarea copilului interior” prin tehnici speciale, poate descătușa forțe latente nebănuite ale Sinelui.

TIPURI DE SINDROM IMPOSTOR

Sindromul impostor poate apărea în mai multe moduri diferite. Câteva tipuri diferite de sindrom impostor care au fost identificate sunt:

•        Perfecționistul: perfecționiștii nu sunt niciodată mulțumiți și simt întotdeauna că munca lor ar putea fi mai bună. Mai degrabă decât să se concentreze asupra punctelor forte, tind să se fixeze asupra oricăror defecte sau greșeli. Acest lucru duce adesea la o mare presiune de sine și la cantități mari de anxietate.

•        Supereroul: Deoarece acești indivizi se simt inadecvați, se simt obligați să se forțeze să lucreze cât mai mult posibil.

•        Expertul: aceste persoane încearcă întotdeauna să învețe mai multe și nu sunt niciodată mulțumite de nivelul lor de înțelegere. Chiar dacă sunt adesea extrem de calificați, își subestimează propria expertiză.

•        Geniul natural: acești indivizi își stabilesc obiective excesiv de înalte și apoi se simt zdrobiți atunci când nu reușesc la prima încercare.

•        Solistul: acești oameni tind să fie foarte individualiști și preferă să lucreze singuri. Valoarea de sine decurge adesea din productivitatea lor, așa că deseori resping ofertele de asistență. Ei tind să vadă cererea de ajutor ca un semn de slăbiciune sau incompetență.

CUM SĂ REZOLVAȚI PROBLEMA SAU STRATEGII DE COPING ADAPTATIV

Pentru ca cineva să-și dezvolte mecanisme de apărare sănătoase, are nevoie să discute cu cineva aceste momente. În prezența unei persoane de suport, de încredere, a unui psiholog, sau a unei persoane apropiate și investită cu autoritate și încredere de  acea persoană, ar putea ajuta la depășirea momentului.

Pentru a trece peste sindromul impostorului, trebuie să începeți să vă puneți câteva întrebări dificile. Acestea ar putea include lucruri precum următoarele:

„Ce credințe fundamentale am despre mine?”

„Cred că sunt demn de iubire așa cum sunt?”

„Trebuie să fiu perfect pentru că alții să mă aprobe?”

Perfecționismul joacă un rol semnificativ în sindromul impostorului. S-ar putea să credeți că există un „script” perfect pentru conversații și că nu puteți spune un lucru greșit. Probabil că aveți probleme să cereți ajutor celorlalți și s-ar putea să amânați din cauza propriilor standarde înalte.

Pentru a trece peste aceste sentimente, trebuie să vă simțiți confortabil confruntându-vă cu unele dintre acele convingeri adânc înrădăcinate pe care le aveți despre voi înșivă. Acest lucru poate fi greu, deoarece s-ar putea să nu-ți dai seama că le deții, dar iată câteva tehnici pe care le poți folosi:

  • Împărtășește-ți sentimentele. Discutați cu alte persoane despre cum vă simțiți. Aceste credințe iraționale tind să se destindă atunci când sunt ascunse și nu se vorbește despre ele.
  • Concentrați-vă pe ceilalți. Deși acest lucru s-ar putea simți contraintuitiv, încercați să îi ajutați pe ceilalți în aceeași situație ca și dumneavoastră. Dacă vedeți pe cineva care pare incomod sau singur, adresați-i persoanei respective o întrebare pentru a-l aduce în grup. Pe măsură ce vă exersați abilitățile, veți construi încredere în propriile abilități.
  • Evaluează-ți abilitățile. Dacă aveți credințe îndelungate despre incompetența dvs. în situații sociale și de performanță, faceți o evaluare realistă a abilităților dumneavoastră. Notează-ți realizările și la ce ești bun și compară-le cu autoevaluarea anterioară.
  • Fă pași mici. Nu vă concentrați pe a face lucrurile perfect, ci mai degrabă, faceți lucrurile în mod rezonabil de bine și recompensați-vă pentru acțiune. De exemplu, într-o conversație de grup, oferiți o părere sau împărtășiți o poveste despre dvs.
  • Întrebați-vă gândurile. Pe măsură ce începeți să vă evaluați abilitățile și să faceți pași pentru bebeluși, întrebați-vă dacă gândurile sunt raționale. Are sens că ești o fraudă, având în vedere tot ceea ce știi?
  • Nu mai compara. De fiecare dată când vă comparați cu ceilalți într-o situație socială, veți găsi vreo greșeală asupra dvs. care alimentează sentimentul că nu sunteți suficient de buni sau că nu aparțineți. În schimb, în timpul conversațiilor, concentrați-vă pe ascultarea a ceea ce spune cealaltă persoană. Fii cu adevărat interesat să afli mai multe.
  • Folosiți moderat rețelele sociale. Știm că utilizarea excesivă a rețelelor sociale poate fi legată de sentimentele de inferioritate. Dacă încercați să redați o imagine pe rețelele de socializare care nu se potrivește cu cine sunteți cu adevărat sau care este imposibil de realizat, aceasta va face doar să vă înrăutăți sentimentele de fraudă.
  • Nu mai lupta sentimentele tale. Nu combate sentimentele de a nu aparține. În schimb, încearcă să te apleci în ele și să le accepți. Abia atunci când le recunoașteți, puteți începe să dezlegați acele credințe de bază care vă împiedică.
  • Refuză să lași sindromul să te țină blocat. Indiferent cât de mult ai impresia că nu aparții sau meriți situația de succes, nu lăsă asta să te împiedice să-ți urmărești obiectivele. Continuă și refuză să fii oprit.

Amintiți-vă că, dacă vă simțiți ca un impostor, înseamnă că aveți un anumit grad de succes în viața voastră pe care îl atribuiți norocului. Încercați în schimb să transformați acel sentiment într-unul de recunoștință. Uită-te la ceea ce ai realizat în viața ta și fii recunoscător. Nu te lăsa influențat de frica ta de a fi descoperit. În schimb, aplecați-vă asupra acestui sentiment și ajungeți la rădăcinile sale.

Lasă-ți garda jos și lasă-i pe ceilalți să-ți vadă adevărata personalitate. Dacă ai făcut toate aceste lucruri și totuși simți că sentimentul tău de a fi un impostor te împiedică, este important să vorbești cu un profesionist din domeniul sănătății mintale.

Pe mine, psihologul clinician, terapeutul, omul  ce sunt astăzi, mă găsiți pe

https://oanatogan.com/

Pagina de FB Oana Togan   https://www.facebook.com/oana.togan

Pagina FB Cabinet Individual de Psihologie https://www.facebook.com/psihologOanaTogan

Instagram Psiholog Oana Togan

Dacă consideri că te pot ajuta, nu ezita să mă contactezi în vederea stabilirii unei programări.

Cu infinită iubire și recunoștință pentru urmărire aici, Psiholog, Oana Iacob Țogan.

DRUM BUN 2020 BUN VENIT 2021!

BILANȚ DE AN 2020

Acum un an, pe 30 decembrie am decis că e musai să-mi găsesc tihna, liniștea, împăcarea, echilibrul, cu mine însămi și lumea întreagă.

 Cine nu a îngrijit vreodată un părinte, bătrân sau bolnav, ori toate acestea la un loc, și nu l-a însoțit spre Marea Trecere, poate nu va putea înțelege decizia-mi de a purcede într-o nouă călătorie „inițiatică” (la trei luni după moartea tatălui meu), ca multe altele ce au fost în anii precedenți (după moartea mamei).

Oare vi s-a întîmplat să reveniți în  locuri cu care parcă nu v-ați încheiat karma, vă recheamă să reglați „socotelile”? De această dată, a fost o revenire in Egipt. „Fuga în Egipt…”

Zorii zilei de 31 decembrie 2019 ne-au prins pe vârful muntelui Sinai, unde după un pelerinaj de noapte la zero grade și-un vânt năprasnic ce făceau să pară mult mai puține, mi-am dorit să-mi las lacrimile de durere si tristețe după moartea tatălui, ultimul părinte, să-mi las obiceiurile proaste și emoțiile zidite-n mine și moștenite din generațiile înaintașilor mei ce mă țineau blocată în a trăi fericirea, să-mi las regretele, reproșurile la adresa mea și-a tuturor celor ce-mi „provoacă” existența, să-mi regăsesc curajul și bucuria trăirii năvalnice a vieții, asemeni copilului de odinioară din mine, și să-mi deschid brațele ca să pot cuprinde Infinitul.

Ce s-a întâmplat? Ce-am simțit  odată urcată pe cămila unui beduin ce-o purta de căpăstru, ea, ce-mi căra neputințele, inclusiv limitele unui biologic epuizat dar pe care am crezut că-l pot învinge-n urcușul muntelui alături de cei ce mergeam pe urmele lui Moise să ne întâlnim fiecare, flacăra din el?

Cuvintele îmi sunt puține și sărace. 

La jumătatea urcușului, Ego-ul meu cu greu a lăsat o cămilă să-i care neputințele și doar pentru a nu periclita expediția celorlalți, când, o durere acută, ca o gheară, mi s-a înfipt în inimă. Fixată în șaua înaltă a cămilei, priveam hăurile ghicite cu coada ochiului și propria-mi frică, în noaptea unde doar stelele și-un Crai nou ne lumina cărarea roșiatică de piatră ce urca spre vârful muntelui. Visul de a vedea răsăritul pe urma pașilor lui Moise, în pustiul din care-au răsărit cu limbi de foc cele 10 porunci și revelații ale cerului.

Din 2 ianuarie aveam să încep cursurile de scafandru profesionist Level 1 și 5 zile mai târziu aveam să absolv examenul de licențiere în ape internaționale. Nesăbuința de a mă arunca în viață pentru a mă simți vie,  întâlnirea cu viața mării la 20 metri adâncime în splendoare bancurilor de pești colorați de curcubeu și a „munților” de corali luminați de soarele amiezii, învingerea propriei frici de apă, mi-a arătat un culoar pe care nu mai alergasem niciodată în goana vieții de până atunci.

De unde resurse să fac asta când cu o zi înainte îmi era greu să-mi port pașii?

Doar resetarea mentală și conectarea la energia supremă din noi și din afara noastră poate face ca, doar cu o credință cît o boabă de muștar să poți muta munții din loc. Cu siguranță Isus vorbind în parabolă, făcea referire atât la munții dinlăuntrul cât și din afara noastră.

în prag de an nou, RECUNOȘTINȚĂ e cuvântul de ordine la mine. Pentru toate câte au fost și vor dori să vină!

Pentru un an de pandemie, spun recunoștință pentru două călătorii extraordinare, Egipt si Croația, pentru anul de final de master cu colegii și întâlniri (fie și-n zoom), la fel de provocatoare si interesante, recunoștință pentru cursurile din formări, supervizări si specializări suplimentare si complementare, de pedagogie, de psihologie pozitivă, astrologie, medicina energetică, sexologie, licențieri de utilizare a instrumentelor de evaluare clinica acreditate, pentru interviuri, colaborari, etc,  pentru clienții afacerii și deschiderea Cabinetului Individual de Psihologie, recunoștință familiei pentru susținerea chiar si doar de la distantă și nu în ultimul rând recunoștință tatălui meu cel adevărat, bunului DUMNEZEU pentru toată puterea sădită în mine, de a putea realiza toate acestea. Si că m-a învățat să ascult si să mă ascult. Sa-mi ascult corpul, inima și spiritul conectat la Marele Spirit.

Recunoștința pentru sutele de ore de consiliere, coaching și terapie cu clienții ce m-au determinat să mă pregătesc continuu pentru a urca mereu ștacheta și a înțelege că doar evoluția e calea spre performanță.

Recunoștință vouă tuturor celor ce-mi citiți rândurile scrise.

A fost un an extrem de greu, dar extrem de frumos! Cu asta îmi doresc sa rămân.

Va doresc tihnă, iubire și trecere lină în anul ce stă să vină.

