Din seria „copilul interior”

Nu voi uita niciodată acea zi. Era în Split, în aceasta toamnă și imaginile ce le-am surprins pe camera telefonului încă mă urmăresc. Așa, pe timp de pandemie, când sunt îngrădite multe, mă și minunez cum s-au deschis cărările până acolo și înapoi, dar nu-i treaba mea asta, e a altcuiva, de care am aflat cum că ar avea El grija de toate, dar știi și tu asta, și daca nu știi probabil într-un anumit moment ai să afli. Mă minunez și acum cum o făceam și atunci, stand înfiptă în acea intersecție, de cele ce le văd. Și au fost multe de văzut.
Printre ele, o clădire barocă. Mergeam grăbită spre port, pe trotuare acoperite ca o jumătate de boltă de ramurile arbuștilor de dincolo de ziduri, arbuști încă înfloriți a sărbătoare, oleandri, smochini, mandarini, și atentă la waze-ul ce-mi dădea traseul, la telefon, îmi arunc privirea spre clădirea din fața mea și acolo rămâne. Mi s-a părut că una dintre acele ,,jumătăți de statui” lipite pe frontispicii eram eu. Și ca și cum cineva m-ar fi surprins recunoscandu-mă, îmi doream să plec cât mai repede însă acel cineva îmi spunea ,,Mai rămâi…”
Te vezi? Oare cât haos și zgomot inutil ai lăsat să intre în tine din afara ta și cât haos ai împrăștiat tu, după? Oare cât strigăt a rămas nestrigat și împietrit apoi în tine doar pentru că te-ai ,,educat” cum să ermetizezi acele ,,strigăte” și astfel, te-ai trezit de piatră?”
Mă recunoșteam eu pe mine cea dintr-un timp ce nu mai era acum al meu, și o duioșie fară margini puse stăpânire pe mine.
Vedeam cum secole de-a rândul oamenii au avut frici, temeri și angoase. Multe dintre ele au plecat odată cu cei ce le-au trăit, însă unele au rămas gravate, ca acestea în piatra, parcă anume să nu uitam de copilul invizibil din noi. El e acolo… și-și cere drepturile pe care adulții nu au avut timp să i le ofere, să-i observe eforturile disperate de a se face auzit. Astfel, recurge la o serie de acțiuni, mai puțin subtile și mai curând simbolice: tulburare de anxietate, depresie, adicție, comportamente agresive, insomniile și multe altele.
Am imortalizat momentul și am plecat gandindu-mă câte alte strigate de ajutor ale multor copii interiori din adulții acestor vremuri, strigă acum pe planetă…

Interviu revista Viitorul României

Calatorind cu avionul, prin aeroporturi, intre doua zboruri, am raspuns intrebarilor din acest interviu. Daca doriti sa cunoasteti omul Oana Togan

Imbratisari!🤗❤

Stabilitate și statornicie în familie, iar în ceea ce privește cariera, dispoziția de a face schimbări. La asta s-ar reduce interviul de astăzi. Oana Țogan și-a cunoscut soțul în clasa a X-a, după ce și-a publicat un text în ziarul „Scânteia tineretului”, dar abia în 1990 s-au reunit pentru a fi un întreg. Se visa profesor sau doctor și a bifat atât meseria, cât și specializarea. Era asistent medical principal în Brăila, dar nu era suficient pentru ea. S-a înscris la Facultatea de Economie din Iași, și a ajuns să investească sentimente aici în zona Iașului: a pus bazele centrului local de cercetași din Pașcani, devenind și primul șef de centru local. Și-a deschis un business, a crescut, s-a reorientat profesional și s-a legat mereu de scopuri. Ulterior a publicat o carte, iar acum este psiholog cu acte în regulă, dar și voluntar pentru oamenii care au nevoie de sprijin psihic și moral. Înțelege toate mecanismele umane și le poate explica pe înțelesul tuturor.

A călătorit în munte zone din lumea asta pentru a investi în dezvoltarea ei personală și profesională. Iubește oamenii și crede cu tărie că fiecare om pe care îl întâlnim este oglinda noastră.

<„Poți să ai totul neavând nimic și nimic având totul” spunea cineva. Când am realizat că am tot ce-mi targhetasem ca obiective financiare, casă pe pământ, mașini, destinații exotice, am realizat cât de „nemobilată” eram pe dinăuntru și cât mă îndepărtasem de esența mea divină. Din dorința de a alchimiza și înțelege durerea și vidul interior m-am reorientat (din nou) și am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, master NLP, școală de coaching, curs advanced thetahealling, m-am reconectat la scris, la cenacluri literare, la poezie și așa mi-a apărut prima carte de autor, pe lângă alte apariții editoriale colective, reviste de literatură, antologii de scrieri și  am început să studiez Psihologia>, dezvoltă Oana Țogan în interviul de astăzi.

Cine este Oana Țogan acum?

Îți mulțumesc, Teona ,pentru invitația de a ne reîntâlni și în acest mod, în cadrul acestui interviu. Mult timp întrebarea ,,Cine sunt eu?” m-a urmărit de-a lungul vieții încercând să dau sens tuturor lucrurilor și conjuncturilor de viață pe care le-am trăit. Sunt probabil omul care, după ce a fost pe rând, (sau la pachet) 20 ani asistent medical la patul bolnavului, apoi femeie antreprenor, economist în propria firmă, astăzi psiholog, autor de carte, mamă, soție și voluntar „profesionist” inițiator, fondator și membru al unor organizații și asociații de profil, un om ce-și urmează asumat propria ființă.

Ce copilărie a avut micuța Oana? 

Micuța Oana a fost un copil zglobiu, care iubea natura, copacii, cartea dar și jocurile considerate „băiețești”: fotbal, pac-pac, cazematele pe dealul cu salcâmi și nuci. Asta o făceau să aibă adesea răni în genunchi.

Unde ați copilărit, și sub ce credințe?

Am copilărit într-un colțișor de rai, în comuna Dulcești, județul Neamț. Un sat dispus de o parte și alta a unui fir de apă, pârâul Neagra. Locul casei părintești, poziționat în centrul satului și dispus pe un terasament în trepte, îmi oferea posibilitatea de a privi totul ca pe un ecran imens, pe care rulau stoluri de păsări în lumina soarelui de apus, livezile înflorite de peste apă, grădinile, cimitirul satului. Din vârful dealului totul devenea mai clar, mai de înțeles și mai ușor de cuprins pentru copila de 6-7 ani de-atunci.

Ce voiați să deveniți când ajungeți adult? 

Îmi amintesc că atunci când aveam vreo 5 ani, veneam de la grădiniță și întorceam toate scaunele de bucătărie, acele taburete cu patru picioare și improvizam bănci în care așezam păpușile (cele adevărate erau două, micuțe, dar improvizam din cârpe, prosoape și broboadele bunicii, participanți la sala de curs). Le făceam carnețele mici în care le dădeam teme pe care tot copila le rezolva, le învățam cântecele sau le tratam de diferite boli.

Ca psiholog, astăzi recomand părinților în a fi foarte atenți la jocurile din primii ani de viață ai propriilor copii, în special ai celor de vârstă până în șapte ani. Cumva ne naștem cu gena vocației noastre în noi și o manifestăm neîngrădit în jocurile copilăriei. Ulterior vin părinții, societatea și au grijă să inoculeze copiilor orientări și direcții care nu au de-a face cu ființa și chemarea lor, dar care sunt în top pe piața muncii din acel moment, sunt mai bine plătite ori dau bine în CV.

Credeți că dacă urmăm o primă facultate, sau o specializare, ea ne va defini toata viața sau ne mai reorientăm? 

Ceea ce trăim în aceste vremuri ne demonstrează cu prisosință că asemenea aranjamente nu mai concordă cu realitatea. În nomenclatorul de meserii mereu apar și dispar funcții, meserii. Ceea ce credeam până mai ieri a fi de nezdruncinat în cariera unui om, peste noapte poate dispărea printr-un complex de împrejurări. Dispar industrii întregi și apar altele. Flexibilitatea, adaptabilitatea sunt atribute ce vor face din cei ce le posedă niște învingători.

Există însă un fir roșu. În cazul meu totul s-a învârtit în jurul oamenilor, din interacțiunea directă cu aceștia. Aici am avut și am cu adevărat rezultate. Unii pot fi conectați la ei înșiși și având rezultate spectaculoase creând  tehnologii, zidind, lucrând de unii singuri. Cum suntem creatori asemenea Creatorului, doar descătușând ceea ce am primit ca dar în această lume ne vom aduce contribuția și vom trăi plenar în lume. Rămân o idealistă pragmatică dacă pot spune asta.

Cum a fost să deveniți soție? Ce v-a luat prin surprindere la acest statut?

Pe soțul meu l-am cunoscut la 16 ani, pe când eram în clasa a X-a. Pe-atunci mi-a fost publicat un text în ziarul „Scânteia tineretului” de la acea vreme și mi-au scris ulterior multe persoane, însă mai înainte de a ne întâlni, am comunicat prin scrisori, și ne-am întâlnit după 7 luni de corespondență. Așa am realizat că avem afinități comune. Destinul, viața, ne-a îndepărtat pentru a ne reapropia în 1990, de ziua mea de naștere. De atunci suntem împreună și pot afirma că am crescut împreună. M-a luat prin surprindere trăirea unei perpetue redescoperiri în doi. Să vezi același om în fiece zi cu ochii unui curios care are în față un nou mister cu un dar pentru tine,  fără a face evident, referire la un dar fizic.

Partenerul nostru de viață reprezintă cel mai bun profesor și îndrumător de creștere. Odată ales e limpede că sufletul nostru a chemat și decis să trăiască această experiență cu toate plusurile și minusurile sale. Și noi am avut turbulențele noastre. Se spune adesea în psihologie, în terapia de cuplu și familie, că soțul sau soția, e cel „ce-ți apasă butoanele” unor mecanisme de apărare dezvoltate din perioada copilăriei, sau cel ce ne oglindește, fie că dorim sau nu. O comunicare asertivă, sau lipsa de comunicare dintre cei doi soți, poate face diferența între o comuniune reușită sau nu.

Cum a fost să deveniți mamă? Care au fost cele mai frumoase momente din viața de mamă, în afară de nașterea celor doi copii? 

Statutul de mamă este, după părerea mea, cel ce schimbă complet și irevocabil matricea sufletească a unei femei. De la multitudinea proceselor chimice și biologice ce au loc în organismul femeii până la modificările de ordin psihologic, toate, recalibrează stările trăirile și emoțiile ce le percepe o mamă. Mi-am dorit mult să am un copil, pierdusem două sarcini până la prima naștere și deși cu destule probleme, venirea pe lume a fiicei mele m-a tras către un șuvoi de emoții. Nimic nu se compară cu momentul percepției primei mișcări a noii vieți în pântec sau momentul când alăptezi la sân pentru prima oară. Acestea sunt pentru mine reale momente de taină și magie din multitudinea darurilor cu care ne binecuvântează viața. Evenimente ulterioare din viața de mamă memorabile sunt de la primul cuvânt rostit, primul pas, primul dinte căzut, prima coroniță de sfârșit de an, până la prima iubire, ori ieșire cu mașina cu băieții după ce ai luat permisul. Un infinit de posibilități altfel…

Ce înseamnă feminitatea pentru Oana Țogan?

Feminitatea este pentru mine o recunoaștere și o venerare a divinului din mine, ca identitate, a esenței mele profunde. E curgere, frumos și armonie, e putere interioară, e energia Yin revărsată peste întreg universul ce mă înconjoară în această viață, prin suma tuturor experiențelor cu care am venit din alte vieți.  În cazul meu, a fost o cale lungă și anevoioasă când ești programată din fragedă copilărie „ Băiatul lu’ tata cel mai mare!” Cum să-mi dezamăgesc eu tatăl? Mai bine mă comport ca atare, deși nu sunt băiat. Probabil multe femei se vor putea regăsi în acest tipar. Despre cum să te simți femeie întreaga, în vibrația sublimă a femininului tău chiar și fără partener am organizat și voi reedita în curând cursuri, workshop-uri și ateliere de lucru pentru femei pe diverse teme  și sper ca acest context de pandemie să-mi ofere posibilitatea reluării seminarului „STIMĂ DE SINE ȘI FEMINITATE” pe care din motive personale a trebuit să îl sistez. Când tu, ție îți vei fi îndeajuns, vor dori mulți alții să-ți stea în preajmă. A alege să te simți singură, rămâne doar o alegere…

Aș spune că lumea are cu adevărat nevoie de femei! Femei asumate, responsabile, capabile să schimbe totul în jurul lor. Se spune că tot ceea ce există în jurul unei femei e creat pe propria sa energie. Și are sens dacă ne gândim la propriul nostru cămin.

Cred cu tărie în puterea interioară a fiecărei femei, cred în forța ei de creație, redescoperire și devenire.

Ce înseamnă să fii femeie în secolul XXI? 

Multe dintre noi am pierdut legătura cu universurile noastre de glorie, capricioase si specific feminine în favoarea unei viziuni mai ambițioase, mai masculine, asupra succesului. Am fost angrenate, fără să ne dăm seama, manipulate în sensul de a-i egala pe bărbați. S-au cerut de-a lungul timpului drepturi egale cu bărbatul și am ajuns pe alocuri să muncim mai mult ca ei, ca să avem servicii ca și ei, dar naștem și copii, îi alăptăm, ii creștem, îi educăm, facem teme, etc.

Suntem atât de disperate să obținem ceea ce ne imaginăm noi că ne face egalele bărbaților și că ne va aduce fericirea (o carieră de succes, căsătorie, familie, vreo doi copii) încât uităm cine suntem cu adevărat: ființe inteligente, sexy și magice, ființe fără egal.

