Din seria „copilul interior”

Nu voi uita niciodată acea zi. Era în Split, în aceasta toamnă și imaginile ce le-am surprins pe camera telefonului încă mă urmăresc. Așa, pe timp de pandemie, când sunt îngrădite multe, mă și minunez cum s-au deschis cărările până acolo și înapoi, dar nu-i treaba mea asta, e a altcuiva, de care am aflat cum că ar avea El grija de toate, dar știi și tu asta, și daca nu știi probabil într-un anumit moment ai să afli. Mă minunez și acum cum o făceam și atunci, stand înfiptă în acea intersecție, de cele ce le văd. Și au fost multe de văzut.
Printre ele, o clădire barocă. Mergeam grăbită spre port, pe trotuare acoperite ca o jumătate de boltă de ramurile arbuștilor de dincolo de ziduri, arbuști încă înfloriți a sărbătoare, oleandri, smochini, mandarini, și atentă la waze-ul ce-mi dădea traseul, la telefon, îmi arunc privirea spre clădirea din fața mea și acolo rămâne. Mi s-a părut că una dintre acele ,,jumătăți de statui” lipite pe frontispicii eram eu. Și ca și cum cineva m-ar fi surprins recunoscandu-mă, îmi doream să plec cât mai repede însă acel cineva îmi spunea ,,Mai rămâi…”
Te vezi? Oare cât haos și zgomot inutil ai lăsat să intre în tine din afara ta și cât haos ai împrăștiat tu, după? Oare cât strigăt a rămas nestrigat și împietrit apoi în tine doar pentru că te-ai ,,educat” cum să ermetizezi acele ,,strigăte” și astfel, te-ai trezit de piatră?”
Mă recunoșteam eu pe mine cea dintr-un timp ce nu mai era acum al meu, și o duioșie fară margini puse stăpânire pe mine.
Vedeam cum secole de-a rândul oamenii au avut frici, temeri și angoase. Multe dintre ele au plecat odată cu cei ce le-au trăit, însă unele au rămas gravate, ca acestea în piatra, parcă anume să nu uitam de copilul invizibil din noi. El e acolo… și-și cere drepturile pe care adulții nu au avut timp să i le ofere, să-i observe eforturile disperate de a se face auzit. Astfel, recurge la o serie de acțiuni, mai puțin subtile și mai curând simbolice: tulburare de anxietate, depresie, adicție, comportamente agresive, insomniile și multe altele.
Am imortalizat momentul și am plecat gandindu-mă câte alte strigate de ajutor ale multor copii interiori din adulții acestor vremuri, strigă acum pe planetă…

VIS CU NICHITA

Mai am două examene și se poate anunța vacanța, pentru mine ca masterandă. Mai sunt examenele copiilor din sesiunea lor care de fiece dată sunt și examenele mamei. Copii buni, dar parcă tot ale tale-s și acele examene. Un coping altfel.

Într-o pauză de astfel de trepidații, mai răscolesc din când în când cufărul cu poezie.

Îmi amintesc mai prin iarnă, februarie să fi fost, pe sfârșite, când doi dintre colegi, pe holurile facultății într-o pauză (că școale faci și nu se mai ,,gată”, vorba cuiva) puneau la cale o întâlnire boemă cu scriitori și artiști, ziua lui Nichita Stănescu, pe 30 martie, într-un Pub renumit închiriat de IT-iști pentru o seară de muzică și poezie.