 Vă doresc oameni și evenimente de viață care să vă umple sufletul de frumos, de bine, de curat și de drag.

La mulți ani tuturor!!! An magic să aveți!

Cu infinită iubire și recunoștință. Oana Togan.

LUNA PLINĂ, SENZITIVITATE ȘI SENSIBILITATE 29.12.2020

LUNA PLINĂ, SENZITIVITATE ȘI SENSIBILITATE  29.12.2020

M-am decis să scriu un articol un pic altfel, în ideea de a marca fenomenul lunii pline ce-l trăim pe final de an, onorându-mi mai noile pasiuni și hobyuri dobândite în anul ce tocmai s-a scurs, oarecum conexe cu studiul psihicului uman.

 Experiența sensibilității înseamnă să pășești într-o cameră fără să îți scape nimic.

 Să ieși în pragul casei și să privești în zbor și să nu pierzi nimic, nicio adiere de vânt, nici un fâșâit de aripă, niciun zgomot de pași. Fiecare dimensiune a vieții trebuie să intre în experiența ta.

Dezvoltarea sensibilității înseamnă ca pur și simplu să închizi ochii și să poți ști ce faza a lunii este în acest moment, chiar dacă e înnorat. E lună nouă, lună plină, pentru că toate acestea au loc în corpul tău. În fiecare zi, au un loc în sistemul tău.

„Cum asta?” poți întreba.

Vezi bine, dacă e lună plină sau lună nouă întregul ocean se mișcă, se ridică, există maree cu alte cuvinte. Apoi avem flux și reflux. Dacă mergem pe malul oceanului putem vedea cum întreg oceanul încearcă să se ridice, să coboare, în acea perioadă.

Și acum, dacă e să ne gândim la propriul nostru corp, care e 80% apă, tu crezi că nimic din corpul tău nu este mișcat atunci când e lună nouă sau lună plină? Oare te-ai întrebat vreodată de ce simți ce simți în anumite faze ale lunii și cât de atent ai fost la aceste aspecte?

Pentru fiecare poziție a soarelui sau a lunii, și numeroase alte lucruri care se întâmplă, cu planeta, cu astrele, se-ntâmplă și cu tine.

Ignorăm, sfidăm, ridiculizam chiar, pe cei ce sunt aplecați asupra acestor lucruri fără să ne realizăm propria ignoranță.

Dezvoltarea senzitivității și a sensibilității fiecăruia dintre noi are loc atunci când te trezești, te conectezi și dai atenție și acestor lucruri. Atunci vei știi cum să gestionezi fiece aspect al vieții tale.

 Cu siguranță la lună nouă sau plină,  simți valuri și oceane de emoții în corpul tău pe care aparent nu le poți explica și cărora nu le dai un sens.

Femeile sunt profund conectate la ciclul astral al lunii de douazeci și opt de zile, care e tot atât cât ciclul biologic al femeii, de la o menstră la alta. Menstra care nu e altceva decât hrană vieții.  De aici și sintagma că femeia e copilul lunii (ea care e sensibilitate, maternitate, curgere, fluență) și bărbatul care e forță, activitate, energie, construct, e numit  copilul soarelui.

 Nu trebuie să devenim Ego-senzitivi ci socio-senzitivi. Dacă devenim sensibili față de viață, față de ceea ce se întâmplă cu aproapele meu, față de ceea ce se întâmplă cu mediul meu de viață, de locuit, va avea loc o extindere a propriei conștiințe și cuprinderea în perimetrul tău a TOT CEEA CE ESTE.

Ce se întâmplă dacă devii senzitiv față de propriul corp, față de propria ta viață? Vei vedea că GPS-ul tău interior e pornit mereu, ca nu există cu adevărat nicio problemă pe care să nu o poți surmonta și nu te vei rătăci niciodată. Mereu vei găsi cărarea spre ceea ce ai de urmat. Nu contează cine si ce spune, in ce situație vei fi pus, nu vei fi niciodată pierdut sau rătăcit pentru că ești sensibil față de viață și tot ceea ce ți se întâmplă.

Vor veni situații, conjuncturi, oameni, care te vor recalibra în balansul vieții pentru a rămâne în echilibru, e vorba doar despre conectare.

Chiar și acum, pe timp de pandemie și retracție din sfera socialului de altădată, e despre conectare interumană la alt nivel. În acest moment Omul și-a dezvoltat o construcție psihologică interioară ce pare a nu avea nimic de-a face cu viața. Are ceva de-a face cu viața socială dar nimic nu are de-a face cu viața trăită la cele mai profunde niveluri.

 Noaptea este mult mai propice pentru senzitivitate și sensibilitate. De ce spun asta?

Mai înainte de a începe un exercițiu de meditație,  se va recomanda adesea să închizi ochii. E ca și cum închizând ferestrele (ochii aici) spre exterior le deschizi pe cele din interiorul tău.

 În alternanță zi – noapte, cea mai de pe urmă este mediul propice conectării la sensibilitate și sensitivitate. Pe lumina văd cu ajutorul analizatorului vizual piese, obiecte, persoane, fiece construct în parte. Când se stinge lumina, se întâmplă un fenomen. Deși întuneric, odată ce cu ochii minții tu știi sigur că există acele forme, de această dată cu ochii închiși îți poți imagina o masă de energie comună tuturor acestor lucruri și știu că există chiar dacă nu le văd.

În momente ale nopții, în întuneric, se deschid nebănuite căi și canale, depinzând de nevoile fiecăruia: pentru yoga, sexualitate, prietenie, pentru a fi împreună, pentru a studia, pentru focus și concentrare, și toate acestea noaptea pare a fi mai propice deoarece diferențele între ceea ce ești tu și ceea ce e în jurul tău, scade noaptea.

 În întuneric e ca și cum în noapte totul se contopește în experiența noastră. Luna potențează aceste lucruri.

In cultura budistă, un yogin, un rogin și boghin, toți trei fac uz de noapte. Și noi putem face deasemenea acest lucru. Yoginul se concentrează mai bine în meditație noaptea,  roginul (omul bolnav) este cel ce prcepe durerea mult amplificata si suferă mai mult noaptea, iar boghinul este persoană ce caută plăceri noaptea pentru că stie ca atunci pot fi amplificate simțurile.

Un fenomen inedit va avea loc pe 30 decembrie 2020, ce va apărea pe cer va schimba viețile multora. După ce anul 2020 a fost un an cu eclipse uluitoare și Planeta  a avut parte de comete strălucitoare, o luna albastră rară de Halloween, se poate spune că a fost un an interesant din punct de vedere astrologic și ca să se termine la fel de bine, acum la final de an, urmează să ne bucurăm de un alt fenomen rar, lună plină numită și lună rece.

Observarea lunii reci nu necesită nici un echipament special. Cei care doresc să observe fenomenul mai bine o pot face și doar cu un binoclu. Pe 30 decembrie, faza de lună plină se va produce la ora 5:30 iar Luna va răsări de la est, imediat după apusul soarelui, rămânând astfel pe cer toată noaptea. Este specială datorită traiectoriei sale înalte pe cer ceea ce are ca rezultat poziționarea deasupra orizontului pentru o perioadă mai lungă de timp . Se mai numește lună rece pentru că este luna celei mai lungi nopți în decembrie. Lună plină în semnul racului este legată de planeta Uranus.

Asta poate însemna că schimbarea este pe cale să apară în viețile multor oameni și nu în ultimul rând aceasta poate aduce libertate, Intuiție și entuziasm. Lună plină în Rac este apogeul unor experiențe de viață care ne-au sensibilizat, vulnerabilizat, speriat, manipulat emoțional, controlat de autorități, izolat în casă.

 Indiferent de obstacole, apa găsește o cale de trecere și trebuie să învățăm să fim asemeni apei, să găsim o cale de a ieșit dintr-un impas care ne afectează emoțional, care ne afectează securitatea fizică și casnică. Luna plină în Rac ne cere să dăm drumul lucrurilor, oamenilor, emoțiilor, fricilor ce ne fac rău, care nu ne mai oferă siguranță și securitate. Uranus retrograd in Taur este Fulgerul care schimbă brusc circumstanțele.

Reprezintă inovație, independență, neașteptatul și produce schimbări în ceea ce este de obicei considerat normal. Cosmosul încearcă să ne împingă într-o nouă direcție, toate planetele retrograde aduc în atenția noastră o problemă, o situație cheie, iar Uranus retrograd in taur vorbește despre relația pe care o avem cu noi înșine, cu corpul și valorile noastre, precum și cu instinctul nostru de supraviețuire.

Despre efectele lunii pline asupra vieții oamenilor s-au scris tomuri.

 În aceste informații era vorba despre cunoștințe străvechi, verificate de-a lungul mileniilor și recunoscute ca valabile, eficiente și vindecătoare: legile și ritmurile naturii, pe care în puține decenii lipsite de griji, am învățat să le uităm sau să le ignorăm.

Personal, am avut șansa să trăiesc și să copilăresc alături de o bunică înțeleaptă, ce mereu avea grijă să îmi dea reper ca și far în viață, luna, și să-mi spună când anume este recomandat să îmi tai părul, să se sape o fântână, să se pună semințe în pământ, să încep un proiect sau de aveam să incep un proces vindecător, așa cum ea făcea la acea vreme. Pentru tot ceea ce făcea, astăzi știința medicinei energetice ar denumi-o pe bunica mea o șamancă în adevăratul sens al cuvântului. Cale de mai multe sate și comune veneau la ea oameni să găsească o vindecare, după ce epuizau toate drumurile către doctori și doctorii.

„Am furat” har și dar ascultând „povești” pitită după uși cu o curiozitate extraordinară, însă abia după 40 ani, după numeroase cursuri de bioenergetică, medicină holistică, plătite pe mii de euro, aveam să primesc și să accesez cu mintea deschisă moștenirea din mine sădită de bunica mea atunci și față de care ignoranța proprie m-a ținut departe. De aici invariabil aplecarea mea asupra îngrijirii și lucrului cu oamenii, initial 20 ani ca asistent medical la patul bolnavului, apoi ca voluntar „de cariera” și ca psiholog astăzi.

Influența ritmurilor lunare și arta de a acționa la timpul potrivit, ascultarea ritmurilor corpului și a datelor biologice, o alimentație sănătoasă, fără extremism, a științei plantelor medicinale, o locuință sănătoasă, forța lumii ideilor, influența tuturor acestora aspecte asupra organismului, spiritului și sufletului și încă multe altele, fac din fiecare individ o ființă unică și nu ne rămâne decât să explorăm și să dăm semnificație fiecăruia dintre noi fenomenelor lunii, conectându-ne la sensibilitate și senzitivitate, având „ferestrele” sufletului mereu deschise în interior.

Bibliografie

  • „Puterea lunii” Johanna Paungger- Thomas Poppe
  • FB-Astro café
  • FB-Adelle Artele
  • Foto-internet

SEARA FILMULUI PSIHOLOGIC

 „Echipa Seara Filmului Psihologic dorește să vă mulțumească pentru oportunitatea oferita și ajutorul dumneavoastra în cadrul proiectului nostru. Sperăm ca v-a făcut plăcere să fiți alături de noi, din perspectiva noastă ați fost actorul principal  al acestui proiect și am fost onorați sa va avem alături.

        Cu respect Echipa Seara Filmului Psihologic!”

 A împlini viața ce este pe cale să fie trăită și a nu te mulțumi doar să o hrănești,  să o întreții, să o amplifici în fiece clipă, dar și să o protejezi de tulburările rationale, ar putea fi un cadou pe care să ni-l oferim cu ocazia întâlnirilor, fie ele și virtuale, a descoperirilor și a diverselor nastre experiențe de-a lungul întregii existențe.

Astfel a fost pentru mine webinarul on-line (întâlnirea din seara lui Moș Nicolae, de ziua voluntarului aveam să aflu astazi) cu tineri studenți în calitate de speaker, în cadrul proiectului „Seara filmului psihologic”, organizat de către „Asociația Studenților Psihologi și Pedagogi”, la care au luat parte studenți din cadrul Universității AL. I. Cuza din Iasi.