Am uitat că forța noastră nu constă în a concura cu bărbații sau în dorința de a le semăna, ci în acceptarea puterilor noastre naturale, feminine, cum ar fi compasiunea, farmecul ori tandrețea. Suntem vindecătoare intuitive sau amante iscusite. Inimile noastre sunt izvoare de sentimente și ne aflăm într-o continuă căutare a adevărului spiritual. Noi femeile ne dorim să preluăm calități una de la cealaltă, și e minunat că e așa, doar că e important să le și filtrăm acele aspecte prin expresia sufletească proprie.

V-ați reorientat profesional, când deja aveați o carieră? Cum este să o iei de la zero? 

Dacă îți plac provocările și ai curajul să ieși din zona de confort atunci este vorba despre tine, ar trebui să explorezi mai mult aici. De fapt nu există niciun zero pe linia timpului, e un continuum infinit cu o infinitate de posibilități. Totul este o alegere.

Prima dată am optat pentru reorientare profesională pe vremea când locuiam în Brăila, cu chirie, și devenisem asistent medical principal. Existau niște legi la acea vreme ce aveau tentă de penitență pentru faptul că ai născut un copil. Cel mic avea 8 luni și pe perioada concediului de maternitate nu puteai beneficia de nicio indexare ori majorare salarială. Sufereau așadar nu unul, ci două suflete. Salariile erau extrem de mici pe atunci în sănătate și când a venit prima mărire consistentă de 40% (în anul 2000) ajunsesem să am venituri cât o femeie de serviciu din sistem, nici măcar cât o infirmieră. Țin minte că nu erau carduri, salariul se oferea cash și o colegă venită să-mi aducă acasă bănuții mi-a spus: „Oana, am vorbit despre tine cu șefa și fetele. Trebuie să-ți găsești o bonă la copii și să începi lucrul. Nu ne imaginăm cum vă descurcați singuri și cu chirie…„ Inflația era galopantă, în bănci dobânzile erau și de 100%. Acela a fost un prim moment în care am decis că eu îmi voi construi viitorul financiar. Cu copilul de 8 luni în ham, am mers de m-am înscris la Facultatea de Economie tocmai din dorința de a învăța nu neapărat să fac bani, cât îmi doream să găsesc o cale prin care să ating acel moment în care contribuția mea reală prin ceea ce fac, să-mi fie apreciată și remunerată ca atare. Să pot trăi decent, în acord cu tot efortul meu fizic și intelectual de până atunci. Eram niște premianți, dar care trăiam criza existențială a intelectualului umilit…

Ulterior, mi-am luat transferul la FEEA Al. I. Cuza Iași, și am făcut 5 ani ID, paralel cu serviciul de asistentă. Copii erau foarte mici, dar obiectivul meu era unul mare și nu aveam voie să mă plâng. Mereu am avut un second job. Mereu am simțit că pot mai mult. Am experimentat moduri de lucru în companii tip MLM, coordonator Amway, Infinity, Faberlic. De aici m-am conectat la literatura de dezvoltare personală venită de peste ocean. O conferință Amway cu speakeri motivaționali internaționali de la Sala Palatului, cu vizitarea imperiului Țânțăreanu din Băneasa, mi-a dat un bust de energie fantastic și mi-am amplificat efectiv câmpul energetic conectat efectiv spre canalul de manifestare. „Voi avea o casă ca aceasta!” mi-am spus. În 2007, acea casă a ajuns din viitor. Poate suna ciudat ca mecanism de funcționare pentru unii dar mereu mi-am căutat „turma”, oameni care gândesc și simt ca și mine. Am făcut multe cursuri atât în țară cât și în străinătate, unde se pare că am aflat lucruri ce le știam de copil. Am venit cu ele, doar că adulții din jurul meu au avut grijă să-mi spună că sunt o ciudata, un copil bătrâncios ce spun numai prostii și așa canalul s-a închis pentru o vreme. Voi ține un curs și pe această temă de lucru energetic, cu transpunerea forței interioare în concret și amplificarea potențialului. Am studiat și experimentat mult și în această zonă considerată de unii ezoterică. Neuroștiințele și fizica cuantică ii spun realitate programată.

Când am considerat că sistemul de sănătate publică  nu-mi mai poate oferi creștere, nu mă remunera pe atunci conform cu efortul și dăruirea pe care le ofeream, am considerat că nu mă mai merită și cu 1 ianuarie 2010 mi-am dat demisia. Tăierea pe atunci a 25 % din salariul bugetarilor mi-a simplificat instant această decizie (soțul ofițer, era si el in aceeași situație și rata de 500 euro la casă rămăsese aceeași.) Mereu am avut planul B. La momentul demisiei deja aveam demarată propria afacere. Începusem în anul 3 de facultate să fac bani ca un comis voiajor, „din ușa în ușă”. Zilnic alocam 3-4 ore acestui job pe lângă spital. Abia mutați din Brăila, totul era reluat de la zero. Job, grădiniță, școală, etc. Așa îmi făcusem primii bani de-am înființat firmă. După ce mi-am dat demisia, abia atunci am realizat potențialul. Mă dedicam 100% și realizam potențialul uriaș ce fusese ratat al anilor 2005 -2009, însă tot timpul mă recalibram la realitate. Eram abonată la reviste financiare ca „Ziarul financiar” și „Capital”. Televizorul era pe Monney Chanel. Ulterior mi-am dezvoltat pe criză afacerea la patru puncte de lucru, însă am căzut în cealaltă extremă: în a lui „a vrea” și „a avea”, ce m-au acaparat cu totul la un moment dat și a produs grave turbulențe în propria familie.

„Poți să ai totul neavând nimic și nimic având totul” spunea cineva. Când am realizat că am tot ce-mi targhetasem ca obiective financiare, casă pe pământ, mașini, destinații exotice, am realizat cât de „nemobilată” eram pe dinăuntru și cât mă îndepărtasem de esența mea divină. Din dorința de a alchimiza și înțelege durerea și vidul interior m-am reorientat (din nou) și am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, master NLP, școală de coaching, curs advanced thetahealling, m-am reconectat la scris, la cenacluri literare, la poezie și așa mi-a apărut prima carte de autor, pe lângă alte apariții editoriale colective, reviste de literatură, antologii de scrieri și  am început să studiez Psihologia. Deja mă căutau oamenii pentru consiliere, lucram cu ei dar nu aveam „țidula”. Astăzi sunt psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România, pe psihologie clinică și psihoterapie și Securitate și apărare Națională, în supervizare, la Cabinet Psihologic Individual Țogan Oana. Pe timpul Stării de urgență m-am înscris în proiectul Colegiului de acordare asistență pro bono persoanelor afectate de context pandemic (pierderea locului de muncă, dezechilibre financiare, pacienți și cadre medicale afectate de COVID). Înainte de pandemie am organizat workshop-uri de inteligență emoțională în licee. Lucrez cu clienți atât la cabinetul din Iași, cât și la cel din Pașcani pentru că iubesc nespus ceea ce fac, studiez zilnic 4 ore pe zi.

M-am reconectat la firul roșu pierdut undeva în timp și am urmat chemarea ființei interioare.

Ați călătorit foarte mult. Ce ați luat frumos din fiecare loc în care ați mers? 

Am avut șansa să călătoresc pe aproape toate continentele. Scriind cuvintele de mai sus realizez cât de binecuvântată sunt si cum tot Universul a complotat odată cu mine să ajung aici.

De ce odată cu mine? Poate pentru că de mică copilă, pe dealurile de la „țara” mea mă visam călătorind. Când aveam 4-5 anișori mama avea plan la Colectiv cu normă întreagă (lucra la munca câmpului în acele Cooperative Agricole de Producție) și tatăl, după ce lucrase pe șantierele patriei prin zona Galați, combinat siderurgic, revenise în sat si devenise proaspăt șofer. Ei nu și-au imaginat niciodată în viața lor să ajungă în vreun concediu măcar. Și ghiciți? Nici n-au fost vreodată în vreunul. În ce mă privește, odată descoperind cărțile, călătoream în imaginar peste tot pe unde mă purta gândul: în Paris, pe bulevardele largi, cu lampioane și poduri peste Sena, în Catedrala Notre Dame unde personajele cărților ajungeau la întâlnirea cu ei, ori iubirea și în atât de multe alte locuri. Atât Michel Zevaco cât și Victor Hugo mi-au purtat pașii într-acolo și eu nu am făcut mai apoi în timp decât să-i urmez pe niște căi total necunoscute mie, ci doar dezvăluite. Și prin mila și grația lui Dumnezeu am fost și eu acolo. „Nebănuite sunt căile Domnului”. Nu am avut niciodată vreun dubiu că nu va fi așa. Pur și simplu am crezut și știut că la un moment dat voi fi acolo.

Și așa gândind, te oferi voluntar să ajuți atât cât poți la derularea unui proiect pentru copii și fără să aștepți acest lucru, mai apoi ești în vaporaș pe Sena sau în Luvru admirând-o pe Gioconda misterioasă cu surâsul ei, testând dacă e adevărat că te privește cu ochi iscoditori indiferent din ce colț al camerei ai privi-o. Se pare că Leonardo da Vinci s-a pictat pe el însuși în acel chip al Giocondei descoperindu-și Anima din sufletul incomplet până atunci doar cu Animus. Apoi au urmat alți scriitori, alte locuri. Am călătorit în multe locuri și călătoriile exterioare au venit (mai ales după anul 2014), secundar celor interioare. Europa: Franța (Paris, Nantes, Marsilia, Toulouse) Italia ( Veneția, Florența, Milano, Genova), Germania (Hamburg), Grecia, Cipru, Bulgaria, Ungaria, Anglia – Londra, Slovenia – Kopaonik, Croația, Spania (Barcelona, Valencia), Turcia, SUA – Miami, Mexic, Jamaica, Haiti, Bahamas, Saint Marteen, St. Thomas, Panama, Peru – (Machu Picchu, Cusco, Lima, jungla Amazonului), Africa – (Maroc, Egipt), Dubai, Asia-Thailanda. Unele din călătorii au fost comasate în parcursul unor croaziere, iar altele au venit ca urmare a dorinței mele de perfecționare în anumite cursuri de dezvoltare personală, conexe pregătirii mele ca psiholog. Trecându-le aici în revistă realizez cât de binecuvântată mă simt și ce minunate sunt modurile vieții de a ne răsplăti. Am în lucru un  „Jurnal de călătorii” și cum bogățiile momentelor trăite sunt fantastic de multe, vor fi cred mai mult de un volum. Când se vor materializa rămâne să decidă timpul. Deocamdată călătoria continuă. Cea mai importantă investiție a unui om e în el însuși și consider că alături de educație, călătoriile sunt ca și metode de creștere și redescoperire a propriului EU.

Credeți în univers, în legea atracției? Dezvoltați, vă rog! 

Categoric DA!

De copil am crezut cu tărie în sintagma „Fiecare va avea în final ce merită” și că fără muncă, pasiune și dăruire nu pot prinde viață lucruri. Îmi imaginam și visam că voi avea și trăi multe experiențe deși realitatea mea imediată pe-atunci era una modestă, dat fiind parametrii financiari ai părinților mei. Așa de fapt cream pe axa și în dimensiunea timpului meu un potențial. Imaginația fiecăruia dintre noi deține un potențial infinit. Tot ceea ce mintea unui om poate imagina, există! Părea o laudă de copil că eu voi călători pe toate continentele lumii când țineam globul pământesc în brațe la laboratorul de geografie. A venit pandemia, dar chiar și așa știu că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor trebui să se întâmple. Există multă literatură în această direcție, a atracției universale, pe care am parcurs-o adult fiind și nu a făcut decât să-mi reamintească și confirme ceea ce credeam de copil. Fiecare persoană (fie bărbat ori femeie) are tot ce-i trebuie în interiorul ei pentru a fi fericită. Diferă doar nivelul vibrațional de la care accesează emoțiile pe care le trăiește. Acest lucru face diferența.

Ca femeie dacă  accesezi emoțiile de pe un nivel de competiție și concurență, vei manifesta plenar masculinul din tine și te vei mira de ce nu-ți găsești un partener sau se îndepărtează soțul. Atragem ceea ce emanăm. Emanăm stres și competiție, vor veni către noi persoane la fel de stresate sau dacă vor veni persoane echilibrate acestea se vor îndepărta imediat ce-ți simt energia reală, indiferent cât de frumos, ori feminin e ambalată. Se simte psihoemoțional. Suntem ceea ce gândim.

Ca bărbat, dacă te reconectezi la forța ta interioară, vei structura și găsi soluții la probleme considerate insurmontabile. „Totul e să ne dezobișnuim de noi înșine”, cum spunea Joe Dispenza.

Puterea de voință este cea care schimbă bărbatul și puterea de inspirație este cea care schimbă femeia. Femeia adevărată funcționează prin intuiția proprie. Atunci când reușim să ne conectăm la propria ființă, nu dăm greș niciodată.

Ce ați schimba acum la viața pe care o duceți? 

Nimic, poate mi-aș dezvolta mai mult simțul umorului. Unul din copii mi-a spus la un moment dat: „Mamă, prea iei viața așa în serios, relaxează-te!”

Unde este acasă pentru Oana Țogan? 

Acasă pentru mine poate fi oriunde. Acum pendulez între Iași și Pașcani, unde am cabinetele și-mi desfășor activitatea. Conectarea profundă cu locul originilor mele îmi este încă una extrem de profundă și necesară. Merg în satul meu natal și periodic mă reconectez cu părinții și strămoșii mei ce azi nu mai sunt.

Ce îi lipsește omului să fie fericit? 

Curajul de a fi el însuși, de a se accepta pe sine și pe ceilalți așa cum sunt și lipsa de comunicare. Ar fi mult de dezvoltat, dar referitor la comunicare, văd zilnic în cabinet oameni care nu știu cum să comunice autentic și asertiv, deși își doresc acest lucru. Realizăm deasemeni, la un moment dat, că nu știm să comunicăm nici cu noi înșine. Dialogul interior  purtat la adresa noastră, cel mai adesea vine din zona disfuncționalităților: critică și lipsă de susținere (gen: „Nu sunt capabil”, „Nu pot sa fac x sau y”) sau critică și lipsă de susținere la adresa celorlalți. Acest tip de comunicare vine dintr-un soi de înstrăinare.  Și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiată de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire.