Colegul, doctorand la Farmacie și masterand cu noi, o figură curioasă până în măduva oaselor, colega, o responsabila resurse umane in IT. Două lumini discutând o punere în scenă de noapte. Wow! Nimic mai provocator! Unde?, când?, întrebările-mi se rostogoleau pe buze în cascadă ca ale unui copil nerăbdător de așa ieșire din peisajul cotidian și pe alocuri repetitiv până la obsesie.  Cum totul era la stadiul de proiect și urma a se anunța între noi detaliile, privately, doar era o întâlnire cu scriitori, muzicieni, folkiști. Doamne, ce regal o să fie! Deja gânduri după gânduri croșetau pe cărarea memoriei, aceleași emoții din preambulul participării mele la ,,Serbările Scânteii tineretului de altădată” la Casa de Cultură din Roman. Pentru o adolescentă de 15 ani de la țară, liceană acum, era tot ce-și putea dori mai frumos, conștientă fiind de pe vremea când asculta Cenaclul Flacăra în căștile cu galenă ale radiolui mic Rik, în copaci, pe pajiști ori aiurea, că nu-și putea dori mai mult de-atât. Mă minunam cum de cele câteva cuvinte surprinse din discuția colegilor mei puteau să aibă o asemenea anvergură în femeia de-acum.

Trecuse 8 martie, nici o veste legată de eveniment, apoi 10 martie, apoi mă gândeam chiar că locurile probabil fuseseră adjudecate, dat fiind că locația nu era una foarte generoasă cu acces la un public numeros. Apoi…

Lumea n-a mai fost. Sau a fost, dar exista în spații diferite de tot ceea ce știam până acum. A dispărut în spatele unei cortine în care fiecare din colțișorul său „tricota” alte lumi cu dor de libertate. A venit COVIDUL.

Pe mine, ca autoare debutantă a volumului compact de poezie „Obsesia luminii”, mă anima promisiunea de a participa la cenaclul literar virtual „ Ia și scrie” sau la cel din varianta Uniunii scriitorilor Iași și la toate evenimentele la care primisem invitații și care rămâneau neonorate. Mereu nu era loc de poezie în propria-mi viață. Așa răgaz nu avusesem niciodată până acum și pentru atâta poezie câtă putea încape.  A venit COVIDUL.

Nu știu, (sau știu din cabinetul virtual cum a fost la alții acestă perioadă și era locul unde mă simțeam de folos lumii în afara terminologiei de șablon), dar pentru mine lumea s-a oprit parcă în loc, orele zilelor dintr-o dată au devenit mai lungi și mai încăpătoare de frumos, tihnă, reflecție, încântare, trăiri, emoții redescoperite cu oamenii dragi alături, altfel împrăștiați în cele patru zări, în propria-mi casă și grădină. Din tot acest peisaj lipsea VISUL CU NICHITA. Idolul adolescenței mele alături de Blaga și Labiș pe vremea când începusem a tricota poezii pe sub bănci în timpul orelor de matematică.

Dacă acest Covid mi-a dat răgaz cât nici nu visam, am căutat prin rafturile bibliotecii volumul lui Nichita și am plonjat în adâncul ființei lui. M-a primit generos, ca un zeu al unor timpuri ce nu l-au putut parcă să-l încapă și s-a retras în lumea sa abstractă și aproape de neînțeles dacă e să mă gândesc doar la „Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”.

Zburau caii măiaștri pe cer și-i priveam uneori din șezlongul strategic orientat după soare atâta cât generozitatea unui martie îl putea oferi sau alteori îi priveam pe fereastră de la mansardă. În tot acest amalgam de trăiri am primit o invitație providențială așa cum am numit-o eu. Omul își construiește lumea sa cu propriile sale gânduri.

Fac parte din câteva cenacluri literare on-line, am mai postat arar pe-acolo însă nu sunt o activistă în acest sens, din considerente de timp și rezonanță.

Am fost trezită însă într-o dimineață de un mesaj-invitație de a face parte dintr-o antologie de texte literare și grafică în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Zilele Nichita Stănescu”-ediția a XIV-a 2020. O variantă inedită altfel, de a reuni într-un spațiu virtual scriitori români de pe tot mapamondul. Nutream o admirație pentru inițiativa de care luasem cumva la cunoștință, dar cum nu mă numesc neapărat o scriitoare, am lăsat loc altora mai experimentați în scrieri și apariții publicistice.