Astăzi din postura de psiholog, activând de mai bine de zece ani ca voluntar în zona educației nonformale cu tinerii, în diverse instituții de învățământ, de când imi place să spun că am pariat pe ei odată cu înființarea Cercetașilor la Pașcani, trăiesc și îmi place să vorbesc, atunci când mi se oferă oportunitatea desigur, despre o libertate care ne permite să accedem la ceea ce este mai bun în noi, să ne întâlnim posibilitățile, să eliberăm resursele, să ne sprijinim pe forțele vii care circulă în fiecare dintre noi, pentru a le împărți cu cei ce ne înconjoară.

Atunci când se produce o chimie între două personaje, numite în continuare elemente chimice, dacă se întâmplă o reacție, ambele vor rămâne transformate. Aceasta consider eu că este să-ți urmezi și împinești destinul, în ritmul tău. El va curge și va veni către tine, când ești aliniat cu tine însuți. O energie frumoasă a curs de dincolo dincoace de ecranul monitorului și invers. Am verificat acest aspect odată cu trecerea activității de cabinet în on-line, in aceste timpuri de pandemie și autenticul e identitar, fără dubiu.

A fost un adevărat tur de forță pentru tinerii participanți, dar si pentru mine care veneam după o dimineață de sâmbătă cu altă prezentare masterală și un stagiu clinic. Un film cu o încărcătură emoțională deosebită, de două ore și jumătate, urmat de discuții care au durat alte două ore deși inițial îmi stabilisem disponibilitatea de o oră.

Filmul „Mr. Nobody”, propus de organizatori,  este un film științifico-fantastic din 2009 scris și regizat de Jaco Van Dormael și Jared Leto. După cum spun criticii, și subscriu, e un film după a cărui vizionare, îl vei iubi și urî în egală măsură, dar nu ai cum să rămâi indiferent. E o recomandare pentru cei care își doresc să privească cu curaj în inima lor și pentru care e bine să fii pregătit.

Abordarea discuției propusă de mine a fost una pe trei paliere: din punct de vedere artistic, psihologic și cuantic (filosofic). O anatomie a traumei, mai exact a ceea ce în psihologie, e cunoscută ca  „traumă timpurie” a unui copil de opt ani și împlicațiile în destinul său ulterior, mituri despre trauma,  Sindrom posttraumatic, Coping adaptativ și dezadaptativ, locul controlului în trauma, Efectul fluturelui (Baterflay effect).

Las aici câteva dintre impresiile tinerilor la final de întâlnire.

Ce impresie v-a lasat speaker-ul?

1. Cu foarte multe conștientizări ce mi-au schimbat perspectiva.
2. Neliniștea provocată de film, a fost estompată de dumneaei.
3. Foarte pregatit, mi-ar placea sa mai vad acest speaker si la alte evenimente
4.. O persoana care are un talent superb la a comunica oamenilor ideile sale si o femeie talentata in profesia pe care o practica.
5. Absolut minunata, o persoana care merita din, toate punctele de vedere, toata aprecierea mea!
6. Speaker ul a fost perfect ales, am rezonat foarte bine si ii sunt recunoscatoare pentru tot ce ne-a transmis
7. Mi-a plăcut, o doamna foarte draguță.
8. O impresie foarte buna. Mi a plăcut ca a interacționat și cu publicul și ca a oferit sfaturi utile pentru cei ce vor urma o cariera in terapie.
9. Cel mai transparent și deschis speaker pe care l-am văzut!

Recunostinta vouă tuturor, felicitări organizatorilor!

Din seria „copilul interior”

Nu voi uita niciodată acea zi. Era în Split, în aceasta toamnă și imaginile ce le-am surprins pe camera telefonului încă mă urmăresc. Așa, pe timp de pandemie, când sunt îngrădite multe, mă și minunez cum s-au deschis cărările până acolo și înapoi, dar nu-i treaba mea asta, e a altcuiva, de care am aflat cum că ar avea El grija de toate, dar știi și tu asta, și daca nu știi probabil într-un anumit moment ai să afli. Mă minunez și acum cum o făceam și atunci, stand înfiptă în acea intersecție, de cele ce le văd. Și au fost multe de văzut.
Printre ele, o clădire barocă. Mergeam grăbită spre port, pe trotuare acoperite ca o jumătate de boltă de ramurile arbuștilor de dincolo de ziduri, arbuști încă înfloriți a sărbătoare, oleandri, smochini, mandarini, și atentă la waze-ul ce-mi dădea traseul, la telefon, îmi arunc privirea spre clădirea din fața mea și acolo rămâne. Mi s-a părut că una dintre acele ,,jumătăți de statui” lipite pe frontispicii eram eu. Și ca și cum cineva m-ar fi surprins recunoscandu-mă, îmi doream să plec cât mai repede însă acel cineva îmi spunea ,,Mai rămâi…”
Te vezi? Oare cât haos și zgomot inutil ai lăsat să intre în tine din afara ta și cât haos ai împrăștiat tu, după? Oare cât strigăt a rămas nestrigat și împietrit apoi în tine doar pentru că te-ai ,,educat” cum să ermetizezi acele ,,strigăte” și astfel, te-ai trezit de piatră?”
Mă recunoșteam eu pe mine cea dintr-un timp ce nu mai era acum al meu, și o duioșie fară margini puse stăpânire pe mine.
Vedeam cum secole de-a rândul oamenii au avut frici, temeri și angoase. Multe dintre ele au plecat odată cu cei ce le-au trăit, însă unele au rămas gravate, ca acestea în piatra, parcă anume să nu uitam de copilul invizibil din noi. El e acolo… și-și cere drepturile pe care adulții nu au avut timp să i le ofere, să-i observe eforturile disperate de a se face auzit. Astfel, recurge la o serie de acțiuni, mai puțin subtile și mai curând simbolice: tulburare de anxietate, depresie, adicție, comportamente agresive, insomniile și multe altele.
Am imortalizat momentul și am plecat gandindu-mă câte alte strigate de ajutor ale multor copii interiori din adulții acestor vremuri, strigă acum pe planetă…

Interviu revista Viitorul României

Calatorind cu avionul, prin aeroporturi, intre doua zboruri, am raspuns intrebarilor din acest interviu. Daca doriti sa cunoasteti omul Oana Togan

Imbratisari!🤗❤

Stabilitate și statornicie în familie, iar în ceea ce privește cariera, dispoziția de a face schimbări. La asta s-ar reduce interviul de astăzi. Oana Țogan și-a cunoscut soțul în clasa a X-a, după ce și-a publicat un text în ziarul „Scânteia tineretului”, dar abia în 1990 s-au reunit pentru a fi un întreg. Se visa profesor sau doctor și a bifat atât meseria, cât și specializarea. Era asistent medical principal în Brăila, dar nu era suficient pentru ea. S-a înscris la Facultatea de Economie din Iași, și a ajuns să investească sentimente aici în zona Iașului: a pus bazele centrului local de cercetași din Pașcani, devenind și primul șef de centru local. Și-a deschis un business, a crescut, s-a reorientat profesional și s-a legat mereu de scopuri. Ulterior a publicat o carte, iar acum este psiholog cu acte în regulă, dar și voluntar pentru oamenii care au nevoie de sprijin psihic și moral. Înțelege toate mecanismele umane și le poate explica pe înțelesul tuturor.

A călătorit în munte zone din lumea asta pentru a investi în dezvoltarea ei personală și profesională. Iubește oamenii și crede cu tărie că fiecare om pe care îl întâlnim este oglinda noastră.

<„Poți să ai totul neavând nimic și nimic având totul” spunea cineva. Când am realizat că am tot ce-mi targhetasem ca obiective financiare, casă pe pământ, mașini, destinații exotice, am realizat cât de „nemobilată” eram pe dinăuntru și cât mă îndepărtasem de esența mea divină. Din dorința de a alchimiza și înțelege durerea și vidul interior m-am reorientat (din nou) și am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, master NLP, școală de coaching, curs advanced thetahealling, m-am reconectat la scris, la cenacluri literare, la poezie și așa mi-a apărut prima carte de autor, pe lângă alte apariții editoriale colective, reviste de literatură, antologii de scrieri și  am început să studiez Psihologia>, dezvoltă Oana Țogan în interviul de astăzi.

Cine este Oana Țogan acum?

Îți mulțumesc, Teona ,pentru invitația de a ne reîntâlni și în acest mod, în cadrul acestui interviu. Mult timp întrebarea ,,Cine sunt eu?” m-a urmărit de-a lungul vieții încercând să dau sens tuturor lucrurilor și conjuncturilor de viață pe care le-am trăit. Sunt probabil omul care, după ce a fost pe rând, (sau la pachet) 20 ani asistent medical la patul bolnavului, apoi femeie antreprenor, economist în propria firmă, astăzi psiholog, autor de carte, mamă, soție și voluntar „profesionist” inițiator, fondator și membru al unor organizații și asociații de profil, un om ce-și urmează asumat propria ființă.

Ce copilărie a avut micuța Oana? 

Micuța Oana a fost un copil zglobiu, care iubea natura, copacii, cartea dar și jocurile considerate „băiețești”: fotbal, pac-pac, cazematele pe dealul cu salcâmi și nuci. Asta o făceau să aibă adesea răni în genunchi.

Unde ați copilărit, și sub ce credințe?

Am copilărit într-un colțișor de rai, în comuna Dulcești, județul Neamț. Un sat dispus de o parte și alta a unui fir de apă, pârâul Neagra. Locul casei părintești, poziționat în centrul satului și dispus pe un terasament în trepte, îmi oferea posibilitatea de a privi totul ca pe un ecran imens, pe care rulau stoluri de păsări în lumina soarelui de apus, livezile înflorite de peste apă, grădinile, cimitirul satului. Din vârful dealului totul devenea mai clar, mai de înțeles și mai ușor de cuprins pentru copila de 6-7 ani de-atunci.

Ce voiați să deveniți când ajungeți adult? 

Îmi amintesc că atunci când aveam vreo 5 ani, veneam de la grădiniță și întorceam toate scaunele de bucătărie, acele taburete cu patru picioare și improvizam bănci în care așezam păpușile (cele adevărate erau două, micuțe, dar improvizam din cârpe, prosoape și broboadele bunicii, participanți la sala de curs). Le făceam carnețele mici în care le dădeam teme pe care tot copila le rezolva, le învățam cântecele sau le tratam de diferite boli.

Ca psiholog, astăzi recomand părinților în a fi foarte atenți la jocurile din primii ani de viață ai propriilor copii, în special ai celor de vârstă până în șapte ani. Cumva ne naștem cu gena vocației noastre în noi și o manifestăm neîngrădit în jocurile copilăriei. Ulterior vin părinții, societatea și au grijă să inoculeze copiilor orientări și direcții care nu au de-a face cu ființa și chemarea lor, dar care sunt în top pe piața muncii din acel moment, sunt mai bine plătite ori dau bine în CV.

Credeți că dacă urmăm o primă facultate, sau o specializare, ea ne va defini toata viața sau ne mai reorientăm? 

Ceea ce trăim în aceste vremuri ne demonstrează cu prisosință că asemenea aranjamente nu mai concordă cu realitatea. În nomenclatorul de meserii mereu apar și dispar funcții, meserii. Ceea ce credeam până mai ieri a fi de nezdruncinat în cariera unui om, peste noapte poate dispărea printr-un complex de împrejurări. Dispar industrii întregi și apar altele. Flexibilitatea, adaptabilitatea sunt atribute ce vor face din cei ce le posedă niște învingători.

Există însă un fir roșu. În cazul meu totul s-a învârtit în jurul oamenilor, din interacțiunea directă cu aceștia. Aici am avut și am cu adevărat rezultate. Unii pot fi conectați la ei înșiși și având rezultate spectaculoase creând  tehnologii, zidind, lucrând de unii singuri. Cum suntem creatori asemenea Creatorului, doar descătușând ceea ce am primit ca dar în această lume ne vom aduce contribuția și vom trăi plenar în lume. Rămân o idealistă pragmatică dacă pot spune asta.