Dacă realizezi la timp, e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vina pe ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Ați scris și o primă carte. Ce sentiment v-a urmărit după publicarea ei?

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Inițial am amânat lansarea volumului „Obsesia luminii” din motive lesne de înțeles (înmormântarea tatălui meu, ultimului meu părinte, după o boală lungă și istovitoare). De la editură eram întrebată dacă dau ok-ul pentru tipar și i-am rugat să mă-nțeleagă că nu mă grăbesc, existau alte priorități. Astăzi știu, trebuia adăugată încă o pagină: „In memoria părinților mei…” Mama plecase cu 6 ani mai înainte.

Ce sentiment m-a urmărit? Am fost copleșită de-a dreptul. Cred că am avut parte de tot ceea ce și-ar putea dori un autor de la un asemenea eveniment. Cum Divinul lucrează prin căi nebănuite, prima lansare a avut loc în Palas la librăria Cărturești Iași, cu o zi înainte de sărbătorirea cuvioasei Parascheva, la 40 zile după plecarea tatălui, acum aproape un an, într-o zi de octombrie minunată, cu prieteni, colegi, colaboratori și surpriza fantastică de a fi onorată cu prezența unor oaspeți distinși veniți din țară, Timișoara, Miercurea-Ciuc, Bacău, Cluj, colege de liceu sanitar ce m-au surprins cu mobilizarea lor de a ne revedea după 30 ani, iar ce-a de-a doua lansare a avut loc la Biblioteca Municipală Pașcani, deasemeni cu oameni dragi sufletului meu, figuri publice locale și cu prezența doamnei mele învățătoare de această dată, cea care m-a inițiat în taina cărții.

Am mai simțit un mod de a contribui (am donat tot ce a rezultat din vânzarea cărții) și cu speranța ca cititorii să primească cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către ei, pentru ei. Despre împărtășirea emoțiilor printr-un proces terapeutic, de alchimizare al trăirilor pe pagini albe, vor face obiectul unui alt workshop la care lucrez: TERAPIA PRIN SCRIS și care sper să fie util cât mai multor persoane. Hemingway spunea: „E ușor să scrii. Tot ceea ce trebuie să faci este să iei o foaie albă și să sângerezi pe ea.”

Cum vă vedeți peste 5 ani?

Mă văd călătorind mai departe, atât în exterior, în afara mea dar mai ales în abisul meu interior, scriind și fiind de ajutor oamenilor, parcurgând împreună metode de terapie dintre cele mai transformatoare, ținând seminarii, aducând lângă mine oameni care cred în demersuri similare, în general, trăind frumos, înființând o asociație, unde alături de colegi psihologi să ne mobilizăm în a oferi suport psihologic categoriilor sociale defavorizate, bolnavi cronici, cadrelor medicale, persoane alcoolice, abuzurilor domestice și copiilor afectați de bullying (hărțuire).

Ce sfat aveți pentru un tânăr la început de drum? 

Dacă mă întrebi ca psiholog, îți voi spune că un bun psiholog nu este un sfătuitor. Soluțiile la problemele de viață pentru care se adresează la cabinet pacienții, clienții, sunt cel mai adesea la ei. Fiecare dintre noi are cel puțin un domeniu în care este expert și acela e propria sa viață. Ca om i-aș putea spune acelui tânăr citându-l pe Viktor E. Frankl din „Omul în căutarea sensului vieții” să nu uite că „iubirea este scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om”. Invitată fiind în repetate rânduri să vorbesc, pe diferite teme, am oferit din ceea ce am și ce sunt. Deviza mea în aceste demersuri era: „Viața m-a antrenat ca sa te inspir”. Dacă e așa sau nu, invit pe cei care doresc să-mi urmărească activitatea sau să lucreze cu mine (ca terapeut, coach, mentor) să mă contacteze pe facebook, pagina cabinetului – Terapie de echilibru (https://web.facebook.com/terapiedeechilibru)

SURSA: https://viitorulromaniei.ro/2020/10/13/oana-togan-femeia-care-s-a-reorientat-profesional-pentru-a-fi-in-continuare-sprijin-oamenilor-acasa-pentru-mine-poate-fi-oriunde/?fbclid=IwAR3tgcmNTEeK0dX4JlxrEJYiIp__DrD8vlKHUfrhuU8zUhV4NF70l1Mm7t4

Jurnal de călătorie în pandemie

Pentru cei ce mă cunosc cu adevărat, a mă considera un om cu adevărat liber nu este nicicum o fantasmă sau o orientare versatilă a vreunei imaginații zburdalnice. Sunt eu. Acum în avion după escala din Elveția spre Croația. Cu bilet doar dus…

De la momentul demisiei din sistemul de sănătate publică, pe 1 ian 2010 și pe cale de consecință a faptului că sistemul acesta nu a făcut decât în rare și puține ocazii diferența între o asistentă bine pregătită și promovarea ei, față de una mai puțin pregătită (ca să nu spun slab pregătită), dar ,,înțelegătoare” față de orice nevoie a șefului și tăierea fără milă a salariilor cu 25% a bugetarilor, (noi eram amândoi în aceeași barca, atât eu asistentă medicală cât și soțul ofițer, cu o rată la casă de 500 euro). Era prea mult, pierdeam mult timp, 12 ore tura într-o secție de Pneumologie unde colcăiau bacilii Cock la tot pasul și unde conducerea spitalului de atunci considera că o mască de persoană pe săptămână e suficient. Asta până să începem să cădem una câte una secerate la pat, pozitive, cum pică Mig-urile second hand ale armatei (hai că n-a mai picat de multișor, dar ați prins ideea). După ce au mai ieșit și bolnavi pozitiv Sifilis, hepatită B și C și SIDA, ne-au dat și mănuși. Ce să zic, o secție de boli contagioase cam cum e Coviduțul astăzi, dar doar cu protecție divină, neexistând de vreo alta natură. Mă încurajam pe-atunci gândind că cineva trebuie să îngrijească și acești pacienți și ,,cineva”-ul ăla sunt eu în acel moment. La fel de bine știam că nu e decât o etapă, că la pensie asistentă nu mă văd nicicum.

Privesc pufoșenia norilor ca în vis, de la fereastra avionului, și știu că aceasta imagine mi-am construit-o de copil, și de atunci tot zbor, din ce în ce mai rar în vise…

A contat pentru mine cea de-acum, ceea ce invocam mai devreme, acum vreo 18 ani? O, da! Astăzi binecuvântez acele experiențe ca pe o problemă de matematică cu multe necunoscute, semne de întrebare, paranteze rotunde, pătrate, acolade, ca cele din clasele gimnaziale ce păreau că nu se mai sfârșesc, dar cât de savuros era rezultatul verificat la finalul culegerii… (Gheba și Hollinger pentru cunoscători).

În prag de pandemie, apoi după, cochetam cu ideea căutării unei slujbe, de profesor psiholog și consilier școlar, apoi de profesor de economie, ori de educație antreprenorială și chiar am făcut demersuri, bineînțeles paralel cu munca de la cabinet și din firmă. Sunt zone în care până acum mi-am adus aportul ca voluntar, contributor, dăruitor de carte și cred că m-ar fi înseninat interacțiunea cu tinerii. E limpede că nu neapărat acea sumă de bani obținută ca remunerație ar fi considerat motivația, cât dorință de a dărui din cunoștințele, abilitățile și experiențele de viață acumulate până acum. În antreprenoriat mi-e destul când mă gândesc că am deschis și închis pe rând, în diverse circumstanțe 11 magazine, puncte de lucru cu toată logistica și hârțogăraia aferentă. Îți trebuie o doză de nebunie pentru asta și mi se spunea adesea că o am din plin.

Har domnului, toată acesta conjunctură de pandemie a deschis oportunități de neimaginat în urmă cu ceva vreme, și on-line-ul e soluția pentru multe meserii din C.O.R. Inclusiv cele de coaching și psihoterapie pe care le țin cu clienții și pacienții mei.

Visam de multă vreme, și mi-am promis de la 30 ani, (când aveam 3 joburi, cam ca acum) că la 50 voi lucra 3 zile pe săptămână, în timp ce voi călători prin 3 țări. Ca acum: România, Elveția cu destinația Croația. Și voi scrie. Mai mult pentru mine decât pentru viitorime. Ca o consemnare a trecerii mele, din cu totul altă perspectivă decât cea terapeutică de pe urma căreia s-a născut prima mea carte (,,ce demodat!” ar putea spune unii) de poeme – Obsesia luminii.

Mă las surprinsă de propria-mi libertate: ,,Mâine voi fi la mare!” îmi spun și  chiar sunt, apoi : ,,Unde mai pot face plaja?” și plec, gen Croația acum. Și ce minunat este să fii și așteptată acolo…

Aeroporturile sunt însă singurul factor ce-mi destabilizează realitatea proprie, de scriitoreasă plecată într-o incursiune cu cărări și drumuri spre Sine, din postura unui observator permanent ce-și relevă viața sub forme și aspecte nebănuite până acum. Agitația și tumultul specifice unei epoci apuse, îmi oferă gratificarea în liniștea cernută odată cu împăcarea unui ego exacerbat altădată.

Oamenii sunt puțini și doar lucruri stringente par a-i scoate din casă, cursa București-Basel pare rata ce duce muncitorii la lucru și țiganii lăutari la vreo chermeză. Probabil cei mai de pe urmă au auzit că Elveția e o țară bogată și s-au reorientat și ei din Balcani. Fac ,,reconversie profesională”. De la furatul sub fuste din magazine la cerșit pe străzi ori invers. ,,Vin băieții la cașcaval!” aud pe cineva în spatele meu. În fața mea, îndreptându-ne spre recuperarea bagajelor, se bălăngăneau unul de celălalt cu țigările aprinse, (ce daca șvaițerii ăștia au reguli, ne p. pe ele reguli) cei doi par coborați dintr-o peliculă de-a lui Kusturica.

Unul are acordeonul pe-un umăr, iar celălalt, nu mai înalt de 1,50, cară un rucsac imens din care, în partea de jos, ieșeau niște picioare umblătoare. Are și izopren. Mă gândesc că se instalează la cort. Billions stars.

Recuperez bagajul și caut toaleta. E musai! De astă noapte, la ora 3 când am coborât la Otopeni din autocar, speram la moment. Acum e posibil și ușuratul mi s-a părut o mantră a fiziologiei dusă în metafizic. Când să-mi iau rucsacul pe umăr, vad în colțul cabinei de toaletă un covoraș de rugăciune arabesc colorat, predominant roșu și portocaliu, împăturit frumos (așa cum avusesem destule ocazii să văd, din Maroc până în Egipt ori Dubai, cu ceva pagini ce semănau a testament scris curat și îngrijit de mână. L-a uitat cineva gândeam. Brusc îmi treceau prin fața ochilor toate filmele de acțiune văzute de-a lungul vieții, cu atentate, bombe, otrăviri cu pulberi pe obiecte personale, dar știind cât de sacru e covorul de rugăciune pentru un arab, risc și despachetez grămăjoara. O borsetă, în care erau carduri de călătorie locală, era o țiplă cu un suportul de cartelă telefonică din care lipsea cartela telefonica,  un telefon Samsung J7 cu încărcător, diverse flacoane cu soluții lichide ori gelatinoase, pe care evident scria în araba și ceva scule. Semănau cu cele de mecanică fină și ceasornicărie ale soțului meu care repară cu pasiune pendule ori orologii vechi. Finețe și precizie, rezultă, bombă artizanală. O factură cu chitanță pe un nume și o fotografie a unui bărbat cu vârstă de aproximativ 35 de ani. ,,Procesorul central” dă opțiuni. Poate a fost uitat de un domn și acum nu-și mai amintește cabina de toaletă, sunt multe într-un aeroport. Dar ce să caute în toaleta de femei? Poate a intrat travestit? Poate sunt lucrurile personale ale unei femei iscusite cu o borsetă mai masculină în care păstra fotografia iubitului. Mă spăl pe mâini, dezinfectez, ritualul obișnuit, și cum nu am mănuși iau șervețele de hârtie și împachetez pachetul mai bine, și-l lipesc de geaca de piele, la subțioară, încercând să am tot mai puțin contact cu el. Regret că nu i-am făcut o fotografie înainte să-l predau unei doamne la un magazin. Tot întrebând-o de ”security”, nu înțelegea, pe păsăreasca mea englezistă, că vreau să aduc la cunoștință împrejurările. ,,Stay here, I will call the police”. ”Sorry” dar am de prins un alt avion. Revenind să cumpăr mască ,,autorizaten” doamna m-a asigurat că a fost preda t ,,coletul” poliției. Doamne-ajută gândesc și purced spre poarta 27 unde erau chemați ,,all passengers for the flight to Split”, adică inclusiv eu și gândesc că e un debut demn de o călătorie de la care nu aștept nimic, cu bilet luat doar dus, ci doar mă las surprinsă de Univers bucurându-mă de libertatea absolută pe care ți-o poate da o viață în care ,,programul” e la dispoziția creatorului ei… un suflet liber.

VIS CU NICHITA

Mai am două examene și se poate anunța vacanța, pentru mine ca masterandă. Mai sunt examenele copiilor din sesiunea lor care de fiece dată sunt și examenele mamei. Copii buni, dar parcă tot ale tale-s și acele examene. Un coping altfel.

Într-o pauză de astfel de trepidații, mai răscolesc din când în când cufărul cu poezie.