Mesajul suna în mare cam așa: „vă invităm să luați parte… vă așteptăm textele dumneavoastră …, scrise cu times new roman, format A4, 20 poeme, nu mai mult de 30 de pagini…la adresa de email…”

Întâlnirea din acea serată la care visam, devenise o altfel de reuniune, dar categoric se numea ”VIS CU NICHITA” și era o certitudine. „Locuiesc” acum într-o altă carte de antologie, în vol.3 paginile 485-496.

 Geniu neînțeles, ros de vicii și boală, efervescent creator în agonia minții aburite de alcool (pactul său cu Diavolul se pare, spre a atinge genialitatea) într-o luciditate aproape nefirească, atât de prolifică, de peste lumi și vreme, a știut că-l venerez și iată cum azi împart cu voi câteva poezii dintr-un spațiu în care uneori îmi pare că-l visez pe Nichita. Știu ca e acolo.

Kintsugi

Un supraviețuitor al unor dependențe ori traume, abuzuri de tot felul, pentru mine vor rămâne asemeni acestor oluri de lut reparate prin tehnica Kintsugi, cu mult, mult mai prețioase decât erau inițial în perfecțiunea creatorului său. Poate vor fi și cioburi rămase lipsă. Acceptarea acestei forme finale vine din perspectiva a cel puțin două puncte de vedere, dacă nu chiar a mai multor perechi de ochi. A celui ce se privește pe el nu doar ca pe un morman de cioburi, dar și a celui ce a reușit realipirea părților la loc. Cât despre ceilalți, vor putea poate să accepte în final că spărturile sunt doar locuri pe unde pătrunde lumina.

Sunt multe motivele pentru care m-au impresionat japonezii. Unul ar fi autodisciplina și-mi amintesc cum, distruși ca popor la propriu și la figurat, au ieșit din cel de-al Doilea Război Mondial și au reușit să revină în supremația țărilor puternice ale lumii. Fascinația istoriei lor păgâne cu harachiri-ul la rang de artă în păstrarea propriei demnități umane, apoi festivalul cireșilor în floare și arta de a fi gheișă descoperite în operele lui James Cromwell, mă fac să pun pe lista de visuri o călătorie în Țara Soarelui Răsare.

Cum am ajuns de la cultura și istoria Japoniei la reconstrucția unui destin și psihoterapie, veți înțelege imediat.

În general prin procesul terapeutic demontezi, scoți la suprafață convingeri, lucruri, amintiri, fapte reprimate ce nu ne mai sunt de folos. Pentru a putea deveni din nou funcționali, pentru a ne putea din nou simți în conectare cu Eul și Sinele nostru profund, scoatem una câte una dramele noastre profunde: istoria Eului raportată la realitatea din acel moment și la bateria de resurse pe care le aveam în dotare atunci. Nimic prea mult, nimic prea puțin, ci doar exact așa cum a fost. Vasul prețios al vieții fiecăruia dintre noi s-a spart în mii de bucățele și ne-am reinventat continuu. Uneori ne-am adunat bucățile sparte de pe jos și chiar de le-am lipit, tot defecți ni s-a spus c-am rămas în ochii celorlalți, ba mai mult, unii au fost aruncați la groapa de gunoi a istoriilor familiale plecând din aceasta lume cu destine poate glorioase, dar îngropate într-o grămadă de cioburi. Unii apropiați poate se vor fi oglindit într-un ciob al olului, altădată lăcuit și smăltuit ce era umplut cu grâne, ori uleiuri, condimente, mirodenii, ori simpla apa vie.

În Japonia există un model de artă, numit Kintsugi.