Cum a fost să deveniți soție? Ce v-a luat prin surprindere la acest statut?

Pe soțul meu l-am cunoscut la 16 ani, pe când eram în clasa a X-a. Pe-atunci mi-a fost publicat un text în ziarul „Scânteia tineretului” de la acea vreme și mi-au scris ulterior multe persoane, însă mai înainte de a ne întâlni, am comunicat prin scrisori, și ne-am întâlnit după 7 luni de corespondență. Așa am realizat că avem afinități comune. Destinul, viața, ne-a îndepărtat pentru a ne reapropia în 1990, de ziua mea de naștere. De atunci suntem împreună și pot afirma că am crescut împreună. M-a luat prin surprindere trăirea unei perpetue redescoperiri în doi. Să vezi același om în fiece zi cu ochii unui curios care are în față un nou mister cu un dar pentru tine,  fără a face evident, referire la un dar fizic.

Partenerul nostru de viață reprezintă cel mai bun profesor și îndrumător de creștere. Odată ales e limpede că sufletul nostru a chemat și decis să trăiască această experiență cu toate plusurile și minusurile sale. Și noi am avut turbulențele noastre. Se spune adesea în psihologie, în terapia de cuplu și familie, că soțul sau soția, e cel „ce-ți apasă butoanele” unor mecanisme de apărare dezvoltate din perioada copilăriei, sau cel ce ne oglindește, fie că dorim sau nu. O comunicare asertivă, sau lipsa de comunicare dintre cei doi soți, poate face diferența între o comuniune reușită sau nu.

Cum a fost să deveniți mamă? Care au fost cele mai frumoase momente din viața de mamă, în afară de nașterea celor doi copii? 

Statutul de mamă este, după părerea mea, cel ce schimbă complet și irevocabil matricea sufletească a unei femei. De la multitudinea proceselor chimice și biologice ce au loc în organismul femeii până la modificările de ordin psihologic, toate, recalibrează stările trăirile și emoțiile ce le percepe o mamă. Mi-am dorit mult să am un copil, pierdusem două sarcini până la prima naștere și deși cu destule probleme, venirea pe lume a fiicei mele m-a tras către un șuvoi de emoții. Nimic nu se compară cu momentul percepției primei mișcări a noii vieți în pântec sau momentul când alăptezi la sân pentru prima oară. Acestea sunt pentru mine reale momente de taină și magie din multitudinea darurilor cu care ne binecuvântează viața. Evenimente ulterioare din viața de mamă memorabile sunt de la primul cuvânt rostit, primul pas, primul dinte căzut, prima coroniță de sfârșit de an, până la prima iubire, ori ieșire cu mașina cu băieții după ce ai luat permisul. Un infinit de posibilități altfel…

Ce înseamnă feminitatea pentru Oana Țogan?

Feminitatea este pentru mine o recunoaștere și o venerare a divinului din mine, ca identitate, a esenței mele profunde. E curgere, frumos și armonie, e putere interioară, e energia Yin revărsată peste întreg universul ce mă înconjoară în această viață, prin suma tuturor experiențelor cu care am venit din alte vieți.  În cazul meu, a fost o cale lungă și anevoioasă când ești programată din fragedă copilărie „ Băiatul lu’ tata cel mai mare!” Cum să-mi dezamăgesc eu tatăl? Mai bine mă comport ca atare, deși nu sunt băiat. Probabil multe femei se vor putea regăsi în acest tipar. Despre cum să te simți femeie întreaga, în vibrația sublimă a femininului tău chiar și fără partener am organizat și voi reedita în curând cursuri, workshop-uri și ateliere de lucru pentru femei pe diverse teme  și sper ca acest context de pandemie să-mi ofere posibilitatea reluării seminarului „STIMĂ DE SINE ȘI FEMINITATE” pe care din motive personale a trebuit să îl sistez. Când tu, ție îți vei fi îndeajuns, vor dori mulți alții să-ți stea în preajmă. A alege să te simți singură, rămâne doar o alegere…

Aș spune că lumea are cu adevărat nevoie de femei! Femei asumate, responsabile, capabile să schimbe totul în jurul lor. Se spune că tot ceea ce există în jurul unei femei e creat pe propria sa energie. Și are sens dacă ne gândim la propriul nostru cămin.

Cred cu tărie în puterea interioară a fiecărei femei, cred în forța ei de creație, redescoperire și devenire.

Ce înseamnă să fii femeie în secolul XXI? 

Multe dintre noi am pierdut legătura cu universurile noastre de glorie, capricioase si specific feminine în favoarea unei viziuni mai ambițioase, mai masculine, asupra succesului. Am fost angrenate, fără să ne dăm seama, manipulate în sensul de a-i egala pe bărbați. S-au cerut de-a lungul timpului drepturi egale cu bărbatul și am ajuns pe alocuri să muncim mai mult ca ei, ca să avem servicii ca și ei, dar naștem și copii, îi alăptăm, ii creștem, îi educăm, facem teme, etc.

Suntem atât de disperate să obținem ceea ce ne imaginăm noi că ne face egalele bărbaților și că ne va aduce fericirea (o carieră de succes, căsătorie, familie, vreo doi copii) încât uităm cine suntem cu adevărat: ființe inteligente, sexy și magice, ființe fără egal.

Am uitat că forța noastră nu constă în a concura cu bărbații sau în dorința de a le semăna, ci în acceptarea puterilor noastre naturale, feminine, cum ar fi compasiunea, farmecul ori tandrețea. Suntem vindecătoare intuitive sau amante iscusite. Inimile noastre sunt izvoare de sentimente și ne aflăm într-o continuă căutare a adevărului spiritual. Noi femeile ne dorim să preluăm calități una de la cealaltă, și e minunat că e așa, doar că e important să le și filtrăm acele aspecte prin expresia sufletească proprie.

V-ați reorientat profesional, când deja aveați o carieră? Cum este să o iei de la zero? 

Dacă îți plac provocările și ai curajul să ieși din zona de confort atunci este vorba despre tine, ar trebui să explorezi mai mult aici. De fapt nu există niciun zero pe linia timpului, e un continuum infinit cu o infinitate de posibilități. Totul este o alegere.

Prima dată am optat pentru reorientare profesională pe vremea când locuiam în Brăila, cu chirie, și devenisem asistent medical principal. Existau niște legi la acea vreme ce aveau tentă de penitență pentru faptul că ai născut un copil. Cel mic avea 8 luni și pe perioada concediului de maternitate nu puteai beneficia de nicio indexare ori majorare salarială. Sufereau așadar nu unul, ci două suflete. Salariile erau extrem de mici pe atunci în sănătate și când a venit prima mărire consistentă de 40% (în anul 2000) ajunsesem să am venituri cât o femeie de serviciu din sistem, nici măcar cât o infirmieră. Țin minte că nu erau carduri, salariul se oferea cash și o colegă venită să-mi aducă acasă bănuții mi-a spus: „Oana, am vorbit despre tine cu șefa și fetele. Trebuie să-ți găsești o bonă la copii și să începi lucrul. Nu ne imaginăm cum vă descurcați singuri și cu chirie…„ Inflația era galopantă, în bănci dobânzile erau și de 100%. Acela a fost un prim moment în care am decis că eu îmi voi construi viitorul financiar. Cu copilul de 8 luni în ham, am mers de m-am înscris la Facultatea de Economie tocmai din dorința de a învăța nu neapărat să fac bani, cât îmi doream să găsesc o cale prin care să ating acel moment în care contribuția mea reală prin ceea ce fac, să-mi fie apreciată și remunerată ca atare. Să pot trăi decent, în acord cu tot efortul meu fizic și intelectual de până atunci. Eram niște premianți, dar care trăiam criza existențială a intelectualului umilit…

Ulterior, mi-am luat transferul la FEEA Al. I. Cuza Iași, și am făcut 5 ani ID, paralel cu serviciul de asistentă. Copii erau foarte mici, dar obiectivul meu era unul mare și nu aveam voie să mă plâng. Mereu am avut un second job. Mereu am simțit că pot mai mult. Am experimentat moduri de lucru în companii tip MLM, coordonator Amway, Infinity, Faberlic. De aici m-am conectat la literatura de dezvoltare personală venită de peste ocean. O conferință Amway cu speakeri motivaționali internaționali de la Sala Palatului, cu vizitarea imperiului Țânțăreanu din Băneasa, mi-a dat un bust de energie fantastic și mi-am amplificat efectiv câmpul energetic conectat efectiv spre canalul de manifestare. „Voi avea o casă ca aceasta!” mi-am spus. În 2007, acea casă a ajuns din viitor. Poate suna ciudat ca mecanism de funcționare pentru unii dar mereu mi-am căutat „turma”, oameni care gândesc și simt ca și mine. Am făcut multe cursuri atât în țară cât și în străinătate, unde se pare că am aflat lucruri ce le știam de copil. Am venit cu ele, doar că adulții din jurul meu au avut grijă să-mi spună că sunt o ciudata, un copil bătrâncios ce spun numai prostii și așa canalul s-a închis pentru o vreme. Voi ține un curs și pe această temă de lucru energetic, cu transpunerea forței interioare în concret și amplificarea potențialului. Am studiat și experimentat mult și în această zonă considerată de unii ezoterică. Neuroștiințele și fizica cuantică ii spun realitate programată.

Când am considerat că sistemul de sănătate publică  nu-mi mai poate oferi creștere, nu mă remunera pe atunci conform cu efortul și dăruirea pe care le ofeream, am considerat că nu mă mai merită și cu 1 ianuarie 2010 mi-am dat demisia. Tăierea pe atunci a 25 % din salariul bugetarilor mi-a simplificat instant această decizie (soțul ofițer, era si el in aceeași situație și rata de 500 euro la casă rămăsese aceeași.) Mereu am avut planul B. La momentul demisiei deja aveam demarată propria afacere. Începusem în anul 3 de facultate să fac bani ca un comis voiajor, „din ușa în ușă”. Zilnic alocam 3-4 ore acestui job pe lângă spital. Abia mutați din Brăila, totul era reluat de la zero. Job, grădiniță, școală, etc. Așa îmi făcusem primii bani de-am înființat firmă. După ce mi-am dat demisia, abia atunci am realizat potențialul. Mă dedicam 100% și realizam potențialul uriaș ce fusese ratat al anilor 2005 -2009, însă tot timpul mă recalibram la realitate. Eram abonată la reviste financiare ca „Ziarul financiar” și „Capital”. Televizorul era pe Monney Chanel. Ulterior mi-am dezvoltat pe criză afacerea la patru puncte de lucru, însă am căzut în cealaltă extremă: în a lui „a vrea” și „a avea”, ce m-au acaparat cu totul la un moment dat și a produs grave turbulențe în propria familie.

„Poți să ai totul neavând nimic și nimic având totul” spunea cineva. Când am realizat că am tot ce-mi targhetasem ca obiective financiare, casă pe pământ, mașini, destinații exotice, am realizat cât de „nemobilată” eram pe dinăuntru și cât mă îndepărtasem de esența mea divină. Din dorința de a alchimiza și înțelege durerea și vidul interior m-am reorientat (din nou) și am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, master NLP, școală de coaching, curs advanced thetahealling, m-am reconectat la scris, la cenacluri literare, la poezie și așa mi-a apărut prima carte de autor, pe lângă alte apariții editoriale colective, reviste de literatură, antologii de scrieri și  am început să studiez Psihologia. Deja mă căutau oamenii pentru consiliere, lucram cu ei dar nu aveam „țidula”. Astăzi sunt psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România, pe psihologie clinică și psihoterapie și Securitate și apărare Națională, în supervizare, la Cabinet Psihologic Individual Țogan Oana. Pe timpul Stării de urgență m-am înscris în proiectul Colegiului de acordare asistență pro bono persoanelor afectate de context pandemic (pierderea locului de muncă, dezechilibre financiare, pacienți și cadre medicale afectate de COVID). Înainte de pandemie am organizat workshop-uri de inteligență emoțională în licee. Lucrez cu clienți atât la cabinetul din Iași, cât și la cel din Pașcani pentru că iubesc nespus ceea ce fac, studiez zilnic 4 ore pe zi.