Îmi amintesc mai prin iarnă, februarie să fi fost, pe sfârșite, când doi dintre colegi, pe holurile facultății într-o pauză (că școale faci și nu se mai ,,gată”, vorba cuiva) puneau la cale o întâlnire boemă cu scriitori și artiști, ziua lui Nichita Stănescu, pe 30 martie, într-un Pub renumit închiriat de IT-iști pentru o seară de muzică și poezie.

Colegul, doctorand la Farmacie și masterand cu noi, o figură curioasă până în măduva oaselor, colega, o responsabila resurse umane in IT. Două lumini discutând o punere în scenă de noapte. Wow! Nimic mai provocator! Unde?, când?, întrebările-mi se rostogoleau pe buze în cascadă ca ale unui copil nerăbdător de așa ieșire din peisajul cotidian și pe alocuri repetitiv până la obsesie.  Cum totul era la stadiul de proiect și urma a se anunța între noi detaliile, privately, doar era o întâlnire cu scriitori, muzicieni, folkiști. Doamne, ce regal o să fie! Deja gânduri după gânduri croșetau pe cărarea memoriei, aceleași emoții din preambulul participării mele la ,,Serbările Scânteii tineretului de altădată” la Casa de Cultură din Roman. Pentru o adolescentă de 15 ani de la țară, liceană acum, era tot ce-și putea dori mai frumos, conștientă fiind de pe vremea când asculta Cenaclul Flacăra în căștile cu galenă ale radiolui mic Rik, în copaci, pe pajiști ori aiurea, că nu-și putea dori mai mult de-atât. Mă minunam cum de cele câteva cuvinte surprinse din discuția colegilor mei puteau să aibă o asemenea anvergură în femeia de-acum.

Trecuse 8 martie, nici o veste legată de eveniment, apoi 10 martie, apoi mă gândeam chiar că locurile probabil fuseseră adjudecate, dat fiind că locația nu era una foarte generoasă cu acces la un public numeros. Apoi…

Lumea n-a mai fost. Sau a fost, dar exista în spații diferite de tot ceea ce știam până acum. A dispărut în spatele unei cortine în care fiecare din colțișorul său „tricota” alte lumi cu dor de libertate. A venit COVIDUL.

Pe mine, ca autoare debutantă a volumului compact de poezie „Obsesia luminii”, mă anima promisiunea de a participa la cenaclul literar virtual „ Ia și scrie” sau la cel din varianta Uniunii scriitorilor Iași și la toate evenimentele la care primisem invitații și care rămâneau neonorate. Mereu nu era loc de poezie în propria-mi viață. Așa răgaz nu avusesem niciodată până acum și pentru atâta poezie câtă putea încape.  A venit COVIDUL.

Nu știu, (sau știu din cabinetul virtual cum a fost la alții acestă perioadă și era locul unde mă simțeam de folos lumii în afara terminologiei de șablon), dar pentru mine lumea s-a oprit parcă în loc, orele zilelor dintr-o dată au devenit mai lungi și mai încăpătoare de frumos, tihnă, reflecție, încântare, trăiri, emoții redescoperite cu oamenii dragi alături, altfel împrăștiați în cele patru zări, în propria-mi casă și grădină. Din tot acest peisaj lipsea VISUL CU NICHITA. Idolul adolescenței mele alături de Blaga și Labiș pe vremea când începusem a tricota poezii pe sub bănci în timpul orelor de matematică.

Dacă acest Covid mi-a dat răgaz cât nici nu visam, am căutat prin rafturile bibliotecii volumul lui Nichita și am plonjat în adâncul ființei lui. M-a primit generos, ca un zeu al unor timpuri ce nu l-au putut parcă să-l încapă și s-a retras în lumea sa abstractă și aproape de neînțeles dacă e să mă gândesc doar la „Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”.

Zburau caii măiaștri pe cer și-i priveam uneori din șezlongul strategic orientat după soare atâta cât generozitatea unui martie îl putea oferi sau alteori îi priveam pe fereastră de la mansardă. În tot acest amalgam de trăiri am primit o invitație providențială așa cum am numit-o eu. Omul își construiește lumea sa cu propriile sale gânduri.

Fac parte din câteva cenacluri literare on-line, am mai postat arar pe-acolo însă nu sunt o activistă în acest sens, din considerente de timp și rezonanță.

Am fost trezită însă într-o dimineață de un mesaj-invitație de a face parte dintr-o antologie de texte literare și grafică în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Zilele Nichita Stănescu”-ediția a XIV-a 2020. O variantă inedită altfel, de a reuni într-un spațiu virtual scriitori români de pe tot mapamondul. Nutream o admirație pentru inițiativa de care luasem cumva la cunoștință, dar cum nu mă numesc neapărat o scriitoare, am lăsat loc altora mai experimentați în scrieri și apariții publicistice.

Mesajul suna în mare cam așa: „vă invităm să luați parte… vă așteptăm textele dumneavoastră …, scrise cu times new roman, format A4, 20 poeme, nu mai mult de 30 de pagini…la adresa de email…”

Întâlnirea din acea serată la care visam, devenise o altfel de reuniune, dar categoric se numea ”VIS CU NICHITA” și era o certitudine. „Locuiesc” acum într-o altă carte de antologie, în vol.3 paginile 485-496.

 Geniu neînțeles, ros de vicii și boală, efervescent creator în agonia minții aburite de alcool (pactul său cu Diavolul se pare, spre a atinge genialitatea) într-o luciditate aproape nefirească, atât de prolifică, de peste lumi și vreme, a știut că-l venerez și iată cum azi împart cu voi câteva poezii dintr-un spațiu în care uneori îmi pare că-l visez pe Nichita. Știu ca e acolo.

SEMIOLOGIA SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI ÎN REALITATEA METAFORICA VS. PATOLOGICĂ – ESEU

ARGUMENT

Conform definiției PSIHOLOGIEI,  Logos= știință + psiho = suflet, se pare că noi psihologii ne-am aplecat asupra unei științe ce-și propune glorios să studieze latura intangibilă a umanității, respectiv ceea ce este dincolo de formă, atât in exteriorul fizicului uman cat si al logosului pur.

 Procesul cunoașterii omului  de către om a început cu senzațiile și percepțiile. Complexitatea psihicului uman este cea care permite existența unor multiple abordări.

Ca psiholog clinician în supervizare și îmi place să cred, ca viitor profesionist cu aplecare spre studierea omului ca entitate cu identitate și trăire proprie și asimilarea tuturor fațetelor expoziționale din care este privită psihologia azi, cu atare perspectivă, cu permisiunea dumneavoastră voi enunța în acest eseu viziunea proprie asupra SEMIOLOGIEI SENZAȚIEI ȘI PERCEPȚIEI.

Dacă pentru unii obiectul psihologiei și studiul psihicului uman este o banalitate, realitatea științifică a demonstrat apariția unei multitudini de discipline psihologice aplecate asupra acestui  „banal” Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?”

Un răspuns la aceste întrebări ar fi, din păcate, nu că nu există un obiect de cercetare ci că sunt prea multe .

Așadar parafrazând am putea spune că neavând o definiție exactă timp de mai multă vreme , ca să poată fi considerată o știință , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare și anume psyche – sufletul , psihicul uman – acel lucru considerat de proveniență divină de către logosul teologic .

Cercetarea tainelor psihicului pacientului pleacă de la experiențele tale de viață, cum cunoști lumea și persoanele din jurul tău, cum faci ceea ce faci, cum îți creezi propria realitate, cu momentele de fericire, dar și cu misterele ei profunde însă întotdeauna bazata pe studii și cercetări în domeniul psihologiei.

N-ar trebuie să stăm niciodată și să așteptăm neapărat ca știința să ne permită să realizăm lucruri neobișnuite, pentru că, dacă procedăm așa, atunci nu facem altceva decât să transformăm știința intru- un alt fel de religie. Astfel personalitatea ar trebui privită ca pe curajul de a ne analiza viața, de a face lucrurile pe care le considerăm neconvenționale și să exersăm neîncetat. Percepțiile noastre raportate la mediul extern dar si intern ne sunt „mentori”.

Când procedăm astfel suntem pe cale să accedem la un nivel superior de putere personală. Această capacitate o dobândim când începem să ne analizăm în profunzime convingerile. Putem descoperi că rădăcinile acestora sunt condiționate religios, cultural, social, educațional, familial, prin mass- media sau chiar genetic, prin marcarea de către experiențele senzoriale din propria viață, dar și din viețile a nenumărate generației anterioare. Ulterior punem în balanță vechile idei cu paradigme noi care ne vor sluji, poate, mai bine.

Vremurile sunt în schimbare. Ne copleșesc uneori. Ca indivizi treziți la o realitate extinsă, facem parte dintr-un ocean al schimbării. Și vedem cu prisosință ceea ce am trăim timp de două luni în contextul pandemiei de coronavirus  și ce trăim astăzi. Nimic nu mai e la fel. Sistemele și modelele noastre curente se descompun și este vremea să apară ceva nou.

Peste tot, modelele noastre religioase, științifice, educaționale, medicale, economice, precum și relațiile noastre cu mediul se conturează altfel decât acum nici trei luni. Părăsirea mediului cu care ne am obișnuit prin renunțarea la învechit și adoptarea noului nu pare greu de realizat. Suntem conștienți că lucrurile pe care le consideram adevărate astăzi, mâine s-ar putea să nu mai fie.

Iată de ce din perspectivele oferite mai sus personalitatea umană poate fi atribuită unei realități greu de definit.

După ce consumasem tomuri de cărți de dezvoltare personală, simțind o vacuitate acută în procesul propriu de creștere și vindecare, m-am orientat spre dezvoltarea în a îmbrățișa ideea conform căreia dacă nu pot schimba realitatea, să schimb percepția asupra realității. Și…am îmbrățișat NLP-ul în căutarea descifrării tainelor psihicului uman. In esență ele formează un set de principii etice pentru viață.

Oamenii fac cea mai buna alegere pe care o pot face la momentul dat. O persoană face întotdeauna cea mai bună alegere cu putință pe baza hărții lui mentale pe care o are la momentul respectiv. Alegerea sa se poate dovedi uneori contrară intereselor proprii, bizară dăunătoare, dar pentru toți pare cea mai potrivită pentru evoluția lor. în momentul în care terapeutul îi oferă o ghidare de perspectivă pe o altă hartă mentală mai bună acțiunea va fi în acest sens, pozitivă. Frumusețea acestui model de abordare modernă a personalității umane, vine să sprijine ideea conform căreia menirea psihologului și în particular a terapeutului, este de acceptare a paradigmei conform căreia personalitatea umana reprezintă un abis în care merită să te afunzi pentru frumusețea în sine a Descoperirii ființei umane sau aceea ce spuneam la început psiho =  suflet.

Psihologia umanistă susține  că principalul factor determinant al personalității, este propria noastră conștiință ce face ca omul să fi o ființă liberă procesul de construire a personalității fiind astfel unul de auto construcție.

Așadar, putem spune ca marea diversitate a definițiilor personalității vine din complexitatea naturii psihicul uman așa încât psihologului îi revine efortul de înțelegere a personalității ce presupune pendularea între persoana concretă și persoana abstractă, între ceea ce ne diferențiază și ceea ce ne apropie de ceilalți oameni.

Cum creierul uman, conform numeroaselor studii ale neuroștiințelor de astăzi este mereu în expansiune și abilitățile acestuia sunt într-o continuă dezvoltare conformă cu provocările timpului în care trăim, nu ne rămâne decât să sperăm că diversitatea personalității fiecărui individ în parte reprezintă de fapt darul făcut umanității de către Evoluție.

 În semiologia proceselor de cunoaștere, procesele cognitive cuprind atenția, memoria, gândirea, limbajul, imaginația dar și percepția și senzațiile.

Senzația e prin excelență un act psihic „monomodal” de realizare a imaginii singulare și a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. Pacienții, oamenii în general, reacționează la experiențele lor, nu la realitatea în sine. Nu știm care este realitatea. Simțurile, credințele și experiențele noastre trecute ne oferă o hartă a lumii pe baza căreia operăm dar care nu poate fi niciodată pe de-a întregul precisă. Când hărțile sunt eronate, riscăm să eșuam. Schimbarea hărții mentale conferă o mai mare libertate de acțiune ființe umane. Ar fi așadar de dorit ca „scanarea” pacientului sau a clientului, după caz, să se facă în acord cu barometrul analizatorilor intero-, extero- și proprioceptivi ce ne furnizează informații prețioase care transformă excitația în senzație în momentul în care ajung informațiile pe scoarța cerebrală.

Când surprindem însă patologicul dincolo de cadrul metaforic, acesta reprezintă distorsionarea realității prin lentila propriului aparat de fotografiat, al celui în cauză, senzația devine o operație, un act psihic elementar de proiecție în conștiință a unei impresii sau imagini subiective asupra atributelor obiectelor și fenomenelor din mediul în care se află receptorul (intern, extern) exteroreceptori, (văz, auz, miros, gust, tactil), proprioreceptori ( poziția organelor interne, locul, orientare, corp) și interoreceptori ce țin de visceral, furnizând informații despre durere, stimuli ce se cuplează cu receptorul specific de anume intensitate, se duce pe o cale aferentă spre un centru de integrare.

Termenul general pentru calitatea senzorială este ESTEZIE și avem: hiperestezie, hipoestezie, anestezii, sinestezii, cenestopatii.

Tulburările cantitative ale percepției

Coborârea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la excitanți care până atunci nu erau percepuți și avem de-a face cu hiperestezie. Pacientul trăiește astfel o impresie de creștere a  intensității senzațiilor și-l vom identifica ca fiind o persoană ce suportă greu nu numai atingerile cutanate ci și zgomotele, trepidațiile, lumina. Cu toții am trăit cel puțin o astfel de situație în condiții de efort fizic prelungit, suprasolicitare , fizică și nervoasă, (surmenaj), însă poate fi vorba și de un stadiu prodromal sau debut de boală infecțioasă. Fenomenul invers al ridicării pragului senzorial, hipoestezia, scăderea receptivității la diverși excitanți are drept consecință scăderea receptivității la diversi excitanți, scăderea acuității senzoriale. Se întâlnește în stări reactive acute, de inducție hipnotică, isterie, tulburări de conștiință, oligofrenii, schizofrenii, etc. Cenestopatiile  (fenomen introdus de Dupre) reprezintă o formă mai aparte de hiperestezie, caracterizată printr-o tulburare conștientă a senzației si percepției intero- și proprio-ceptive. Clinic se definesc ca senzații penibile difuze, cu sediul variabil care apar făra o modificare organică evidențiabilă cu mijloacele de investigație.