Acesta este conceptul general prin care se subliniază sau accentuează imperfecțiuni, vizualizând adăugirile și reparațiile ca un punct focal care poate fi sărbătorit, în loc de absența unor bucăți. Artiștii moderni experimentează cu această tehnică străveche ca un mijloc de analiză a ideii de pierdere, de sinteză și de îmbunătățire prin distrugere și reparație sau renaștere. (Wikipedia)

Revenind la ,,reparația” oamenilor, vin și mă întreb oare când vă deveni dezirabila o asemenea afișare a cicatricilor oamenilor? În arta Kintsugi, acele bucăți din olul inițial sunt lipite cu un compost cu adevărat prețios la propriu, în tehnică e folosita pudra de aur, argint sau platină, îmbinată cu migala și răbdarea procesului reconstructiv prin care la final vasul de lut e reconstituit în întregime. E întreg, dar se vede istoria din el prin strălucirea oferită cu grație de reconstrucția și reintegrarea în circuitul vieții, poate chiar ca și exponat.

Mi s-a părut realmente grandios un asemenea procedeu.

Refacerea psihicului unui om o asemăn cu arta Kintsugi. O reconstituire ar trebui să-i redea celui în cauza o dublă conotație de noblețe. Vasul e mult mai strălucitor după refacere și-și arată istoria zbuciumată în rândurile rămase ca epistolă a unui destin supraviețuitor.

Și japonezii inițial au ignorat această formă de artă ca manifestare în spațiul contemporan. Cu timpul, kintsugi și metodele de reparare înrudite au fost prezentate la expoziții și galerii pe tot mapamondul în spații consacrate în afara Japoniei, inițial ca: la Freer Gallery de la Smithsonian, Muzeul Metropolitan de Artă și Muzeul de Artă Herbert F. Johnson, iar mai apoi în toată lumea.

Un supraviețuitor al unor dependențe ori traume, abuzuri de tot felul, pentru mine vor rămâne asemeni acestor oluri de lut reparate prin tehnica Kintsugi, cu mult, mult mai prețioase decât erau inițial în perfecțiunea creatorului său. Poate vor fi și cioburi rămase lipsă. Acceptarea acestei forme finale vine din perspectiva a cel puțin două puncte de vedere, dacă nu chiar a mai multor perechi de ochi. A celui ce se privește pe el nu doar ca pe un morman de cioburi, dar și a celui ce a reușit realipirea părților la loc. Cât despre ceilalți, vor putea poate să accepte în final că spărturile sunt doar locuri pe unde pătrunde lumina.

Lansare de carte ”Obsesia luminii” – Biblioteca Municipală Pașcani

Am ales să fac și aici lansarea de carte, în Pașcani-ul ce m-a consacrat, în ciuda eforturilor fizice ce pe alocuri și-au spus cuvântul…

,,Cuvântul sfințește lucrul. Cuvintele fac să trăiască lumi întregi, dându-le nume, scoțându-le din neființă. Aceste lumi, unele inaccesibile ochiului nostru neputincios, sunt puse sub întrebare sau se ivesc, în lumină, în copleșitoare răspunsuri prin… minunea poeziei. Poetul, care jonglează cu un limbaj capabil să cuprindă ființa, are puteri nebănuite și uimitoare. Scoate timpul și spațiul din șabloanele plus-minus infinit, atât de vagi, atât de puțin sugestive.

Oana Țogan iubește cuvintele, altfel cum ar putea concentra în ele atâtea bătăi de inimă, căci fiece tresărire a inimii naște un cuvânt nou. Cei ce primesc în dar cuvântul, prin lecturi, primesc de fapt și parte din firea ei, a poetei, Oana Țogan.”

Semnat Dna prof. Mia Preutu, Colegiul Național ,,Mihail Sadoveanu”, fost director al Casei de Cultura ,,Mihail Sadoveanu” Mă-nclin, cu recunoștință!

Tot așteptând fotografii de la eveniment, între o administrație de firmă și o poveste-poezie, îmi dau seama cât se diluează lucruri. Vorba lui Octavian Goga, e greu sa fii ziua negustor, noaptea poet. Mi-e greu să spun ce am trăit… Alteori mi-e ușor.