M-am reconectat la firul roșu pierdut undeva în timp și am urmat chemarea ființei interioare.

Ați călătorit foarte mult. Ce ați luat frumos din fiecare loc în care ați mers? 

Am avut șansa să călătoresc pe aproape toate continentele. Scriind cuvintele de mai sus realizez cât de binecuvântată sunt si cum tot Universul a complotat odată cu mine să ajung aici.

De ce odată cu mine? Poate pentru că de mică copilă, pe dealurile de la „țara” mea mă visam călătorind. Când aveam 4-5 anișori mama avea plan la Colectiv cu normă întreagă (lucra la munca câmpului în acele Cooperative Agricole de Producție) și tatăl, după ce lucrase pe șantierele patriei prin zona Galați, combinat siderurgic, revenise în sat si devenise proaspăt șofer. Ei nu și-au imaginat niciodată în viața lor să ajungă în vreun concediu măcar. Și ghiciți? Nici n-au fost vreodată în vreunul. În ce mă privește, odată descoperind cărțile, călătoream în imaginar peste tot pe unde mă purta gândul: în Paris, pe bulevardele largi, cu lampioane și poduri peste Sena, în Catedrala Notre Dame unde personajele cărților ajungeau la întâlnirea cu ei, ori iubirea și în atât de multe alte locuri. Atât Michel Zevaco cât și Victor Hugo mi-au purtat pașii într-acolo și eu nu am făcut mai apoi în timp decât să-i urmez pe niște căi total necunoscute mie, ci doar dezvăluite. Și prin mila și grația lui Dumnezeu am fost și eu acolo. „Nebănuite sunt căile Domnului”. Nu am avut niciodată vreun dubiu că nu va fi așa. Pur și simplu am crezut și știut că la un moment dat voi fi acolo.

Și așa gândind, te oferi voluntar să ajuți atât cât poți la derularea unui proiect pentru copii și fără să aștepți acest lucru, mai apoi ești în vaporaș pe Sena sau în Luvru admirând-o pe Gioconda misterioasă cu surâsul ei, testând dacă e adevărat că te privește cu ochi iscoditori indiferent din ce colț al camerei ai privi-o. Se pare că Leonardo da Vinci s-a pictat pe el însuși în acel chip al Giocondei descoperindu-și Anima din sufletul incomplet până atunci doar cu Animus. Apoi au urmat alți scriitori, alte locuri. Am călătorit în multe locuri și călătoriile exterioare au venit (mai ales după anul 2014), secundar celor interioare. Europa: Franța (Paris, Nantes, Marsilia, Toulouse) Italia ( Veneția, Florența, Milano, Genova), Germania (Hamburg), Grecia, Cipru, Bulgaria, Ungaria, Anglia – Londra, Slovenia – Kopaonik, Croația, Spania (Barcelona, Valencia), Turcia, SUA – Miami, Mexic, Jamaica, Haiti, Bahamas, Saint Marteen, St. Thomas, Panama, Peru – (Machu Picchu, Cusco, Lima, jungla Amazonului), Africa – (Maroc, Egipt), Dubai, Asia-Thailanda. Unele din călătorii au fost comasate în parcursul unor croaziere, iar altele au venit ca urmare a dorinței mele de perfecționare în anumite cursuri de dezvoltare personală, conexe pregătirii mele ca psiholog. Trecându-le aici în revistă realizez cât de binecuvântată mă simt și ce minunate sunt modurile vieții de a ne răsplăti. Am în lucru un  „Jurnal de călătorii” și cum bogățiile momentelor trăite sunt fantastic de multe, vor fi cred mai mult de un volum. Când se vor materializa rămâne să decidă timpul. Deocamdată călătoria continuă. Cea mai importantă investiție a unui om e în el însuși și consider că alături de educație, călătoriile sunt ca și metode de creștere și redescoperire a propriului EU.

Credeți în univers, în legea atracției? Dezvoltați, vă rog! 

Categoric DA!

De copil am crezut cu tărie în sintagma „Fiecare va avea în final ce merită” și că fără muncă, pasiune și dăruire nu pot prinde viață lucruri. Îmi imaginam și visam că voi avea și trăi multe experiențe deși realitatea mea imediată pe-atunci era una modestă, dat fiind parametrii financiari ai părinților mei. Așa de fapt cream pe axa și în dimensiunea timpului meu un potențial. Imaginația fiecăruia dintre noi deține un potențial infinit. Tot ceea ce mintea unui om poate imagina, există! Părea o laudă de copil că eu voi călători pe toate continentele lumii când țineam globul pământesc în brațe la laboratorul de geografie. A venit pandemia, dar chiar și așa știu că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor trebui să se întâmple. Există multă literatură în această direcție, a atracției universale, pe care am parcurs-o adult fiind și nu a făcut decât să-mi reamintească și confirme ceea ce credeam de copil. Fiecare persoană (fie bărbat ori femeie) are tot ce-i trebuie în interiorul ei pentru a fi fericită. Diferă doar nivelul vibrațional de la care accesează emoțiile pe care le trăiește. Acest lucru face diferența.

Ca femeie dacă  accesezi emoțiile de pe un nivel de competiție și concurență, vei manifesta plenar masculinul din tine și te vei mira de ce nu-ți găsești un partener sau se îndepărtează soțul. Atragem ceea ce emanăm. Emanăm stres și competiție, vor veni către noi persoane la fel de stresate sau dacă vor veni persoane echilibrate acestea se vor îndepărta imediat ce-ți simt energia reală, indiferent cât de frumos, ori feminin e ambalată. Se simte psihoemoțional. Suntem ceea ce gândim.

Ca bărbat, dacă te reconectezi la forța ta interioară, vei structura și găsi soluții la probleme considerate insurmontabile. „Totul e să ne dezobișnuim de noi înșine”, cum spunea Joe Dispenza.

Puterea de voință este cea care schimbă bărbatul și puterea de inspirație este cea care schimbă femeia. Femeia adevărată funcționează prin intuiția proprie. Atunci când reușim să ne conectăm la propria ființă, nu dăm greș niciodată.

Ce ați schimba acum la viața pe care o duceți? 

Nimic, poate mi-aș dezvolta mai mult simțul umorului. Unul din copii mi-a spus la un moment dat: „Mamă, prea iei viața așa în serios, relaxează-te!”

Unde este acasă pentru Oana Țogan? 

Acasă pentru mine poate fi oriunde. Acum pendulez între Iași și Pașcani, unde am cabinetele și-mi desfășor activitatea. Conectarea profundă cu locul originilor mele îmi este încă una extrem de profundă și necesară. Merg în satul meu natal și periodic mă reconectez cu părinții și strămoșii mei ce azi nu mai sunt.

Ce îi lipsește omului să fie fericit? 

Curajul de a fi el însuși, de a se accepta pe sine și pe ceilalți așa cum sunt și lipsa de comunicare. Ar fi mult de dezvoltat, dar referitor la comunicare, văd zilnic în cabinet oameni care nu știu cum să comunice autentic și asertiv, deși își doresc acest lucru. Realizăm deasemeni, la un moment dat, că nu știm să comunicăm nici cu noi înșine. Dialogul interior  purtat la adresa noastră, cel mai adesea vine din zona disfuncționalităților: critică și lipsă de susținere (gen: „Nu sunt capabil”, „Nu pot sa fac x sau y”) sau critică și lipsă de susținere la adresa celorlalți. Acest tip de comunicare vine dintr-un soi de înstrăinare.  Și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiată de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire.

Dacă realizezi la timp, e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vina pe ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Ați scris și o primă carte. Ce sentiment v-a urmărit după publicarea ei?

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Inițial am amânat lansarea volumului „Obsesia luminii” din motive lesne de înțeles (înmormântarea tatălui meu, ultimului meu părinte, după o boală lungă și istovitoare). De la editură eram întrebată dacă dau ok-ul pentru tipar și i-am rugat să mă-nțeleagă că nu mă grăbesc, existau alte priorități. Astăzi știu, trebuia adăugată încă o pagină: „In memoria părinților mei…” Mama plecase cu 6 ani mai înainte.

Ce sentiment m-a urmărit? Am fost copleșită de-a dreptul. Cred că am avut parte de tot ceea ce și-ar putea dori un autor de la un asemenea eveniment. Cum Divinul lucrează prin căi nebănuite, prima lansare a avut loc în Palas la librăria Cărturești Iași, cu o zi înainte de sărbătorirea cuvioasei Parascheva, la 40 zile după plecarea tatălui, acum aproape un an, într-o zi de octombrie minunată, cu prieteni, colegi, colaboratori și surpriza fantastică de a fi onorată cu prezența unor oaspeți distinși veniți din țară, Timișoara, Miercurea-Ciuc, Bacău, Cluj, colege de liceu sanitar ce m-au surprins cu mobilizarea lor de a ne revedea după 30 ani, iar ce-a de-a doua lansare a avut loc la Biblioteca Municipală Pașcani, deasemeni cu oameni dragi sufletului meu, figuri publice locale și cu prezența doamnei mele învățătoare de această dată, cea care m-a inițiat în taina cărții.

Am mai simțit un mod de a contribui (am donat tot ce a rezultat din vânzarea cărții) și cu speranța ca cititorii să primească cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către ei, pentru ei. Despre împărtășirea emoțiilor printr-un proces terapeutic, de alchimizare al trăirilor pe pagini albe, vor face obiectul unui alt workshop la care lucrez: TERAPIA PRIN SCRIS și care sper să fie util cât mai multor persoane. Hemingway spunea: „E ușor să scrii. Tot ceea ce trebuie să faci este să iei o foaie albă și să sângerezi pe ea.”

Cum vă vedeți peste 5 ani?

Mă văd călătorind mai departe, atât în exterior, în afara mea dar mai ales în abisul meu interior, scriind și fiind de ajutor oamenilor, parcurgând împreună metode de terapie dintre cele mai transformatoare, ținând seminarii, aducând lângă mine oameni care cred în demersuri similare, în general, trăind frumos, înființând o asociație, unde alături de colegi psihologi să ne mobilizăm în a oferi suport psihologic categoriilor sociale defavorizate, bolnavi cronici, cadrelor medicale, persoane alcoolice, abuzurilor domestice și copiilor afectați de bullying (hărțuire).

Ce sfat aveți pentru un tânăr la început de drum? 