Tulburări calitative ale percepției sunt ILUZIILE. Fiece om cotat „sănătos” a trăit în accepțiunea termenului de dicționar al limbii române o iluzie. Ne-am imaginat lucruri ce nu aveau corespondent în realitate. Că cineva ne iubește de exemplu, și lua nota iluziei în dragoste, o dramă individuală altfel. Însă pacientul din cabinetul de psihiatrie sau la psiholog vine cu diverse forme de iluzii, senzații false, ce deformează realitatea, Iluzii vizuale, auditive, gustative și olfactive.

Primele sunt de altfel și cele mai întâlnite și constau în impresia de deformare a obiectelor și a spațiului perceput (metamorfopsii). Astfel obiectele pot fi mai mici( micropsie, alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală sau asimetrizate, apropiate sau mai îndepărtate (proropsia). Pareidolia e întâlnită a pacienții cu vivacitate și bogăție în interpretare, norii de pe cer devin persoane. Falsele recunoașteri reprezintă identificarea greșită a diverselor persoane. E de diferențiat de confuzie care poate fi întâlnită și la persoane normale. Diferența e că cei din urmă rectifică când își dau seama de greșeală. „Deja-vu”-ul e întâlnit în sindroamele de depersonalizare cât și în patologia lobului temporal însă și celor ca noi, oameni cotați normal, am trăit măcar o experiență de „deja-vu” fără a ajunge la psihiatru.

Iluziile auditive se află pe locul doi în topul frecvenței și aici e de făcut diferențierea între sunetele, vocile din imaginar și cele pe care le aud intr-adevăr dar le dau o alta conotație ca aparținând unui persecutor imaginar, scârțâitul podelei de sub picioare. Diferențierea se face cu interpretarea senzorială, care e distinctă pe fondul unei intuiții delirante.

Iluziile gustative și olfactive se deosebesc greu între ele datorită vecinătății celor doi analizatori. Constau în percepția eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanțe odorifice (parosmie). Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepția denaturată a formei, mărimii, structurii, greutății, poziției corpului. Bolnavii vin chinuiți de trăirile care descriu mărirea, alungirea propriului corp. In mod metaforic poate și noi cei cotați normali am simțit ca „ne sare inima din piept” sau „mâinile ne ies pe geam să îmbrățișeze norii” însă registrele sunt total diferite. Tulburările imaginii corpului aduc în cabinete în mod repetat persoane care suferă de tulburări de schemă corporală.

Iluziile pot fi întâlnite la oameni normali favorizate de circumstanțe externe ca distanța mare, lumină insuficientă, crepuscul) solitudine, sugestibilitate, emotivitate, stare hipnagogică, de trecere de la somn la veghe.

De amintit ar fi poate în acest context un caz prezentat la psihologie judiciară, de omor deosebit de grav, încadrat la crimă cu premeditare, prin accident de mașină pe o stradă lăturalnică slab luminată. Conform declarației martorilor vizuali, sentința de vinovat a fost adjudecată și un om a stat în închisoare aproximativ 19 ani acuzat pe nedrept datorită orei târzii din noapte , strada slab luminată și iluziei optice că persoana ar fi ACEEA.

Patologia majoră a senzorialității care depășește cazurile și situațiile normale care evocă ample tulburări psihopatologice, în general psihotice, îmbracă în clinică aspectul halucinației. În psihiatria clasică, halucinația a fost definită ca „percepție fără obiect ca eroarea fundamentală a percepției care o creează”. E. Ey Definiția este eliptică pentru că neformulând decât un soi de contradicție absolută evidențiază doar imposibilitatea logică a percepției unui obiect care nu există. Mai departe E Ey afirmă că orice halucinație apare pe fundalul modificat în sens patologic al psihismului: în planul psihopatologiei câmpului perceptiv al conștiinței, în planul operațional logic și motivațional al conștiinței (echivalența tulburărilor de tipul automatismului mintal, pseudohalucinațiilor), în planul structural modificări ale structurii ierarhizate a personalității, de exemplu deliruri cronice.

În panoplia halucinațiilor avem: halucinațiile funcționale, halucinoidele, halucinozele, halucinațiile propriu-zise, pseudohalucinațiile (halucinații psihice) etc.

Fenomene patologice frapante, de mare amplitudine clinică, studiate cu interes de cercetători clasici și moderni, halucinațiile semnifică în majoritatea cazurilor existența unor stări psihotice. Halucinațiile atrag de obicei atenția anturajului datorită conduitei specifice, adoptate de bolnavul respectiv. Când bolnavul are tendința de a disimula, prezența halucinațiilor nu mai este atât de evidentă dar cunoașterea lor este la fel de necesară întrucât halucinația în manifestarea ei discretă sau frapantă, disimulată sau evidentă, păstrează un caracter grav pentru persoană dar și pentru audiență constituind o urgență medicală.

Din cele mai vechi timpuri , cunoaștere sufletului a fost in centrul atenției oamenilor . De unde vine? , Unde se duce după moarte?, faptul că fiecare om era unic în felul său, existenta viselor, delirului, halucinațiilor – acestea au fost întrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri . Fiind considerat imaterial, timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic și teologic, considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental așa cum aveau celelalte științe . Astfel , dacă în cadrul altor științe a existat o continuitate , o completare , având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut , în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanentă noi paradigme, noi teorii antagoniste datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

De-a lungul istoriei omenirii personaje devenite celebre în genere post mortem, în timpul vieții au dat naștere unor opere din care răzbat un simț estetic și artistic dus în dimensiunea prin care frumusețea din ochii privitorului a lăsat moștenire umanității viziuni fie abstracte, fie suprarealiste devenite piese de licitații pe multe milioane de dolari.

De câte ori în istorie indivizi considerați eretici și nebuni, supuși abuzului din partea mediocrității, sau dovedit genii, sfinți, ori maeștri? Opera , produsul combinației dintre SENZAȚII, PERCEPȚII, HALUCINAȚII  au lăsat posterității adevărate „bijuterii” fără de care omenirea poate ar fi fost mult mai săracă.

La vârsta de 48 de ani, Ludwig van Beethoven rămâne complet surd, comunicând cu ceilalți doar prin scris. De asemenea, el mai suferea și de accese de febră și dureri de cap, fiind diagnosticat și cu tulburare bipolară. Chinuit de toate aceste suferințe, începe să se gândească din ce în ce mai mult la sinucidere, manifestând episoade de depresie, viață sa degradându-se din cauza acestor manifestări.

Pictorul olandez Vincent Van Gogh a creat mai mult de 2.000 de opere de artă, printre care 900 de picturi și 1.100 de schițe și desene. Cu toate astea, Van Gogh s-a confruntat cu o serie de boli fizice și psihice. Episoadele de furie necontrolată alternau cu stările proprii tulburării bipolare și depresiei.

Pictorul s-a născut cu o leziune a creierului ceea ce a dus în timp la crize epileptice, agravate apoi de stilul său de viață. Van Gogh a murit din cauza unei infecții de la o rană pe care el însuși și-o provocase.

Edvard Munch  – pictorul faimosului tablou încărcat emoțional, „The Scream”, ar fi suferit de depresie, agoraphobia, o cădere nervoasă și ar fi avut halucinații, ceea ce ar fi inspirat faimoasa pictură. Artistul norvegian spunea despre legătura dintre afecțiunile mentale și munca sa că „frica mea de viață îmi este necesară, așa cum este și boala mea. Fără boală sau anxietate, sunt un vas fără căpitan… suferința mea este o parte din mine și din arta mea.”

Michelangelo – creatorul uneia dintre cele mai prețuite opere de artă, pictată pe tavanul Capelei Sixtine, este o figură distinctivă în istoria artei. Totuși, mai mulți critici au descoperit semne ale unei boli mentale serioase. Unul dintre acești experți, Dr. Paul Wolf de la Universitatea din California, susține că melancolia subliniată în multe dintre picturile lui Michelangelo reflectă o tendință depresivă, simptomatică, a unei tulburări bipolare.

Un bun prieten al lui Vincent Van Gogh, Paul Gauguin a fost, de asemenea, un mare artist, exprimându-se prin sculptură, ceramică, printuri și multe altele. A fost implicat în dezvoltarea mișcării Post-Impresionismul franțuzesc, precum și în a Simbolismului. Și, totuși, artistul francez a încercat să se sinucidă la un moment dat și a suferit crize severe de depresie debilitantă, o tulburare de care mulți artiști suferă pentru a își cunoaște spiritul creativ.

Francisco Goya – Francisco José de Goya y Lucientes, ca să îi dăm întregul său nume, a fost unul dintre cei mai mari pictori spanioli. El a trasat granița dintre Marii Pictori și Era Modernă a picturii spaniole, iar tablourile sale romantice i-a inspirat pe pictori precum Bacon, Picasso și Manet. Cu toate acestea, găsim o pasiune instabilă în reprezentări ale singurătății, fricii și înstrăinării, dându-ne posibilitatea să îi înțelegem mai bine dezechilibrul mental. Suferind de căderi fizice și psihice, Goya se pare că auzea voci, își pierdea echilibrul, auzul și chiar suferea de tinitus (senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern), toate în același timp.

Legătura dintre dereglările mentale și artă a fost dezbătută în repetate rânduri și este de necontrazis că, totuși, există o relație între cele două, mai ales dacă luăm în considerare că arta este o formă elementară de comunicare. Iar dacă o privim așa, atunci putem să înțelegem și că produsul artistic nu este doar un răspuns la boală, ci și o formă de eliberare de ea.

Cel mai mare lider politic și militar al secolului XIX, Napoleon Bonaparte, era recunoscut pentru inteligența și personalitatea să puternică. Le-a demonstrat aplicându-le în strategii militare și chibzuindu-și atent mișcările, ceea ce i-a adus atât de multe victorii.

Cu toate astea, se crede că Napoleon suferea de tulburare bipolară. Agresivitatea și schimbările dese de dispoziție sunt cele care par să confirme aceasta informație neoficială. Chiar și inteligența sa este pusă pe seama acestei afecțiuni, întrucât unii specialiști cred că multe persoane afectate de această boală au o inteligență ridicată.

Mihai Eminescu (1850 – 1889) s-a născut în județul Botoșani fiind considerat cel mai mare poet pe care l-a avut România. În perioada 1877 – 1883, Eminescu a scris mai toate poemele sale importante – Scrisorile, Luceafărul, tot pe atunci având și o relație de iubire cu Veronica Micle.

La sfârșitul lunii iunie a anului 1883, marele poet al românilor a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, fiind diagnosticat cu „manie acută”. Conform doctorului Ion Nică, Mihai Eminescu ar fi suferit de „psihoză maniaco – depresivă”. După ani de zile petrecuți prin mai multe spitale din țară, dar și din străinătate, el moare la data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

Mulți sunt de părere că un asemenea comportament distructiv cum a afișat Elvis Presley este cauzat de tulburarea bipolară. Pe lângă manifestările contradictorii, dependența de droguri și momentele de depresie, și dependența de sex este o dovadă în plus în acest sens. Se pare că starul rock și cei din preajma sa nu și-au dat seama cât de gravă era de fapt starea sa.

Se spune că frumusețea e în ochii celui care privește. Dacă plecăm de la această idee și o extrapolăm la nivel general, putem observa că omul, în integritatea ansamblului de educare și ființare în tot ceea ce cuprinde conținutul unei vieți, vine în contact cu aspectele realității imediate raportate prin propria percepție și propriul mod de gândire. Exprimarea omului prin mijloace artistice a făcut ca dimensiunea realului imediat să capete pe alocuri conotații mistice și de sublimare în concretul actului artistic.

Funcția de bogăție a modurilor de percepție și raportarea la lumea înconjurătoare (natură, fenomene naturale, semenii săi, context educațional) omul a căutat continuu găsirea unei entropii proprii la care să se poată raporta în echilibrul emoțional, sufletesc, real și adaptativ imediat.

Așadar, ca o concluzie,  am  putea afirma că oameni cu astfel de înclinație spre neconvențional, ca cei enumerați mai sus, au fost dispuși să înfrunte adversități în numele unui concept pe care nu îl puteau îmbrățișa cu simțurile, dar era viu în mintea lor. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

Kintsugi

Sunt multe motivele pentru care m-au impresionat japonezii. Unul ar fi autodisciplina și-mi amintesc cum, distruși ca popor la propriu și la figurat, au ieșit din cel de-al Doilea Război Mondial și au reușit să revină în supremația țărilor puternice ale lumii. Fascinația istoriei lor păgâne cu harachiri-ul la rang de artă în păstrarea propriei demnități umane, apoi festivalul cireșilor în floare și arta de a fi gheișă descoperite în operele lui James Cromwell, mă fac să pun pe lista de visuri o călătorie în Țara Soarelui Răsare.

Cum am ajuns de la cultura și istoria Japoniei la reconstrucția unui destin și psihoterapie, veți înțelege imediat.