Am încercat să ofer și să dăruiesc din suflet ceea ce sunt…

La lansare au fost prezenți și aici, ca și la Iași, exact oamenii ce trebuiau să fie și care sunt importanți și valoroși pentru mine, a căror părere contează, mă bucură și mă animă!

Rude, prieteni, comunitate, ,,fane” ale celor câte le scriu, dar și familia mea dragă de cercetași prin reprezentantele iubitoare de poezie. Recunosc, la Pașcani nu-mi mai doream la fel de mult să fac evenimentul. Dar mi-am învins temerile (după praznicul de 40 zile după moartea tatălui) gândind că Pășcănenii sunt oameni iubitori de carte și frumos.

Mulțumesc din suflet tuturor celor veniți și din alte orașe, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Iași, doamnei mele învățătoare, oaza mea de intelect și dor și drag de carte ce după… de ani m-a făcut să mă simt eleva stângace din banca a treia de la geam…

❤

Recunoștință tuturor!

Aprecierile mele sincere artistei de care cu siguranță vom mai auzi, poate o viitoare Voce a României, ce a acceptat invitația mea.

Cam așa a fost povestea prin ochii mei.

Prin ochii celorlalți…

,,Ce frumos e acolo în sufletul tău și lumină! Mulțumesc pentru felul cum alegi sa-ți cultivi desăvârșirea… ce sublim știi a scobi lumina în tenebrele întunericului… Sau parafrazându-l pe Lucian Blaga, acum știi „că în lacuri cu noroi, în fund cresc nuferi”. Catalina Bostan – Roman Neamț

,,Felicitări! Deși, așa cum zici și tu, ai o carcasa dura la exterior, pentru că trebuie, pentru că ai făcut atâtea, de fapt interiorul tău este foarte fragil și de o sensibilitate fără margini!”

 Genoveva Șerban, dir. Colegiul Național ”Mihail Sadoveanu”, prietena, partenera de suflet în inițierea cercetașilor la Pașcani.

,,Ziua de astăzi a fost un prilej bun de a descoperi sensibilitatea din oameni, faptul că ea mai există, în ciuda aparențelor .

Am descoperit sensibilitatea ta, dragă Oana, am descoperit sensibilitatea celor care au dorit să îți fie alături astăzi și am redescoperit sensibilitatea din mine, copilul uitat undeva în timp. Și asta îmi aduce doar fericire!

Trebuie să reînvățăm să ne prețuim, să ne descoperim adevăratul sine pierdut cândva și să trăim clipa, mai presus de orice.

Îți mulțumesc că m-ai făcut parte din momentul tău magic și îți doresc tot binele din lume!!” Alice Echimov – lider cercetași.

,,Bună dimineața, Oana!

M-a bucurat și m-a emoționat nespus evenimentul lansării. Am avut șansa să o descopăr pe Oana Țogan (cea care m-a introdus în cercetășie) sensibilă, sinceră, senină, curajoasă și atât de talentată! Te felicit și îți mulțumesc!”

Manuela Șoldan – lider cercetași.

PREȚUIRE TUTUROR! Și să știți că lumina nu ar exista fără întuneric! Așa ca… acceptați-vă umbra! Acolo e creșterea!

Cu infinita iubire și recunoștință, a voastră, Oana Iacob Țogan

LANSAREA DE CARTE „OBSESIA LUMINII”- UN EVENIMENT DEDICAT VIEȚII

În încercarea de a da sens celor pe câte le trăiesc și de a afla de ce am venit la întâlnirea cu oamenii, m-am redescoperit pe mine. Produsul acestei redescoperiri, prin alchimizarea întunericului în lumină, e aceasta carte pe care cu o bucurie aproape copilărească am simțit nevoia să o ofer și celorlalți. In memoria părinților mei din cer. Asa am ales albastru…

Ieri, în librăria Cărturești am simțit și trăit sentimente greu de descris în cuvinte. Pentru mine a fost copleșitor de-a dreptul să revăd și să mă reîntâlnesc cu oameni atât de dragi sufletului meu, cu unii chiar după… da, 30 de ani!!!
Mulțumirile mele se îndreaptă către oamenii care au contribuit la acest eveniment.
Aș începe cu moderatorul evenimentului, domnul Ionel Pintilii, poet, scriitor, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru al Asociației Literare „Păstorel” Iași, cel ce a semnat postfata cărții și care m-a încurajat și susținut constant în a pune o parte din poeziile mele într-o carte (apariția ei i se datorează).