Dacă mă întrebi ca psiholog, îți voi spune că un bun psiholog nu este un sfătuitor. Soluțiile la problemele de viață pentru care se adresează la cabinet pacienții, clienții, sunt cel mai adesea la ei. Fiecare dintre noi are cel puțin un domeniu în care este expert și acela e propria sa viață. Ca om i-aș putea spune acelui tânăr citându-l pe Viktor E. Frankl din „Omul în căutarea sensului vieții” să nu uite că „iubirea este scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om”. Invitată fiind în repetate rânduri să vorbesc, pe diferite teme, am oferit din ceea ce am și ce sunt. Deviza mea în aceste demersuri era: „Viața m-a antrenat ca sa te inspir”. Dacă e așa sau nu, invit pe cei care doresc să-mi urmărească activitatea sau să lucreze cu mine (ca terapeut, coach, mentor) să mă contacteze pe facebook, pagina cabinetului – Terapie de echilibru (https://web.facebook.com/terapiedeechilibru)

SURSA: https://viitorulromaniei.ro/2020/10/13/oana-togan-femeia-care-s-a-reorientat-profesional-pentru-a-fi-in-continuare-sprijin-oamenilor-acasa-pentru-mine-poate-fi-oriunde/?fbclid=IwAR3tgcmNTEeK0dX4JlxrEJYiIp__DrD8vlKHUfrhuU8zUhV4NF70l1Mm7t4

Jurnal de călătorie în pandemie

Pentru cei ce mă cunosc cu adevărat, a mă considera un om cu adevărat liber nu este nicicum o fantasmă sau o orientare versatilă a vreunei imaginații zburdalnice. Sunt eu. Acum în avion după escala din Elveția spre Croația. Cu bilet doar dus…

De la momentul demisiei din sistemul de sănătate publică, pe 1 ian 2010 și pe cale de consecință a faptului că sistemul acesta nu a făcut decât în rare și puține ocazii diferența între o asistentă bine pregătită și promovarea ei, față de una mai puțin pregătită (ca să nu spun slab pregătită), dar ,,înțelegătoare” față de orice nevoie a șefului și tăierea fără milă a salariilor cu 25% a bugetarilor, (noi eram amândoi în aceeași barca, atât eu asistentă medicală cât și soțul ofițer, cu o rată la casă de 500 euro). Era prea mult, pierdeam mult timp, 12 ore tura într-o secție de Pneumologie unde colcăiau bacilii Cock la tot pasul și unde conducerea spitalului de atunci considera că o mască de persoană pe săptămână e suficient. Asta până să începem să cădem una câte una secerate la pat, pozitive, cum pică Mig-urile second hand ale armatei (hai că n-a mai picat de multișor, dar ați prins ideea). După ce au mai ieșit și bolnavi pozitiv Sifilis, hepatită B și C și SIDA, ne-au dat și mănuși. Ce să zic, o secție de boli contagioase cam cum e Coviduțul astăzi, dar doar cu protecție divină, neexistând de vreo alta natură. Mă încurajam pe-atunci gândind că cineva trebuie să îngrijească și acești pacienți și ,,cineva”-ul ăla sunt eu în acel moment. La fel de bine știam că nu e decât o etapă, că la pensie asistentă nu mă văd nicicum.

Privesc pufoșenia norilor ca în vis, de la fereastra avionului, și știu că aceasta imagine mi-am construit-o de copil, și de atunci tot zbor, din ce în ce mai rar în vise…

A contat pentru mine cea de-acum, ceea ce invocam mai devreme, acum vreo 18 ani? O, da! Astăzi binecuvântez acele experiențe ca pe o problemă de matematică cu multe necunoscute, semne de întrebare, paranteze rotunde, pătrate, acolade, ca cele din clasele gimnaziale ce păreau că nu se mai sfârșesc, dar cât de savuros era rezultatul verificat la finalul culegerii… (Gheba și Hollinger pentru cunoscători).

În prag de pandemie, apoi după, cochetam cu ideea căutării unei slujbe, de profesor psiholog și consilier școlar, apoi de profesor de economie, ori de educație antreprenorială și chiar am făcut demersuri, bineînțeles paralel cu munca de la cabinet și din firmă. Sunt zone în care până acum mi-am adus aportul ca voluntar, contributor, dăruitor de carte și cred că m-ar fi înseninat interacțiunea cu tinerii. E limpede că nu neapărat acea sumă de bani obținută ca remunerație ar fi considerat motivația, cât dorință de a dărui din cunoștințele, abilitățile și experiențele de viață acumulate până acum. În antreprenoriat mi-e destul când mă gândesc că am deschis și închis pe rând, în diverse circumstanțe 11 magazine, puncte de lucru cu toată logistica și hârțogăraia aferentă. Îți trebuie o doză de nebunie pentru asta și mi se spunea adesea că o am din plin.

Har domnului, toată acesta conjunctură de pandemie a deschis oportunități de neimaginat în urmă cu ceva vreme, și on-line-ul e soluția pentru multe meserii din C.O.R. Inclusiv cele de coaching și psihoterapie pe care le țin cu clienții și pacienții mei.

Visam de multă vreme, și mi-am promis de la 30 ani, (când aveam 3 joburi, cam ca acum) că la 50 voi lucra 3 zile pe săptămână, în timp ce voi călători prin 3 țări. Ca acum: România, Elveția cu destinația Croația. Și voi scrie. Mai mult pentru mine decât pentru viitorime. Ca o consemnare a trecerii mele, din cu totul altă perspectivă decât cea terapeutică de pe urma căreia s-a născut prima mea carte (,,ce demodat!” ar putea spune unii) de poeme – Obsesia luminii.

Mă las surprinsă de propria-mi libertate: ,,Mâine voi fi la mare!” îmi spun și  chiar sunt, apoi : ,,Unde mai pot face plaja?” și plec, gen Croația acum. Și ce minunat este să fii și așteptată acolo…

Aeroporturile sunt însă singurul factor ce-mi destabilizează realitatea proprie, de scriitoreasă plecată într-o incursiune cu cărări și drumuri spre Sine, din postura unui observator permanent ce-și relevă viața sub forme și aspecte nebănuite până acum. Agitația și tumultul specifice unei epoci apuse, îmi oferă gratificarea în liniștea cernută odată cu împăcarea unui ego exacerbat altădată.

Oamenii sunt puțini și doar lucruri stringente par a-i scoate din casă, cursa București-Basel pare rata ce duce muncitorii la lucru și țiganii lăutari la vreo chermeză. Probabil cei mai de pe urmă au auzit că Elveția e o țară bogată și s-au reorientat și ei din Balcani. Fac ,,reconversie profesională”. De la furatul sub fuste din magazine la cerșit pe străzi ori invers. ,,Vin băieții la cașcaval!” aud pe cineva în spatele meu. În fața mea, îndreptându-ne spre recuperarea bagajelor, se bălăngăneau unul de celălalt cu țigările aprinse, (ce daca șvaițerii ăștia au reguli, ne p. pe ele reguli) cei doi par coborați dintr-o peliculă de-a lui Kusturica.

Unul are acordeonul pe-un umăr, iar celălalt, nu mai înalt de 1,50, cară un rucsac imens din care, în partea de jos, ieșeau niște picioare umblătoare. Are și izopren. Mă gândesc că se instalează la cort. Billions stars.

Recuperez bagajul și caut toaleta. E musai! De astă noapte, la ora 3 când am coborât la Otopeni din autocar, speram la moment. Acum e posibil și ușuratul mi s-a părut o mantră a fiziologiei dusă în metafizic. Când să-mi iau rucsacul pe umăr, vad în colțul cabinei de toaletă un covoraș de rugăciune arabesc colorat, predominant roșu și portocaliu, împăturit frumos (așa cum avusesem destule ocazii să văd, din Maroc până în Egipt ori Dubai, cu ceva pagini ce semănau a testament scris curat și îngrijit de mână. L-a uitat cineva gândeam. Brusc îmi treceau prin fața ochilor toate filmele de acțiune văzute de-a lungul vieții, cu atentate, bombe, otrăviri cu pulberi pe obiecte personale, dar știind cât de sacru e covorul de rugăciune pentru un arab, risc și despachetez grămăjoara. O borsetă, în care erau carduri de călătorie locală, era o țiplă cu un suportul de cartelă telefonică din care lipsea cartela telefonica,  un telefon Samsung J7 cu încărcător, diverse flacoane cu soluții lichide ori gelatinoase, pe care evident scria în araba și ceva scule. Semănau cu cele de mecanică fină și ceasornicărie ale soțului meu care repară cu pasiune pendule ori orologii vechi. Finețe și precizie, rezultă, bombă artizanală. O factură cu chitanță pe un nume și o fotografie a unui bărbat cu vârstă de aproximativ 35 de ani. ,,Procesorul central” dă opțiuni. Poate a fost uitat de un domn și acum nu-și mai amintește cabina de toaletă, sunt multe într-un aeroport. Dar ce să caute în toaleta de femei? Poate a intrat travestit? Poate sunt lucrurile personale ale unei femei iscusite cu o borsetă mai masculină în care păstra fotografia iubitului. Mă spăl pe mâini, dezinfectez, ritualul obișnuit, și cum nu am mănuși iau șervețele de hârtie și împachetez pachetul mai bine, și-l lipesc de geaca de piele, la subțioară, încercând să am tot mai puțin contact cu el. Regret că nu i-am făcut o fotografie înainte să-l predau unei doamne la un magazin. Tot întrebând-o de ”security”, nu înțelegea, pe păsăreasca mea englezistă, că vreau să aduc la cunoștință împrejurările. ,,Stay here, I will call the police”. ”Sorry” dar am de prins un alt avion. Revenind să cumpăr mască ,,autorizaten” doamna m-a asigurat că a fost preda t ,,coletul” poliției. Doamne-ajută gândesc și purced spre poarta 27 unde erau chemați ,,all passengers for the flight to Split”, adică inclusiv eu și gândesc că e un debut demn de o călătorie de la care nu aștept nimic, cu bilet luat doar dus, ci doar mă las surprinsă de Univers bucurându-mă de libertatea absolută pe care ți-o poate da o viață în care ,,programul” e la dispoziția creatorului ei… un suflet liber.

VIS CU NICHITA

Mai am două examene și se poate anunța vacanța, pentru mine ca masterandă. Mai sunt examenele copiilor din sesiunea lor care de fiece dată sunt și examenele mamei. Copii buni, dar parcă tot ale tale-s și acele examene. Un coping altfel.

Într-o pauză de astfel de trepidații, mai răscolesc din când în când cufărul cu poezie.

Îmi amintesc mai prin iarnă, februarie să fi fost, pe sfârșite, când doi dintre colegi, pe holurile facultății într-o pauză (că școale faci și nu se mai ,,gată”, vorba cuiva) puneau la cale o întâlnire boemă cu scriitori și artiști, ziua lui Nichita Stănescu, pe 30 martie, într-un Pub renumit închiriat de IT-iști pentru o seară de muzică și poezie.

Colegul, doctorand la Farmacie și masterand cu noi, o figură curioasă până în măduva oaselor, colega, o responsabila resurse umane in IT. Două lumini discutând o punere în scenă de noapte. Wow! Nimic mai provocator! Unde?, când?, întrebările-mi se rostogoleau pe buze în cascadă ca ale unui copil nerăbdător de așa ieșire din peisajul cotidian și pe alocuri repetitiv până la obsesie.  Cum totul era la stadiul de proiect și urma a se anunța între noi detaliile, privately, doar era o întâlnire cu scriitori, muzicieni, folkiști. Doamne, ce regal o să fie! Deja gânduri după gânduri croșetau pe cărarea memoriei, aceleași emoții din preambulul participării mele la ,,Serbările Scânteii tineretului de altădată” la Casa de Cultură din Roman. Pentru o adolescentă de 15 ani de la țară, liceană acum, era tot ce-și putea dori mai frumos, conștientă fiind de pe vremea când asculta Cenaclul Flacăra în căștile cu galenă ale radiolui mic Rik, în copaci, pe pajiști ori aiurea, că nu-și putea dori mai mult de-atât. Mă minunam cum de cele câteva cuvinte surprinse din discuția colegilor mei puteau să aibă o asemenea anvergură în femeia de-acum.

Trecuse 8 martie, nici o veste legată de eveniment, apoi 10 martie, apoi mă gândeam chiar că locurile probabil fuseseră adjudecate, dat fiind că locația nu era una foarte generoasă cu acces la un public numeros. Apoi…

Lumea n-a mai fost. Sau a fost, dar exista în spații diferite de tot ceea ce știam până acum. A dispărut în spatele unei cortine în care fiecare din colțișorul său „tricota” alte lumi cu dor de libertate. A venit COVIDUL.

Pe mine, ca autoare debutantă a volumului compact de poezie „Obsesia luminii”, mă anima promisiunea de a participa la cenaclul literar virtual „ Ia și scrie” sau la cel din varianta Uniunii scriitorilor Iași și la toate evenimentele la care primisem invitații și care rămâneau neonorate. Mereu nu era loc de poezie în propria-mi viață. Așa răgaz nu avusesem niciodată până acum și pentru atâta poezie câtă putea încape.  A venit COVIDUL.