În general prin procesul terapeutic demontezi, scoți la suprafață convingeri, lucruri, amintiri, fapte reprimate ce nu ne mai sunt de folos. Pentru a putea deveni din nou funcționali, pentru a ne putea din nou simți în conectare cu Eul și Sinele nostru profund, scoatem una câte una dramele noastre profunde: istoria Eului raportată la realitatea din acel moment și la bateria de resurse pe care le aveam în dotare atunci. Nimic prea mult, nimic prea puțin, ci doar exact așa cum a fost. Vasul prețios al vieții fiecăruia dintre noi s-a spart în mii de bucățele și ne-am reinventat continuu. Uneori ne-am adunat bucățile sparte de pe jos și chiar de le-am lipit, tot defecți ni s-a spus c-am rămas în ochii celorlalți, ba mai mult, unii au fost aruncați la groapa de gunoi a istoriilor familiale plecând din aceasta lume cu destine poate glorioase, dar îngropate într-o grămadă de cioburi. Unii apropiați poate se vor fi oglindit într-un ciob al olului, altădată lăcuit și smăltuit ce era umplut cu grâne, ori uleiuri, condimente, mirodenii, ori simpla apa vie.

În Japonia există un model de artă, numit Kintsugi.

Acesta este conceptul general prin care se subliniază sau accentuează imperfecțiuni, vizualizând adăugirile și reparațiile ca un punct focal care poate fi sărbătorit, în loc de absența unor bucăți. Artiștii moderni experimentează cu această tehnică străveche ca un mijloc de analiză a ideii de pierdere, de sinteză și de îmbunătățire prin distrugere și reparație sau renaștere. (Wikipedia)

Revenind la ,,reparația” oamenilor, vin și mă întreb oare când vă deveni dezirabila o asemenea afișare a cicatricilor oamenilor? În arta Kintsugi, acele bucăți din olul inițial sunt lipite cu un compost cu adevărat prețios la propriu, în tehnică e folosita pudra de aur, argint sau platină, îmbinată cu migala și răbdarea procesului reconstructiv prin care la final vasul de lut e reconstituit în întregime. E întreg, dar se vede istoria din el prin strălucirea oferită cu grație de reconstrucția și reintegrarea în circuitul vieții, poate chiar ca și exponat.

Mi s-a părut realmente grandios un asemenea procedeu.

Refacerea psihicului unui om o asemăn cu arta Kintsugi. O reconstituire ar trebui să-i redea celui în cauza o dublă conotație de noblețe. Vasul e mult mai strălucitor după refacere și-și arată istoria zbuciumată în rândurile rămase ca epistolă a unui destin supraviețuitor.

Și japonezii inițial au ignorat această formă de artă ca manifestare în spațiul contemporan. Cu timpul, kintsugi și metodele de reparare înrudite au fost prezentate la expoziții și galerii pe tot mapamondul în spații consacrate în afara Japoniei, inițial ca: la Freer Gallery de la Smithsonian, Muzeul Metropolitan de Artă și Muzeul de Artă Herbert F. Johnson, iar mai apoi în toată lumea.

Un supraviețuitor al unor dependențe ori traume, abuzuri de tot felul, pentru mine vor rămâne asemeni acestor oluri de lut reparate prin tehnica Kintsugi, cu mult, mult mai prețioase decât erau inițial în perfecțiunea creatorului său. Poate vor fi și cioburi rămase lipsă. Acceptarea acestei forme finale vine din perspectiva a cel puțin două puncte de vedere, dacă nu chiar a mai multor perechi de ochi. A celui ce se privește pe el nu doar ca pe un morman de cioburi, dar și a celui ce a reușit realipirea părților la loc. Cât despre ceilalți, vor putea poate să accepte în final că spărturile sunt doar locuri pe unde pătrunde lumina.

BOALA ȘI DOLIUL, CA SIMBOL

„Cel mai bun medicament pentru om este omul. Cea mai înaltă măsură a medicamentului este iubirea” Paracelsius

Suntem în plină pandemie de Coronavirus, 26 martie anul de grație 2020.

În ultimii șase ani, aproape zilnic, am  scris într-un jurnal, ca metodă de autoterapie, după moartea mamei, apoi a tatălui din 28 august, anul ce a trecut.  Odată cu noul an am oprit registrul din care scriam.

Acum ceva s-a întâmplat însă. Am înmărmurit în fața unei suferințe planetare! Dacă doriți, este un doliu planetar trecut prin toate cele trei forme de doliu: doliu anticipativ, când familiile ce știu că-și trimit parinții sau copiii în spitale jelesc mult înainte de a primi un verdict catastrofic, ba mai mult, fără a avea poate șansa de a-i mai vedea vreodată, doliul acut –moartea propriuzisă și foarte probabil pe alocuri v-a lua o forma de doliu patologic datorat suferintei de a-ți pierde copiii sau ambii părinți raportat la tema noastră de discuție.

 Orice problemă aș avea, îmi pare măruntă în fața situației disperate în care se află unii oameni și acel jurnal în care îmi așterneam gândurile, angoasele și propriile temeri după moartea ultimului meu părinte, tata, acum șapte luni, s-a transformat într-un jurnal de recunoștință și un proiect minunat: 1000 lucruri de iubit și încă pe-atât în care scriu zilnic și găsesc (uneori ușor, alteori mai greu, recunosc) câte 10 lucruri, emoții, întâmplări, fapte ale celorlalți, ale interacțiunii cu oamenii în general, dar mai ales cu mine însămi și cu natura. E un exercițiu ce vi-l recomand a-l începe cu 3 pentru început. S-ar putea să vă ceară efort, dar e un excelent exercițiu de voință și antrenament pentru a scoate la lumină esențe ascunse, mai ales în aceste momente când avem timp, răgaz dar suntem în plină criză existențială. Veți fi uimiți de câtă bogăție purtăm în noi…

Ca asistent medical la patul bolnavului timp de 20 de ani am avut numeroase ocazii să văd suferința unui bolnav în multe stadii ale bolii și în diverse afecțiuni, inclusiv cum se moare.  Cumulat, 10 ani din cei 20 i-am petrecut, ironie sau nu, deloc ales însă,  în secții de Pneumoftiziologie, „la tebeciști” în jargon literar, dacă doriți. În două perioade: atât în Brăila cât și, ghinion, la Pașcani, unde odată ajunsă la comanda destinului, (nu s-au scos alte posturi la concurs atunci, pe o rază de două județe, Neamț și Iași) tot la TB am ajuns. Aș putea povesti multe ca urmare a faptului că am fost în ambele cazuri infectată cu bacilul Koch. Așa am cunoscut la 23 ani izolarea în boală și în afara bolii, autoizolarea, apoi la diferență de 10 ani, la 33 de ani. Un tratament complet de tuberculoză durează între 6 luni până la un an în forme chimiorezistente.

Perspectiva asupra unei boli contagioase poate fi diferită privită din două unghiuri de vedere: cea a cadrului medical dar și cea a pacientului. Le-am trăit pe amândouă și dacă nu mi-am învățat „lecția” prima dată, a revenit. Deviza pe atunci ca și cadru medical era : „Pe tura mea nu se moare!” Mi se spunea că ești o norocoasă. Am fost prima care a căzut secerată de tuberculoză. După mine au urmat apoi rând pe rând și celelalte colege. Nu aveam voie să răsuflăm, deși se intra în comisie de expertiză peste 90 zile de concediu medical, ca boală profesională.

Îmi imaginez acum că acele cadre medicale care preferă să rămână până la epuizare pe secții în a îngriji pacienții, au acum, pe timp de război cu inamicul nevăzut, o deviză mult mai plină de semnificații: În familia mea nimeni nu moare! Prefer să rămân aici decât să duc copiilor, părinților, boala. Suceava în aceste zile e de departe un oraș ce după opinia mea ar trebui închis ca Buhanul. Aud că dacă nu vor mai avea paturi după explozia de persoane infectate vor interna la Pascani. Înțeleg astfel că toți pacienții cronici sunt acasă și au rămas doar urgențele. Suspecții trimiși de aici la Iași și confirmați ulterior, au infectat deja acele cadre medicale care nu știm dacă au acum sau nu rezultatele unor teste. Și ei au colegi, familii, așa încât Pașcaniul poate deveni și el o bombă cu ceas.

Izolări sau bine spus autoizolări în Sine au existat numeroase de-a lungul vremii pe lângă acestea: boala de cancer a copilului meu, un an de zile nu voiam să văd și să aud prea multe în îngenuncherea în fața vieții, apoi un an, pentru că asistentele fac cele mai „selecte” forme, tuberculoza pozitiva, ce ironie, nu, că poate fi și pozitiv ceva într-un diagnostic, însă de fapt arată prezența bacilului în spută, notată cu +; ++; +++, funcție de populația de bacili din cutia Petri,  formă chimiorezistentă tratată în primele trei luni cu 15 pilule doză unică dimineață (4 izoniazidă, 3 pirazinamidă, 3 etambutol, 4 sinerdol, 1 ranitidină). Fie iertat, medicul meu șef de-atunci atât a putut spune: ,,Ți-a venit factura de plată”…

Peste ani, acum aproape 7, lupta cu cancerul avea să revină în boala mamei, a mătușii, sora mamei, dragă mie. Dolii peste dolii.

Starea de neputință în fața bolii, chiar cadru medical fiind, te poate îngheța, determina să fii în postura unui robot care știe ce are foarte bine de făcut în taskurile zilei dar nu mai simte nimic. E un pustiu…

De copil mi-am spus că fiind o persoană corectă, voi primi pe măsura faptelor mele.

Destinul este mai mare, mai amplu și se extinde asupra unor intervale de timp, la mine din zece în zece ani de-a lungul vieții mi-a oferit această șansă și noi nu-l putem ocoli sau păcăli cu încercările noastre, oricât de rafinate ar fi ele.Și nu este posibil să realizăm o asigurare cosmică pe viață- nici măcar printr-o atitudine corectă.

Concilierea cu moartea, ca acum în timpurile pe care le trăim, poate veni ca eliberatoare si poate fi o soluție pentru însănătoșire.

Sunt recunoscătoare vieții pentru toate sitiațiile de criză și doliu oferite pentru că acolo unde este criză, știm bine e și creștere. Dacă vom fi capabili să oferim un bun exemplu copiilor noștri mai ales acum, vom concluziona că destinul nu e rău ci ne însărcinează prin toate mijloacele cu evoluția noastră.

„Boala este strigătul sufletului ofensat.  De aceea trebuie găsit ce a ofensat sufletul, iar pentru aceasta corpul oferă indicația necesară” Ruedieg Dhlke.

Dacă e să credem cele scrise în Biblie, avem cu toții o vină fundamentală rezultată din pierderea Paradisului și a unității paradisiace dar și din realitatea vieții noastre, a anului de grație 2020 cu Pandemia de Coronavirus, din care nimeni nu va rămâne la fel pe acest Pământ. Cu alte cuvinte nouă ne revine misiunea de a înfăptui unitatea la un nivel mai conștient.

Propun, deci, să fim optimiști, pentru că tot acest vârtej ne ascensionează cumva ca moment sublim de emulație și ajutorare, ceea ce ne va face să ieșim și mai puternici din această încercare.

Dacă viața este un tip de școală, atunci tablourile maladive fac parte din „planul de învățământ”…

O VIZITĂ ÎN LUMEA BOLNAVILOR DE CANCER SAU FAMILIA CA PACIENT LA CONFLUENȚA CU „OSCAR ȘI TANTI ROZ” (carte recomandată de coordonator stagiu, scrisă de Eric Emanuel Schmitt)

În vreme de criză, soluțiile inedite apar. Evaluări și transmiteri de teme on-line către profesori de acasă devin oportunități de a da credit unei asemenea posibilități. După prezența în grupul de suport al părinților bolnavi de cancer, la Spital de copii “Sfânta Maria”, Iași, stagiul clinic în I.R.O. Institutul Regional de Oncologie a venit parcă să-mi dea posibilitatea de a decanta emoții și sensibilități legate de această boală destul de familiară mie și filtrată prin propria experiență de viață dar și prin lentila psihologului ancorat în a observa realitatea de pe holurile unui spital (câte s-au întâmplat într-o săptămână!) unde disperarea și Speranța par să-și dispute teritorii în orice secundă.

În momentele în care ne aflăm, doar puterea Iubirii și puterea Acceptării pot face diferența după faza de Negare, Disperare și Depresie. Sus inima!

Datorită complexității cauzalității psihice, majoritatea legilor care guvernează viața psihică au un caracter probabilist. Asta înseamnă că nu putem elimina întâmplarea din desfășurarea vieții psihice. Un diagnostic de cancer din viața unui om apare ca o întâmplare…

 În psihologie noi nu operam cu certitudini, realizăm doar predicții referitoare la comportamentul unor persoane. Deoarece intervine întâmplarea, nu putem prezice sută la sută comportamentul unei persoane dar categoric îi putem fi suport.

Înțelegerea, răbdarea și compasiunea sunt valori mai prețioase chiar și decât sfaturile bine documentate în anumite situații.

La serviciul internări, într-o zi de miercuri, din poziție de metaobservator, pentru că din observator e greu, mai ai flashuri, (sic) furnicarul de pe holuri e doar o undă fină a ceea ce freamătă în adâncurile și ochii oamenilor în general, al aparținătorilor și în mod special ai bolnavului în cauză.

„Am citit împreună cu Peggy Albăstrea Dicționarul medical, cartea ei preferată. E pasionată de boli și se întreabă pe care ar putea să le aibă mai târziu. Eu m-am uitat la cuvintele care mă interesau: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Poate n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo!” – p.91 din cartea “Oscar și Tanti Roz”, autor Eric Emanuel Schmitt. Oscar, personajul principal al cărții, cel care știa că va muri, puștiul de 10 ani, bolnav de cancer, ne dă o lecție de viață.

După ce ai în mână un asemenea diagnostic, cam acestea sunt temele tale de interes: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Oare câți medici oncologi știu asta?

Este ironic faptul că adeseori se întâmplă ca tocmai prietenii cei mai apropiați și familia să dea cele mai proaste sfaturi. Ei au numai intenții bune și fac apel la propriile experiențe în aceste tentative: „Haide, dă-i drumul mai departe, ancorează-te mai mult în viață, fă-ți prieteni, fii puternic, ieși mai mult din casă, hai să-ți arăt cum sa te distrezi, adună-te”.