Calde și sincere mulțumiri doamnei Pasat Carmen, o poetă de excepție, membră a Ligii Scriitorilor din România cea care a semnat prefața cărții și care din păcate nu a putut fi prezentă fizic, însă prezența spirituală a dumneaei ne-a învăluit pe toți în lipsă.
Multumiri pentru prezență și încântare doamnei profesor Mia Preutu, de la Colegiul Mihail Sadoveanu Pașcani, fost director al Casei de Cultură, ce ne-a încăntat cu discursul dumneaei plin de căldură și sensibilitate.

La finalul întâlnirii am fost cu toții încântați de două prezențe artistice de excepție: Nicoleta Colceiar soprană, solistă a Operei din Timișoara, fostă colegă de liceu, care a răspuns cu atâta căldură invitației mele și a făcut deplasarea din Timișoara special pentru acest eveniment și la clape dna Adina Alupei, artist al Operei din Iași. Din program, două arii și două lieduri. Un regal.

V-am simțit pe toți atât de aproape, încât lacrimile de bucurie au fost greu de stăpânit (și nu-mi mai amintesc când s-a întâmplat asta ultima dată): copii mei dragi, fiica mea venită de la Cluj cu cinci colegi de grupă de la facultate, fiul meu căruia îi mulțumesc că a făcut echipă alături de mine în organizare, prietenele mele dragi, colegelor de facultate și master, colegi de la cursuri și specializări, dnei dr. Cocalia și nu în ultimul rând…FOSTELOR MELE COLEGE DE LICEU SANITAR, promoția 1989, care mi-au făcut o surpriza imensă venind alături de mine în Iași și cu care m-am revăzut dupa 30 de ani și care și-au amintit de adolescenta ce scria și le împărtășea ce scrie. Viața de căministe ne-a oferit oportunitatea de a fi mai mult decât colege, mai mult decât prietene… Vă mulțumesc din toată inima mea că mi-ați oferit prilejul de a trăi și simți asemenea emoții!! Chiar și acum când scriu după atâtea ore încă va strâng la piept. COPLEȘITOR!

Am depănat apoi timp de ceasuri bune amintiri. Mulțumesc Dana pentru inspirația de a veni cu fotografiile liceenelor de altădată din sala de clasă, din excursii pe munte, de la mare și câte altele și astfel lansarea s-a transformat în prima și unica reuniune de liceu după 30 de ani: Nicoleta Colceiar, Monica Curcudel, Claudia Negulescu, Elena Iosub, Porea Elena, Dana Cazacu și subsemnata. Am savurat fiece clipă, fiece moment și fiece privire a voastră, a tuturor celor prezenți și vă mulțumesc pentru asta.
Din Cluj, Timișoara, Bacău, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Roman și Iași, cumva mi s-a părut că am îmbrățișat ieri cu toată inima mea… un rotund.
Urmați-vă visele și ele vă vor conduce în primul rând către inima voastră și-apoi a celorlalți! Un om ce nu mai visează, e ca și cum a murit. Cunosc și cu siguranță și voi ați cunoscut oameni ce au murit la 20, 30 de ani dar încă respiră…
Viața, această scenă, indiferent de parcursul ei, cu tot ceea ce ne oferă, vine să ne ocrotească de noi înșine, de rutină, de netrăire. În afara experienței de „a fi” și „a simți”, noi nu existăm cu adevărat.
Secretul fericirii, din punctul meu de vedere, constă în a-ți rămâne fidel ție, vieții tale, de la început și până la sfârșit. Nu renunțați nici o clipă să credeți în voi, în resursele și capacitățile voastre.
Lăsați-vă surprinși de viață, de tot ceea ce ea va oferă și viața vă va surprinde.