Nu știu, (sau știu din cabinetul virtual cum a fost la alții acestă perioadă și era locul unde mă simțeam de folos lumii în afara terminologiei de șablon), dar pentru mine lumea s-a oprit parcă în loc, orele zilelor dintr-o dată au devenit mai lungi și mai încăpătoare de frumos, tihnă, reflecție, încântare, trăiri, emoții redescoperite cu oamenii dragi alături, altfel împrăștiați în cele patru zări, în propria-mi casă și grădină. Din tot acest peisaj lipsea VISUL CU NICHITA. Idolul adolescenței mele alături de Blaga și Labiș pe vremea când începusem a tricota poezii pe sub bănci în timpul orelor de matematică.

Dacă acest Covid mi-a dat răgaz cât nici nu visam, am căutat prin rafturile bibliotecii volumul lui Nichita și am plonjat în adâncul ființei lui. M-a primit generos, ca un zeu al unor timpuri ce nu l-au putut parcă să-l încapă și s-a retras în lumea sa abstractă și aproape de neînțeles dacă e să mă gândesc doar la „Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”.

Zburau caii măiaștri pe cer și-i priveam uneori din șezlongul strategic orientat după soare atâta cât generozitatea unui martie îl putea oferi sau alteori îi priveam pe fereastră de la mansardă. În tot acest amalgam de trăiri am primit o invitație providențială așa cum am numit-o eu. Omul își construiește lumea sa cu propriile sale gânduri.

Fac parte din câteva cenacluri literare on-line, am mai postat arar pe-acolo însă nu sunt o activistă în acest sens, din considerente de timp și rezonanță.

Am fost trezită însă într-o dimineață de un mesaj-invitație de a face parte dintr-o antologie de texte literare și grafică în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Zilele Nichita Stănescu”-ediția a XIV-a 2020. O variantă inedită altfel, de a reuni într-un spațiu virtual scriitori români de pe tot mapamondul. Nutream o admirație pentru inițiativa de care luasem cumva la cunoștință, dar cum nu mă numesc neapărat o scriitoare, am lăsat loc altora mai experimentați în scrieri și apariții publicistice.

Mesajul suna în mare cam așa: „vă invităm să luați parte… vă așteptăm textele dumneavoastră …, scrise cu times new roman, format A4, 20 poeme, nu mai mult de 30 de pagini…la adresa de email…”

Întâlnirea din acea serată la care visam, devenise o altfel de reuniune, dar categoric se numea ”VIS CU NICHITA” și era o certitudine. „Locuiesc” acum într-o altă carte de antologie, în vol.3 paginile 485-496.

 Geniu neînțeles, ros de vicii și boală, efervescent creator în agonia minții aburite de alcool (pactul său cu Diavolul se pare, spre a atinge genialitatea) într-o luciditate aproape nefirească, atât de prolifică, de peste lumi și vreme, a știut că-l venerez și iată cum azi împart cu voi câteva poezii dintr-un spațiu în care uneori îmi pare că-l visez pe Nichita. Știu ca e acolo.

SEMIOLOGIA SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI ÎN REALITATEA METAFORICA VS. PATOLOGICĂ – ESEU

ARGUMENT

Conform definiției PSIHOLOGIEI,  Logos= știință + psiho = suflet, se pare că noi psihologii ne-am aplecat asupra unei științe ce-și propune glorios să studieze latura intangibilă a umanității, respectiv ceea ce este dincolo de formă, atât in exteriorul fizicului uman cat si al logosului pur.

 Procesul cunoașterii omului  de către om a început cu senzațiile și percepțiile. Complexitatea psihicului uman este cea care permite existența unor multiple abordări.

Ca psiholog clinician în supervizare și îmi place să cred, ca viitor profesionist cu aplecare spre studierea omului ca entitate cu identitate și trăire proprie și asimilarea tuturor fațetelor expoziționale din care este privită psihologia azi, cu atare perspectivă, cu permisiunea dumneavoastră voi enunța în acest eseu viziunea proprie asupra SEMIOLOGIEI SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI.

Dacă pentru unii obiectul psihologiei și studiul psihicului uman este o banalitate, realitatea științifică a demonstrat apariția unei multitudini de discipline psihologice aplecate asupra acestui  „banal” Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?”

Un răspuns la aceste întrebări ar fi, din păcate, nu că nu există un obiect de cercetare ci că sunt prea multe .

Așadar parafrazând am putea spune că neavând o definiție exactă timp de mai multă vreme , ca să poată fi considerată o știință , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare și anume psyche – sufletul , psihicul uman – acel lucru considerat de proveniență divină de către logosul teologic .

Cercetarea tainelor psihicului pacientului pleacă de la experiențele tale de viață, cum cunoști lumea și persoanele din jurul tău, cum faci ceea ce faci, cum îți creezi propria realitate, cu momentele de fericire, dar și cu misterele ei profunde însă întotdeauna bazata pe studii și cercetări în domeniul psihologiei.

N-ar trebuie să stăm niciodată și să așteptăm neapărat ca știința să ne permită să realizăm lucruri neobișnuite, pentru că, dacă procedăm așa, atunci nu facem altceva decât să transformăm știința intru- un alt fel de religie. Astfel personalitatea ar trebui privită ca pe curajul de a ne analiza viața, de a face lucrurile pe care le considerăm neconvenționale și să exersăm neîncetat. Percepțiile noastre raportate la mediul extern dar si intern ne sunt „mentori”.

Când procedăm astfel suntem pe cale să accedem la un nivel superior de putere personală. Această capacitate o dobândim când începem să ne analizăm în profunzime convingerile. Putem descoperi că rădăcinile acestora sunt condiționate religios, cultural, social, educațional, familial, prin mass- media sau chiar genetic, prin marcarea de către experiențele senzoriale din propria viață, dar și din viețile a nenumărate generației anterioare. Ulterior punem în balanță vechile idei cu paradigme noi care ne vor sluji, poate, mai bine.

Vremurile sunt în schimbare. Ne copleșesc uneori. Ca indivizi treziți la o realitate extinsă, facem parte dintr-un ocean al schimbării. Și vedem cu prisosință ceea ce am trăim timp de două luni în contextul pandemiei de coronavirus  și ce trăim astăzi. Nimic nu mai e la fel. Sistemele și modelele noastre curente se descompun și este vremea să apară ceva nou.

Peste tot, modelele noastre religioase, științifice, educaționale, medicale, economice, precum și relațiile noastre cu mediul se conturează altfel decât acum nici trei luni. Părăsirea mediului cu care ne am obișnuit prin renunțarea la învechit și adoptarea noului nu pare greu de realizat. Suntem conștienți că lucrurile pe care le consideram adevărate astăzi, mâine s-ar putea să nu mai fie.

Iată de ce din perspectivele oferite mai sus personalitatea umană poate fi atribuită unei realități greu de definit.

După ce consumasem tomuri de cărți de dezvoltare personală, simțind o vacuitate acută în procesul propriu de creștere și vindecare, m-am orientat spre dezvoltarea în a îmbrățișa ideea conform căreia dacă nu pot schimba realitatea, să schimb percepția asupra realității. Și…am îmbrățișat NLP-ul în căutarea descifrării tainelor psihicului uman. In esență ele formează un set de principii etice pentru viață.

Oamenii fac cea mai buna alegere pe care o pot face la momentul dat. O persoană face întotdeauna cea mai bună alegere cu putință pe baza hărții lui mentale pe care o are la momentul respectiv. Alegerea sa se poate dovedi uneori contrară intereselor proprii, bizară dăunătoare, dar pentru toți pare cea mai potrivită pentru evoluția lor. în momentul în care terapeutul îi oferă o ghidare de perspectivă pe o altă hartă mentală mai bună acțiunea va fi în acest sens, pozitivă. Frumusețea acestui model de abordare modernă a personalității umane, vine să sprijine ideea conform căreia menirea psihologului și în particular a terapeutului, este de acceptare a paradigmei conform căreia personalitatea umana reprezintă un abis în care merită să te afunzi pentru frumusețea în sine a Descoperirii ființei umane sau aceea ce spuneam la început psiho =  suflet.

Psihologia umanistă susține  că principalul factor determinant al personalității, este propria noastră conștiință ce face ca omul să fi o ființă liberă procesul de construire a personalității fiind astfel unul de auto construcție.

Așadar, putem spune ca marea diversitate a definițiilor personalității vine din complexitatea naturii psihicul uman așa încât psihologului îi revine efortul de înțelegere a personalității ce presupune pendularea între persoana concretă și persoana abstractă, între ceea ce ne diferențiază și ceea ce ne apropie de ceilalți oameni.

Cum creierul uman, conform numeroaselor studii ale neuroștiințelor de astăzi este mereu în expansiune și abilitățile acestuia sunt într-o continuă dezvoltare conformă cu provocările timpului în care trăim, nu ne rămâne decât să sperăm că diversitatea personalității fiecărui individ în parte reprezintă de fapt darul făcut umanității de către Evoluție.

 În semiologia proceselor de cunoaștere, procesele cognitive cuprind atenția, memoria, gândirea, limbajul, imaginația dar și percepția și senzațiile.

Senzația e prin excelență un act psihic „monomodal” de realizare a imaginii singulare și a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. Pacienții, oamenii în general, reacționează la experiențele lor, nu la realitatea în sine. Nu știm care este realitatea. Simțurile, credințele și experiențele noastre trecute ne oferă o hartă a lumii pe baza căreia operăm dar care nu poate fi niciodată pe de-a întregul precisă. Când hărțile sunt eronate, riscăm să eșuam. Schimbarea hărții mentale conferă o mai mare libertate de acțiune ființe umane. Ar fi așadar de dorit ca „scanarea” pacientului sau a clientului, după caz, să se facă în acord cu barometrul analizatorilor intero-, extero- și proprioceptivi ce ne furnizează informații prețioase care transformă excitația în senzație în momentul în care ajung informațiile pe scoarța cerebrală.

Când surprindem însă patologicul dincolo de cadrul metaforic, acesta reprezintă distorsionarea realității prin lentila propriului aparat de fotografiat, al celui în cauză, senzația devine o operație, un act psihic elementar de proiecție în conștiință a unei impresii sau imagini subiective asupra atributelor obiectelor și fenomenelor din mediul în care se află receptorul (intern, extern) exteroreceptori, (văz, auz, miros, gust, tactil), proprioreceptori ( poziția organelor interne, locul, orientare, corp) și interoreceptori ce țin de visceral, furnizând informații despre durere, stimuli ce se cuplează cu receptorul specific de anume intensitate, se duce pe o cale aferentă spre un centru de integrare.

Termenul general pentru calitatea senzorială este ESTEZIE și avem: hiperestezie, hipoestezie, anestezii, sinestezii, cenestopatii.

Tulburările cantitative ale percepției

Coborârea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la excitanți care până atunci nu erau percepuți și avem de-a face cu hiperestezie. Pacientul trăiește astfel o impresie de creștere a  intensității senzațiilor și-l vom identifica ca fiind o persoană ce suportă greu nu numai atingerile cutanate ci și zgomotele, trepidațiile, lumina. Cu toții am trăit cel puțin o astfel de situație în condiții de efort fizic prelungit, suprasolicitare , fizică și nervoasă, (surmenaj), însă poate fi vorba și de un stadiu prodromal sau debut de boală infecțioasă. Fenomenul invers al ridicării pragului senzorial, hipoestezia, scăderea receptivității la diverși excitanți are drept consecință scăderea receptivității la diversi excitanți, scăderea acuității senzoriale. Se întâlnește în stări reactive acute, de inducție hipnotică, isterie, tulburări de conștiință, oligofrenii, schizofrenii, etc. Cenestopatiile  (fenomen introdus de Dupre) reprezintă o formă mai aparte de hiperestezie, caracterizată printr-o tulburare conștientă a senzației si percepției intero- și proprio-ceptive. Clinic se definesc ca senzații penibile difuze, cu sediul variabil care apar făra o modificare organică evidențiabilă cu mijloacele de investigație.