Cea din urma încurajare, „adună-te”, pare destul de stupidă. Dacă persoana care suferă de această boală, cancer în speță, pe lângă depresia aferentă, ar putea să se adune, de unul singur, fără suport psihologic, poate că ar fi făcut-o de la bun început. Chiar crezi că o să-și ducă mâna la frunte și o să zică „Doamne, mulțumesc! Chiar nu m-am gândit la asta. O sa încerc să mă resetez și totul va fi în regulă”?

Ei bine, nu prea pare potrivit, deși pare să fie de bun simț; cu aceste atitudini, lucrurile se vor înrăutăți. La bolnavul de cancer sentimentul de vină si auto-compătimire este parte a bolii, dar parțial o supraadăugare a ei. Cel aflat într-o atare situație se condamnă pentru faptul că suferă de această boală. „M-a blestemat Dumnezeu”, spun adesea.  Ceilalți nu știu ce simt persoanele care suferă de cancer. Ar putea bănui, dacă nu au trăit ei înșiși boala sau nu au avut pe cineva din familie bolnav.

Că au și depresie clinica, ca o simbioză în ,,corpul gazdă”, se pare că pe medicii oncologi nu prea pare să-i atingă, ei ocupându-se strict de „bucățica lor” fie ea chirurgie oncologică, evaluare, urmărire și tratament chimio sau radioterapie. Profesioniști altfel. Doar că oamenii nu sunt doar „organe de reparat.”

În cabinetul medicului chirurg oncolog, la ușa căruia oamenii vin dis-de-dimineață pentru a prinde un rând „mai în față”, vin oameni din mai multe regiuni ale țării, că doar e Spital Regional, trimiși din teritoriu cu un diagnostic incert sau unul cert cu propunere de tratament.

„Aveți cancer!”, „Trebuie să vă operăm” sau ”E necesar să începem tratamentul!”: trei propoziții ce cad ca o ghilotină pe sufletul și așa fragil al pacientului și al familiei. Menajamentele par ieftine și tu ești flămând după un gram de compasiune…

Atâta timp cât psihologul este considerat ca nefăcând parte din corpul medical și remunerat ca atare, ori cotat drept personal auxiliar, o conlucrare reală și în beneficiul pacientului, în acest caz al celui diagnosticat cu cancer, nu va exista curând, deși ar fi de real folos în procesul de vindecare, recuperare și dătător de șansă de viață.

Va trebui să se inventeze o Tanti Roz în inima și sufletul fiecărei mame cu copil de trei ani bolnav de cancer, ori mai târziu a unei fiice cu mama ori tata aduși în spital… să moară, ea însăși depășită de suferința fizică și durerea părinților și de diagnosticul  crunt. Ce se întâmplă cu acestă femeie, aceeași în toate trei ipostazele, rând pe rând, va fi o carte la un moment dat. Am cunoscut-o pe acea femeie îndeaproape…

„Dacă pronunți cuvântul moarte într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea și-apoi se schimbă subiectul…

-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât să se vindece. Deși vin să moară.”- p.16, „Oscar și Tanti Roz”, Eric Emanuel Schmitt.

Psihologia, ca logos al sufletului, în absența unui cadru legislativ cu o lege fundamentată solid, a psihologului, va rămâne o Cenușăreasă rătăcită într-un labirint al sistemului de sănătate publică (el însuși bolnav) și destul de „babă nearanjată când țara arde” în contextul pandemiei de coronavirus.

Nu ne rămâne decât să sperăm la vremuri mai bune și să ne asumăm fiecare în parte responsabilitatea de a face ceva în sensul desensibilizării unui sistem de la a fi imun la ceea ce se întâmplă cu pacienții și dincolo de această dimensiune a palpabilului și concreteții.

Boala e un simptom, un simbol? Desigur! Priviți ce se întâmplă astăzi. Planeta moare și strigă de multă vreme. Acum vrea să fie auzită prin noi, oamenii. A venit și rândul nostru după ce s-au tăiat pădurile, să fim puși în situația de a percepe pe propria piele ce se întâmplă cu plămânul acestei planete…

Se pare că orice criză nu e decât un moment de trezire. Doar în mijlocul unei mari crize omul se schimbă.

Dacă viața noastră a fost un vânt lin, o criză existențială va schimba cu siguranță reperele sub sintagma: totul până la momentul „X” și totul de după momentul „X”. O rătăcire departe de noi înșine și forța divină din noi și din afara noastră, ar putea naște un pustiu greu de pătruns și depășit.

 Când oare, mai mult ca în timpul unei crize reale, gândim: „Doamne, unde ești?”?

 Să ne unim mai mult ca oricând într-o energie comună care să ne ocrotească pe noi toți și pe cei vulnerabili, lipsiți de apărare, cu un diagnostic cum e cancerul ori altele asemenea!

CURCUBEUL DIN ADÂNCURI

,,Nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi lumina lunii în cioburile de pe jos…”

A. Cehov

M-am cufundat de atât de multe ori în mine, încât era să mă înec de câteva ori…

Atunci când pleci într-o astfel de călătorie, spre tine, e bine să-ți asumi drumul propriei cunoașteri. Va fi o călătorie pe cât de stranie pe atât de periculoasă. Dar e în regulă! O forță magică te va învălui și proteja. Tu doar lasă-te purtat și rămâi ancorat în clipa prezentă, în aici și acum și toate misterele lumii ți se pot dezvălui. Dar doar când îți vei dori cu adevărat să te cunoști!

Avem toate resursele în noi pentru a reuși în tot ceea ce ne-am propus. Atunci când afirmăm: eu pot sau eu nu pot, și într-un caz și în celălalt avem dreptate. Dar voi cei ce mă urmăriți sunt convinsă că deja știți asta sau cel puțin o dată în viață ați fost tentați să puneți problema astfel.

Poate ceea ce vă voi spune în continuare s-ar putea să vă șocheze: nu știu să înot și cu toate astea, I did it!!

Dincolo de toata copilăria nu tocmai fericită ce-am avut-o, mă simt binecuvântată! Avem primit odată cu acest dar nesfârșit, viața, … un infinit. De la primele ore ale dimineții și până la momentul când stingem lumina în cameră și ne așezăm în pat spre odihnă.

Dar oare cât de deschiși avem ochii interiori să primim darurile vieții sau câte ziduri de protecție ne-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja de această lume, lumea pe care o construim fiecare în parte: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este produsul propriei noastre percepții. Dacă vedem lumea bună sau rea e doar unghiul nostru de vedere.

Când am pornit pe drumul autocunoașterii, obsedată fiind de copil de întrebări ca ,,Cine sunt de fapt? Si de ce am venit în această lume?” am realizat că sunt mai mult decât ceea ce se vedea la exterior: un trup, corp ce mă purta de colo colo. De aici a început povestea vieții mele, un copil născut într-o familie modesta, de oameni muncitori, dar care au preluat ei înșiși emoții și obiceiuri nesănătoase și autodistructive.

Un copil ce și-a asumat, construit și trăit propria poveste. A îmbrăcat haina salvatorului pentru toată familia de a-i îngriji și susține de la bunica bolnavă la pat, figura principală de atașament, până la figurile parentale, mama și tata. Conform motto-ului de la început, copilul meu interior cu care am călătorit si călătoresc și astăzi, și-a dorit să vadă lumina lunii, strălucirea și măreția ei în cioburile ce le avea pe jos… Nici măcar nu a așteptat pe nimeni să i le arate luminând…

Cu toții avem cădere și urcare împletite în sinusoidala vieții și Blaga a pus o întrebare capitală într-un vers: ,,Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund, cresc nuferi?” Vezi cover-ul paginii mele de cabinet pe FB: Terapie de echilibru sau motto-ul meu: Viața m-a antrenat ca să te inspir! Uneori e apăsător și pentru mine. Dar dacă avem asemenea binecuvântări, suntem datori să dăm mai departe. Evident, onorându-ne mai întâi sufletul nostru. Așa s-a explicat activitatea redusă pe canalele social media de până acum. Un travaliu de doliul e bine de trăit, nu de suprimat, în liniștea și spațiul emoțional de care ai nevoie, de preferat acompaniat psihologic.

Ultimii 5 ani din viață au fost pentru mine parcursul cu și mai mare curiozitate acestui drum, al autocunoașterii, autodezvoltării și formării mele ca psiholog și terapeut. Nu era nimic de dovedit nimănui, ci doar mie că pot evada din capcana propriei minți, a programelor de familie cu care am venit și în care am trăit. Unele programe mă urmăresc și astăzi, însă psihologul ce-am devenit între timp, are la îndemână instrumentele de destructurare a lor.

 ,,Mi-am luat timp…” e o expresie ce s-ar traduce: fii blândă cu tine, ai răbdare și fă totul în ritmul tău, nu te grăbi. Eu cea care am supraviețuit făcând totul sub presiunea unui ,,trebuie” continuu ce mă devora și desființa ca identitate, am concluzionat că doar de trăit nu aveam vreme fiind manager in propria-mi firma, asist. med. la Spital, mamă și nu mămică acasă (o dezbatere viitoare despre cei doi termeni aparent sinonimi), studenta ever, gospodina ce punea zacuști și conserve la borcan, voluntara ce visa o lume mai bună construind Cercetașii din Pașcani.

Ca oricare dintre voi instinctul de a-mi pune măști, de a-mi crea paravane, ziduri de protecție m-a ajutat, dar cu niște costuri pe care doar în fața propriei conștiințe le poți contabiliza. Când ai cinci din cele șapte traume ce pot marca și mutila viața ulterioară a unui om ce poate fi încadrat la Sindrom posttraumatic, nu e foarte confortabil…

Experiența ce v-o împărtășesc acum e o obsesie a mea din copilărie, de pe vremea când urmăream în vremuri apuse, programul TV de doar 2 ore pe zi. Teleenciclopedia era, după Mihaela, emisiunea mea favorită vs. Discovery Channel de după revoluție (sau ce-o fi fost ea, nu discut politică).

http://ancapavel.ro/wp-content/uploads/2017/08/Jackson-Reef-ancapavel.ro_.jpg

 

Fascinația mării și mai apoi a oceanelor lumii pe care am avut șansa să le privesc călătorind cu avionul sau pe vase de croazieră, mi-au readus dorul de ape din adâncuri…

Pentru mine fiece călătorie exterioară face parte din drumul către mine însămi. Am mers în locuri, să-mi aflu locul…și m-am bucurat ca un copil de fiece loc.

O altă arie a preocupării mele după traume e vindecarea fricilor. Odată cu această experiență am procesat teama de apă, atacul de panică și teama de moarte.

Am la activ doua ,,tentative” de înec. Prima în vacanța de vară când treceam din clasa a 3-a într-a 4-a, la Năvodari. Intram in apă ,,la fluier” doar la semnal și doar cu ,,cordonul” toți odată ținându-ne de mâini. Pe culoarul meu de înaintare s-a interpus o excavație în mare. Îmi aminteam doar momentul de usturime în ochi și gât de la înghițit apa sărată, zbuciumul din mâini pentru a urca către suprafață și m-am trezit undeva pe un pat de infirmerie în timp ce-mi scoteau alge din gat. A doua oară, la 17 ani, vacanță Eforie Sud, fascinația mării își făcea datoria. Înotam, așa cum în mintea mea credeam că știu, dar paralel cu țărmul. Totul părea atât de simplu, apa sărată își făcea datoria, verdele marii mă-nvăluia. Colegele, care se descurcau: hai Oana că știi să-înoți! Obișnuită să pun picioarele pe nisipul din mare când oboseam, îmbibată organic de adrenalina momentului, mi-am dorit să mă odihnesc. Picioarele mele la un moment dat nu au mai găsit nisipul și circuitul neuronal existent în subconștient s-a reactivat, a ieșit la suprafață atacul de panică, și s-a reprodus situațional un moment pe care-l mai trăisem cândva. Apa părea să mă înghită spre adâncuri și un înger păzitor (căruia îi sunt recunoscătoare și azi, oriunde s-ar afla) era in preajma și m-a tras către mal, in persoana unui domn aflat ,,pe faza”.

Teama de moarte si frica de înec au fost două laitmotivuri în propria-mi viață.

Ceea ce pot afirma astăzi cu tărie? Singura cale de vindecare a fricii, este să treci prin ea. La nivel teoretic studiasem tomuri, aplicasem pe diverse frici, de diverse intensități, ce le-am disecat bucată cu bucată, dar practic, în acest registru nu aveam un progres. Moartea tatălui meu din această vară m-a forțat să mai acced o treaptă. Rând pe rând au plecat toți, astăzi nemaivând ca rudă de gradul I decât un frate, în Londra.

A fost muntele de aur al lui Moise, muntele Sinai, deloc primitor pe timpul nopții în această perioadă a anului, a fost pelerinajul de noapte pentru salutarea răsăritului de soare, conectarea cu Divinul și se pare că toate s-au aliniat la debut de an cu ceva ce nu era planificat concret. Era în câmp. În câmpul conștientului colectiv. Mindfulnessul practicat constant, iți poate aduce revelații.

Momentul de a decide să-ți învingi fricile, e la tine.

,,Greu nu e să faci anumite lucruri, ci să te pui în situația de a le face” spunea cineva.

Mental îmi doream să aflu, să văd cu proprii mei ochi adâncurile mării ce mă fascinau și atrăgeau într-un mod inexplicabil, aproape magnetic. În special în Marea Roșie.

Cu cât te înverșunezi să faci sau să-ți dorești anumite lucruri, cu atât pare că se-ndepărtează. Nu-i așa? Însă în spate stau etape de pregătire mentală, de relaxare și când ești cu adevărat pregătit să faci pasul, vei simți pur și simplu și decizia va veni instant. E mult de lucru până aici, dar merită.

Să fii maestrul propriei tale vieți!