RECUNOȘTINȚĂ TUTUROR PENTRU REGALUL BUCURIEI FĂRĂ MARGINI!!


PS. Prin gestul de caritate oferit prin cumpărarea cărților s-au adunat 750 lei, bănuți ce vor ajunge la Ioana și Marian, acei copii cărora am ales să le donez fondurile rezultate în urma celor două lansări.

Vă aștept cu drag pe cei care știu că v-ați dorit să-mi fiți aproape dar și din motive obiective nu ați fost prezenți. Următoarea lansare e la Pașcani, pe 2 noiembrie.

FEMEIA, SIMBOL ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT!

Duminică, 3 martie 2019, Librăria Cărturești, Palas Mall.
FEMEIA, SIMBOL ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT!
De câte ori sunt invitată ca speaker ori participant, și am ocazia să cunosc și să stau în preajma unor oameni care au ce dărui și care o fac fără rezerve, nu-mi permit să refuz invitația. Mă îmbogățesc.
Poate pentru că nu fac decât politica proprie și nu am altă politică decât cea a propriei conștiințe, în care omul este primordial și de la care pot porni dezbateri și idei. Toată construcția exterioară într-o societate, oricâte planșe, schițe, analize pe cifre de-ar avea, dacă nu e conturată în jurul esenței beneficiarului, omul, se va risipi mai devreme sau mai târziu. Va fi degeaba.
Demolăm și construim în afara noastră să se vadă, să dea bine spuneam, și rămânem nemobilați și goi pe dinlăuntru.


Ideea de motivator – ca speaker motivațional, restaurator de oameni ca psihoterapeut, ori făuritor de oameni cu cercetașii, ce a prins contur aseară în timpul prelegerii și urmare a feedback-ului primit la final, mi-a cristalizat noi proiecte.
Cărările mi se vor arăta singure, ca și până acum, atâta timp cât omul e pus în centru.
Tema serii, Femeia simbol între pământ și cer, extrem de generoasă și ofertantă, m-a pus alături de două personalități de marcă ale Iașului: dna Renata Marin, președinte Asociația Civică pentru Democrație și dna lector universitar dr. Mihaela Gârlea de la Universitatea Națională de Arte George Enescu.


Inspirată de temă, și în energia cu care am gândit și construit seminarul Stimă de sine și feminitate, am compus o poezie manifest pentru toate femeile ( proportia a fost 50-50 femei- bărbați) ce se identifică cu personajul. V-o ofer!

FEMEIA SIMBOL

Atunci când o femeie se va naște,
e nuntă-n cer, e nuntă pe pământ,
și scara lumii urcă pân la astre
să-și ia de-acolo, potirul de argint.

Vor fi festinuri multe
Și cântăreți cu goarne
Ce-anunță veselia dintre noi,
și îngeri cântă-n coruri, treziți-vă că astăzi
a renăscut Femeia, iubiți-vă pe voi.

Ea, una, simbol sacru,
Venită să ne salte din tina de noroi
Născând pe Cel din Ceruri
Prea încercat, prea aspru,
Și-a arătat iubirea,
s-a îndurat de noi.

Iar noi, femei ușoare
În neștiința firii divinului din noi,
Reînvățam formula iubirii pân la astre
Și-a tot ce mai e astăzi sfânt.
E nuntă-n cer,
e nuntă pe Pământ,
Eu sunt femeia ce se naște
Ridic și închin cupa potirului de-argint

Priviti-mă, sunt eu, am renăscut!

Încă o zi minunată, revederea cu persoane cunoscute dar și noi, încântătoare.
Lăsați-vă surprinși de viață și viața-și va face datoria!

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Iacob Togan