Tulburări calitative ale percepției sunt ILUZIILE. Fiece om cotat „sănătos” a trăit în accepțiunea termenului de dicționar al limbii române o iluzie. Ne-am imaginat lucruri ce nu aveau corespondent în realitate. Că cineva ne iubește de exemplu, și lua nota iluziei în dragoste, o dramă individuală altfel. Însă pacientul din cabinetul de psihiatrie sau la psiholog vine cu diverse forme de iluzii, senzații false, ce deformează realitatea, Iluzii vizuale, auditive, gustative și olfactive.

Primele sunt de altfel și cele mai întâlnite și constau în impresia de deformare a obiectelor și a spațiului perceput (metamorfopsii). Astfel obiectele pot fi mai mici( micropsie, alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală sau asimetrizate, apropiate sau mai îndepărtate (proropsia). Pareidolia e întâlnită a pacienții cu vivacitate și bogăție în interpretare, norii de pe cer devin persoane. Falsele recunoașteri reprezintă identificarea greșită a diverselor persoane. E de diferențiat de confuzie care poate fi întâlnită și la persoane normale. Diferența e că cei din urmă rectifică când își dau seama de greșeală. „Deja-vu”-ul e întâlnit în sindroamele de depersonalizare cât și în patologia lobului temporal însă și celor ca noi, oameni cotați normal, am trăit măcar o experiență de „deja-vu” fără a ajunge la psihiatru.

Iluziile auditive se află pe locul doi în topul frecvenței și aici e de făcut diferențierea între sunetele, vocile din imaginar și cele pe care le aud intr-adevăr dar le dau o alta conotație ca aparținând unui persecutor imaginar, scârțâitul podelei de sub picioare. Diferențierea se face cu interpretarea senzorială, care e distinctă pe fondul unei intuiții delirante.

Iluziile gustative și olfactive se deosebesc greu între ele datorită vecinătății celor doi analizatori. Constau în percepția eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanțe odorifice (parosmie). Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepția denaturată a formei, mărimii, structurii, greutății, poziției corpului. Bolnavii vin chinuiți de trăirile care descriu mărirea, alungirea propriului corp. In mod metaforic poate și noi cei cotați normali am simțit ca „ne sare inima din piept” sau „mâinile ne ies pe geam să îmbrățișeze norii” însă registrele sunt total diferite. Tulburările imaginii corpului aduc în cabinete în mod repetat persoane care suferă de tulburări de schemă corporală.

Iluziile pot fi întâlnite la oameni normali favorizate de circumstanțe externe ca distanța mare, lumină insuficientă, crepuscul) solitudine, sugestibilitate, emotivitate, stare hipnagogică, de trecere de la somn la veghe.

De amintit ar fi poate în acest context un caz prezentat la psihologie judiciară, de omor deosebit de grav, încadrat la crimă cu premeditare, prin accident de mașină pe o stradă lăturalnică slab luminată. Conform declarației martorilor vizuali, sentința de vinovat a fost adjudecată și un om a stat în închisoare aproximativ 19 ani acuzat pe nedrept datorită orei târzii din noapte , strada slab luminată și iluziei optice că persoana ar fi ACEEA.

Patologia majoră a senzorialității care depășește cazurile și situațiile normale care evocă ample tulburări psihopatologice, în general psihotice, îmbracă în clinică aspectul halucinației. În psihiatria clasică, halucinația a fost definită ca „percepție fără obiect ca eroarea fundamentală a percepției care o creează”. E. Ey Definiția este eliptică pentru că neformulând decât un soi de contradicție absolută evidențiază doar imposibilitatea logică a percepției unui obiect care nu există. Mai departe E Ey afirmă că orice halucinație apare pe fundalul modificat în sens patologic al psihismului: în planul psihopatologiei câmpului perceptiv al conștiinței, în planul operațional logic și motivațional al conștiinței (echivalența tulburărilor de tipul automatismului mintal, pseudohalucinațiilor), în planul structural modificări ale structurii ierarhizate a personalității, de exemplu deliruri cronice.

În panoplia halucinațiilor avem: halucinațiile funcționale, halucinoidele, halucinozele, halucinațiile propriu-zise, pseudohalucinațiile (halucinații psihice) etc.

Fenomene patologice frapante, de mare amplitudine clinică, studiate cu interes de cercetători clasici și moderni, halucinațiile semnifică în majoritatea cazurilor existența unor stări psihotice. Halucinațiile atrag de obicei atenția anturajului datorită conduitei specifice, adoptate de bolnavul respectiv. Când bolnavul are tendința de a disimula, prezența halucinațiilor nu mai este atât de evidentă dar cunoașterea lor este la fel de necesară întrucât halucinația în manifestarea ei discretă sau frapantă, disimulată sau evidentă, păstrează un caracter grav pentru persoană dar și pentru audiență constituind o urgență medicală.

Din cele mai vechi timpuri , cunoaștere sufletului a fost in centrul atenției oamenilor . De unde vine? , Unde se duce după moarte?, faptul că fiecare om era unic în felul său, existenta viselor, delirului, halucinațiilor – acestea au fost întrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri . Fiind considerat imaterial, timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic și teologic, considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental așa cum aveau celelalte științe . Astfel , dacă în cadrul altor științe a existat o continuitate , o completare , având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut , în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanentă noi paradigme, noi teorii antagoniste datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

De-a lungul istoriei omenirii personaje devenite celebre în genere post mortem, în timpul vieții au dat naștere unor opere din care răzbat un simț estetic și artistic dus în dimensiunea prin care frumusețea din ochii privitorului a lăsat moștenire umanității viziuni fie abstracte, fie suprarealiste devenite piese de licitații pe multe milioane de dolari.

De câte ori în istorie indivizi considerați eretici și nebuni, supuși abuzului din partea mediocrității, sau dovedit genii, sfinți, ori maeștri? Opera , produsul combinației dintre SENZAȚII, PERCEPȚII, HALUCINAȚII  au lăsat posterității adevărate „bijuterii” fără de care omenirea poate ar fi fost mult mai săracă.

La vârsta de 48 de ani, Ludwig van Beethoven rămâne complet surd, comunicând cu ceilalți doar prin scris. De asemenea, el mai suferea și de accese de febră și dureri de cap, fiind diagnosticat și cu tulburare bipolară. Chinuit de toate aceste suferințe, începe să se gândească din ce în ce mai mult la sinucidere, manifestând episoade de depresie, viață sa degradându-se din cauza acestor manifestări.

Pictorul olandez Vincent Van Gogh a creat mai mult de 2.000 de opere de artă, printre care 900 de picturi și 1.100 de schițe și desene. Cu toate astea, Van Gogh s-a confruntat cu o serie de boli fizice și psihice. Episoadele de furie necontrolată alternau cu stările proprii tulburării bipolare și depresiei.

Pictorul s-a născut cu o leziune a creierului ceea ce a dus în timp la crize epileptice, agravate apoi de stilul său de viață. Van Gogh a murit din cauza unei infecții de la o rană pe care el însuși și-o provocase.

Edvard Munch  – pictorul faimosului tablou încărcat emoțional, „The Scream”, ar fi suferit de depresie, agoraphobia, o cădere nervoasă și ar fi avut halucinații, ceea ce ar fi inspirat faimoasa pictură. Artistul norvegian spunea despre legătura dintre afecțiunile mentale și munca sa că „frica mea de viață îmi este necesară, așa cum este și boala mea. Fără boală sau anxietate, sunt un vas fără căpitan… suferința mea este o parte din mine și din arta mea.”

Michelangelo – creatorul uneia dintre cele mai prețuite opere de artă, pictată pe tavanul Capelei Sixtine, este o figură distinctivă în istoria artei. Totuși, mai mulți critici au descoperit semne ale unei boli mentale serioase. Unul dintre acești experți, Dr. Paul Wolf de la Universitatea din California, susține că melancolia subliniată în multe dintre picturile lui Michelangelo reflectă o tendință depresivă, simptomatică, a unei tulburări bipolare.

Un bun prieten al lui Vincent Van Gogh, Paul Gauguin a fost, de asemenea, un mare artist, exprimându-se prin sculptură, ceramică, printuri și multe altele. A fost implicat în dezvoltarea mișcării Post-Impresionismul franțuzesc, precum și în a Simbolismului. Și, totuși, artistul francez a încercat să se sinucidă la un moment dat și a suferit crize severe de depresie debilitantă, o tulburare de care mulți artiști suferă pentru a își cunoaște spiritul creativ.

Francisco Goya – Francisco José de Goya y Lucientes, ca să îi dăm întregul său nume, a fost unul dintre cei mai mari pictori spanioli. El a trasat granița dintre Marii Pictori și Era Modernă a picturii spaniole, iar tablourile sale romantice i-a inspirat pe pictori precum Bacon, Picasso și Manet. Cu toate acestea, găsim o pasiune instabilă în reprezentări ale singurătății, fricii și înstrăinării, dându-ne posibilitatea să îi înțelegem mai bine dezechilibrul mental. Suferind de căderi fizice și psihice, Goya se pare că auzea voci, își pierdea echilibrul, auzul și chiar suferea de tinitus (senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern), toate în același timp.

Legătura dintre dereglările mentale și artă a fost dezbătută în repetate rânduri și este de necontrazis că, totuși, există o relație între cele două, mai ales dacă luăm în considerare că arta este o formă elementară de comunicare. Iar dacă o privim așa, atunci putem să înțelegem și că produsul artistic nu este doar un răspuns la boală, ci și o formă de eliberare de ea.

Cel mai mare lider politic și militar al secolului XIX, Napoleon Bonaparte, era recunoscut pentru inteligența și personalitatea să puternică. Le-a demonstrat aplicându-le în strategii militare și chibzuindu-și atent mișcările, ceea ce i-a adus atât de multe victorii.

Cu toate astea, se crede că Napoleon suferea de tulburare bipolară. Agresivitatea și schimbările dese de dispoziție sunt cele care par să confirme aceasta informație neoficială. Chiar și inteligența sa este pusă pe seama acestei afecțiuni, întrucât unii specialiști cred că multe persoane afectate de această boală au o inteligență ridicată.

Mihai Eminescu (1850 – 1889) s-a născut în județul Botoșani fiind considerat cel mai mare poet pe care l-a avut România. În perioada 1877 – 1883, Eminescu a scris mai toate poemele sale importante – Scrisorile, Luceafărul, tot pe atunci având și o relație de iubire cu Veronica Micle.

La sfârșitul lunii iunie a anului 1883, marele poet al românilor a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, fiind diagnosticat cu „manie acută”. Conform doctorului Ion Nică, Mihai Eminescu ar fi suferit de „psihoză maniaco – depresivă”. După ani de zile petrecuți prin mai multe spitale din țară, dar și din străinătate, el moare la data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

Mulți sunt de părere că un asemenea comportament distructiv cum a afișat Elvis Presley este cauzat de tulburarea bipolară. Pe lângă manifestările contradictorii, dependența de droguri și momentele de depresie, și dependența de sex este o dovadă în plus în acest sens. Se pare că starul rock și cei din preajma sa nu și-au dat seama cât de gravă era de fapt starea sa.

Se spune că frumusețea e în ochii celui care privește. Dacă plecăm de la această idee și o extrapolăm la nivel general, putem observa că omul, în integritatea ansamblului de educare și ființare în tot ceea ce cuprinde conținutul unei vieți, vine în contact cu aspectele realității imediate raportate prin propria percepție și propriul mod de gândire. Exprimarea omului prin mijloace artistice a făcut ca dimensiunea realului imediat să capete pe alocuri conotații mistice și de sublimare în concretul actului artistic.

Funcția de bogăție a modurilor de percepție și raportarea la lumea înconjurătoare (natură, fenomene naturale, semenii săi, context educațional) omul a căutat continuu găsirea unei entropii proprii la care să se poată raporta în echilibrul emoțional, sufletesc, real și adaptativ imediat.

Așadar, ca o concluzie,  am  putea afirma că oameni cu astfel de înclinație spre neconvențional, ca cei enumerați mai sus, au fost dispuși să înfrunte adversități în numele unui concept pe care nu îl puteau îmbrățișa cu simțurile, dar era viu în mintea lor. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.