Să trăiești liber de frici și angoase!

Asta aș numi înțelegere. Dacă înțelegi, pentru că toți am devenit ,,mentaliști” în timpurile în care avem deadline-uri, targhete de atins, timp limitat ca resursă, capătă sens totul și dincolo de mental.

Când totul pare ilogic în jurul nostru, nu e cazul să dăm noi o logică. Nu trebuie decât să acceptăm realitatea. După acceptare vine logica. Nu în negare, nu în încrâncenare. Cercetătorii din domeniul psihologiei care au dezvoltat numeroase studii în acceptarea realității susțin: dacă realitatea este ilogică (așa cum susținem în anumite momente), atunci înseamnă că e ceva greșit în logica noastră. Ce putem schimba? Putem schimba logica, dar nu putem schimba realitatea. Nesiguranța face parte intrinsecă din viață-și e bine că e așa, pentru ca asta face ca viața să fie libertate, să fie o continuă surpriză. Nu știi niciodată ce o să ți se întâmple.

Oare ce va urma?

Mie această întrebare nu mi-a adus incertitudine, ci Libertate!

Sunt scafandru profesionist aflat la prima treaptă acreditată internațional (PADIProfessional Association of Diving Instructors) în ape deschise (Open Water Diver )!

 Am revenit la Marea Roșie după 6 ani. Atunci a fost Hurgada, cu excursii la și în piramide, cu Valea Regilor, Luxor, Cairo cu Muzeul de Egiptologie. Acum a fost Sharm-El-Sheikh și recunosc cu mâna pe inimă, această zonă are parcă mai mult șarm…

Iubesc muntele, mi-i tată acum, iar mamă mi-este marea… Deocamdată Marea Roșie m-ambrățișat prima ca și scafandru.

Despre Marea Roșie?

,,În nord se află peninsula SinaiGolful Aqaba și Golful Suez (care face legătura cu canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime și o lățime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală și o adâncime medie de 500 m; prezintă – de asemenea – o platformă continentală extinsă, cunoscută atât pentru viața submarină, cât și pentru coralii săi. Marea are o suprafață de circa 450 000 km² și reprezintă mediul de viață a numeroase specii de nevertebrate și a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African și este cea mai nordică mare tropicală a lumii.

Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roșie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium erythraeum, de culoare roșie, în apropiere de suprafața apei. O altă sursă ar putea fi munții bogați în minerale de culoare roșie aflați în apropiere, care poartă numele de „הרי אדום” (harei edom).

O altă ipoteză o determină numele himariților, un trib local al cărui nume însuși înseamnă „roșu”. O altă teorie ar indica faptul că numele „roșu” se referă la direcția „sud” în același mod în care numele Mării Negre se poate referi la „nord”. Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcțiile cardinale.

Marea este cunoscută pentru locurile de scufundare, fiind o destinație turistică căutată. A fost „descoperită” ca o destinație pentru scufundări de către Hans Hass în anii 1950, și mai târziu de către Jacques-Yves Cousteau. Printre stațiunile cele mai populare se numără Sharm-El-Sheikh și Hurghada în Egipt, într-o zonă cunoscută ca Riviera Mării Roșii.

Curcubeul din adâncuri

Denumirea Mării Roșii nu denotă însă câtuși de puțin bogăția de culori a florei și faunei subacvatice.

Temperatura ridicată a apei la suprafață permite conviețuirea a sute de specii de pești tropicali. O bogăție de culori la care se adaugă și culorile vii ale coralilor. Reciful Woodhouse este cel mai lung recif din stramtoarea Tiran, dar şi cel mai puţin vizitat dintre cele patru şi asta fiindcă forma sa îngustă nu oferă adăpost pentru bărci. Punctul cel mai înalt al recifului începe la suprafaţa apei şi coboară până la 45 m. Aici sunt crevase locuite de ţipari uriaşi, peşti din familia Epinephelinae şi peşti-balon veninoşi. Lângă zidul recifului sunt turnuri de coral, care adăpostesc moluşte şi peşti-ţeavă (din specia Syngnathinae). Reciful Woodhouse este ideal pentru scufundări de suprafaţă şi pentru scufundătorii experimentaţi.

Sursa wikipedia

Corali în Eilat - Marea Roșie

Dacă ți-a fost util acest articol scris la început de an pe tema vindecării traumelor și fricilor plecând de la experiența personală aștept comentariile tale mai jos și nu ezita să mă contactezi dacă tu crezi că-ți pot fi de folos la cabinet sau ședințe on-line 1-1.

Aveți grijă de voi pentru a vă putea bucura în mod real de darurile vieții. Totul e să ieșim din MATRIX! Voi sunteți curcubeul!

Va las imagini dintr-o călătorie! ( sau mai multe 🙂 )

ECOURI DUPĂ REPREZENTAȚIA LUI DAN PURIC LA PASCANI – UN OM CARE M-A TREZIT

Nu știu cum e la voi, dar ca să mă trăiesc pe de-a-ntregul, simt nevoia să-mi reglez constant focusul pentru a putea cuprinde toată sfera de trăiri pe care Dumnezeu, în bunătatea lui mi le-a dat și astfel dau zoom-in sau zoom-out după cum barometrul interior mă ghidează. Mult, mult timp n-am știut să m-ascult. Sau poate m-am prefăcut că nu sunt, ci doar am existat. Așa, ca o specie de pește cameleon într-un mare acvariu, această lume aparentă.

Spuneam de-a lungul vremii, că am trăit evenimente în viața aceasta care s-au așezat singure în calea mea (cum un țol țesut de mama ori bunica) care mă duce spre ceva tainic și adânc. Cel mai adesea, o cale spre înlăuntrul meu atunci când e atât de mult zgomot în afară. Personal trăiesc între niște registre ce pot părea schizo pe alocuri și care mă trăiau ele pe mine la un moment dat și nu eu pe ele. Toate fac parte din acest dar numit viață. Și pentru că suntem în perioada în care oferim daruri, ce poți face cu un dar atunci când ți se oferă? Poți să-l primești, sau poți să-l refuzi… TU știi ce faci cu darul tău? Îl poți primi cu toată bucuria nemărginită prezentă în inima și-n gândul tău, doar pentru tine fără a fi nimic egoist în asta sau poți să-l oferi mai departe, imprimând pe pânza sufletului tău doar emoția momentului și oferindu-l mai departe cu aceeași emoție și bucurie.

Faptul de a fi prezentă prin darul vieții la această reprezentație a unui mare actor pe care încă îl mai are România, mai înainte de a pleca de pe această rampă, a vieții, pentru mine a fost un balsam venit într-un iureș în care mă dureau toate și nimic concret.

Dan Puric, născut pe 12 februarie 1959. Actor, eseist, autor, actor și regizor de teatru. A jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția și cu numeroase interviuri și apariții televizate la RTL Luxemburg, 3 SATFrankfurt, BCBlefast Royal College. Cu o zi înainte de apariția pe scena sălii festive de spectacole din cadrul primăriei, i-a apărut decizia de pensionare de pe scena Teatrului Național din București. Era foarte încântat și liber să facă tot ceea ce și-ar fi dorit și încă nu s-a împlinit. 2500 e pensia. A refuzat politicul în repetate rânduri rămânând lui însuși fidel, inclusiv propunerea de europarlamentar. Pe vremea când era destul de strâmtorat a jucat pantomimă prin barurile de noapte din București-sursa Wikipedia.

Întârziat fiind de pe drumurile patriei fără autostrăzi, crezând doar în drumurile către sufletele oamenilor, s-a scuzat pentru prezentarea în fața noastră ca „de pe drumuri”, dar nu-și mai permitea să se știe așteptat și astfel a apărut pe scenă lăsând costumul în mașină și venind ca un prieten la un picnic de suflet. A spus ce a avut de spus timp de o oră și jumătate, a răspuns întrebărilor din sală încă o oră și s-a retras în ovații lăsându-ne în aceeași lume magică a lui Hristos în care ne-a transpus, în lumea românismului sacru și a unui concert excepțional de colinde ce m-a readus la copilul din mine. Pentru mulți dintre noi a rămas doar Merry Christmas și mai puțin nașterea în iesle a lui Dumnezeu-fiul…

Mi-a hrănit sufletul Dan Puric în acest post,  în care mă simțeam cumva „flămândă”…

Ușor timid, cu o oareșce sfioșenie, a deschis o întreagă „autostradă” cu multe benzi către inima și sufletul meu dar cu siguranță și către toți cei prezenți.

În 2011 aveam să citesc cartea ”Fii demn!” și de atunci mi-am dorit să-l cunosc și să-l vad pe autor. Sub aceeași semnătură mai putem găsi: ”Să fii român, „Omul frumos”, „Cine suntem”, „Suflet românesc”.

„Știți, sunt singurul puric cu un câine din România…” așa și-a început de fapt expozițiunea. Ulterior am aflat că există și o carte:„ Dulci, Jurnalul unui câine scris de un puric, Dan”.

A fost de-ajuns cât să-i cuprind umorul, finețea și măreția din spatele acestor cuvinte. Din punctul meu de vedere, care sunt acuzată că nu prea am simțul umorului pentru că nu gust anumite show-uri, Dan Puric este cel care a adus stand-up comedy-ul pe scenele teatrelor din România și peste tot în lume unde a fost invitat cu a lui pantomimă ce l-a consacrat inițial.

„Dulci, ce faci Dulci când nu-ți convine ceva? Dai din coadă Dulci! Așa, iei atitudine.”( Dulci e câinele) Asta face și el pe scenă. Ia atitudine ca și tu să-nțelegi mesajul.

Ne-a purtat printr-o întreagă sarabandă de povestiri trăiri și emoții din care voi spicui câteva ce le-am notat cu agenda pe brațe de teamă să nu le scap în eterul ce aproape sublimasem.

Spunea actorul, omul, eruditul, smeritul : „Până la Cristos, numai zeii aveau o faimă… Acesta este geniul creștinismului: a pune laolaltă oameni și zei.” Cu tristețe în glas vorbea despre cum poporul român are un alt metabolism al istoriei. Acum se pare că ne scapă esența. „O să fie la un moment dat ceva ce-o să-l trezească…” Se pare că noi oamenii ne racordăm la lumea modernă numai în măsura în care ne convine. Când nu ne convine blamăm, criticăm.

Întrebarea pertinentă ce se pune e: „Dar la sufletul vostru cum vă racordați?” De obicei momentele de criză sunt cele în care creștem. Culmea, din minus vine plusul. Adus în atenție de către actor, părintele Stăniloaie ar fi afirmat legat de incipiența Uniunii Europene când se punea pe tapet ideea de Statele Unite ale Europei: „Oamenii ar trebui să aibă și același suflet să-nțeleg, în această Europă, doar că sufletul creștin al poporului acestuia nu e de negociat la nici o masă a tratativelor. Nu veți reuși, cum nici revoluția comunistă europeană să cucerească Europa, decât când veți ucide sufletul creștin din fiece creștin din Europa occidentală”.

Astfel ,,Poporul român (zice Dan Puric) nu a avut sifilisul bolilor religioase. Sunt instanțe superioare la care se roagă poporul român. E ușor să cucerești un popor: îi tai rădăcinile, drumul spre el și privirea către cer… și-i dai know-how.” Îi omori tradițiile, îl înregimentezi în consumator de ,,media” sau îl închizi ca-ntr-o pușcărie fără de speranță, aș traduce eu.

„Omul de azi e ego-gregar, egoist și în turmă. Între tata și bunicul era armonie. Între mine și tata erau discuții, între mine și copilul meu e o prăpastie. Orice se poate întâmpla să aveți confuzii. Țăranul român însuși are darul sfințeniei și al hazului de el însuși. Noi ca popor, poporul român, și-n înjurătură suntem niște sfinți. Să vă dau un exemplu: Du-te-n mă-ta! Adică, te-a făcut mă-ta prost, mai du-te înc-o odată! E o refacere ontologică în poporul acesta. Există viață mai înainte de toate, trăiește-o! Moartea e singurul lucru cert. E asigurată din momentul nașterii. În mecanismul umorului românesc e o ținută aristocratică. Dacă ne pierdem simțul umorului ca națiune, ieșim din istorie. Sau mai uitați expresia: „Mai tăceți dracului din gură!” De fapt, așa l-a pus pe dracul la treabă poporul român :)…

Popoarele migratoare ce-au năvălit peste noi nu aveau legătura cu pământul. De aceea detestau pe țărani. Țăranii sunt niște hristoși. Omul e zone politicon dar este și ființă spirituală.(…) Spun cei din diaspora pe unde sunt invitat: Domnule Dan, vrem să ne-ntoarcem, să revenim în țară în zonele de unde am plecat, să ne construim o casă, dar vrem să facem și-un sat…”

„Omul e atât de mândru de ceea ce știe, că nu mai are curiozitatea de ceea ce nu cunoaște și noi astăzi nu mai suntem „copilul” ce trăiește taine ca nașterea, botezul, dragostea, nunta, suferința, nu! trăim „evenimente sociale„…”

Toată bogăția de emoții și trăire m-a adus atât de aproape de mine încât lacrimile ce mi-au primenit colțul ochilor m-au făcut să fac și mai mult zoom-in acum în apropierea Nașterii Domnului. E renașterea fiecăruia dintre noi, perpetuă și neobosită de 2000 de ani și-un pic. Și ce șansă să ne putem redescoperi în fiece an!

Pentru mine a fost „o întâmplare a ființei mele” și cum cuvântul întâmplare vine din alipirea a două cuvinte „in templum” astfel am adunat în templul interior cascade de lumină. Exact ceea ce aveam nevoie după un doliu prelung. Fiecare zi, cu darul său. Acesta e darul ce am simțit să-l dau mai departe.

Cu infinită recunoștință și iubire, Oana Iacob Țogan – de la un eveniment organizat de Arhiepiscopia Iașilor și Protopopiatul Pașcani.