Călătoria eroului

Îmi plac călătoriile, dar știi asta deja, însă mai cu seamă e UNA…

Acum 17 ani, eram în momentul în care am decis să-mi croiesc propriul drum dându-mi demisia din sistemul de sănătate publica dupa 20 ani de activitate și pășirea în noua călătorie, a antreprenoriatului.

Ușor ușor visele prindeau contur unul după altul. Obiectiv de contribuție socială atins (Cercetășia înființată la Pașcani), firma pe creștere an după an, chiar pe criză, casă pe pământ, concedii în locuri exotice, altădată atinse doar în imaginar, recunoaștere, părea că traseul e unul bine conturat și odată asumat și plătit prețul (am mai vorbit despre asta), binemeritat.

Asta până în ziua în care de ceea ce aveam imperioasă nevoie, nu găseam să cumpăr cu bani. Boala năprasnică ce dăduse peste mama mea, cancerul, ștergea orice undă de speranță în armonia unei posibile reconcilieri cu tihna.

Totul era dat (din nou) peste cap, toată entropia unei vieți tihnite rămânea o Fata Morgana. Copiii în prag de examene capitale, capacitate și bac, soțul abia plecat în State la lucru, tata din ce în ce mai plecat în lumea lui, a celor ce pierd realitatea, în alcool și demență, toate acestea păreau să însemne noua viață atunci.

Mi-e icoană pictată pe suflet plecarea mamei Dincolo, după doi ani deveniți grei și sfâșietori atât pentru ea dar și pentru mine, unic aparținător pe culoare de spital, și-n cotloane de suflet. Când medicul s-a simțit neputincios după două operații, Moartea s-a instalat la ea acasă.

-Lasă-mă să plec, mi-a spus mama…

-Pe mine cui mă lași? A cui să mai spun că sunt?… i-am răspuns cu lacrimile innodate-n bărbie și fără strop de vlagă sprijinindu-mă de noptiera de lăngă patul din dormitor și apoi scurgăndu-mă mică, mică pe vine.

-A lui Dumnezeu, a venit răspunsul ei. Oricum eu n-am știut niciodata cum să te cresc pe tine. Ai crescut singură.

O tăcere adâncă se așternu în aerul dintre noi.

-Trăiește tu și pentru mine, auzi ?!! Eu, n-am știut să trăiesc…

-Lasa-mă să te duc la spital. Acasă nu mai am ce injecții și perfuzii să-ți fac. Acolo au ce ai tu nevoie, i-am spus.

O noapte i-a fost bine și binecuvânta necontenit efectul morfinei. Era veselă. Seara, la plecarea din spital spre casă, doctorița mi-a spus închizându-și ploapele:

– Mergeți să vă odihniți. Atât mai pot să fac pentru ea.

A doua noapte, i-au cedat toate organele care oricum, rănd pe rând aveau stinsă și lumina de veghe.

Rămasă cu ea în brațe, când brațele lungi și reci ale morții au cuprins-o, am înțeles că totul, dar TOT din viața ei, considera redus la zero. Pleca să se mai nască odată.

-Dar dacă nu ne mai naștem? m-a întrebat gându-mi rămas orfan de coerență, eu încotro mă îndrept? Cine sunt eu acum, prăbușită în hăul din mine și din afara mea? Când dau la o parte tot ce am și ce cred că sunt, cine rămân?

Cine sunt eu? mă întrebam constant și din această durere și neputință am plecat din nou, să mă caut. În cer, pe pământ, în dangătul clopotului de final, în pomeni, parastase, în școli, multe școli, pe coclauri și continente.

M-am trezit atunci crescându-mi multe perechi de ochi, sute, mii, îndreptate spre în afară dar mai cu seamă spre înlăuntru, ca niște iscoade ce răscolesc dintr-un colț în altul, atom cu atom, întreaga-mi ființă și nedându-mi răgaz de tihnă. Zi și noapte râșnița gândurilor părea de neoprit. Aproape mă nisipise.

Asta până am am găsit alți oameni ce căutau disperat răspuns la aceleași întrebări ca și mine și mi-au oferit confirmarea cum ca nu aș fi defectă, așa cum credeam și mi-au oferit speranță.

Speranța să mă renasc aici mai înainte de a pleca Dincolo. Să-mi lipesc cu lut aripile de au să-mi cadă și să-mi suflu pe ele cu duh innoitor din mine însămi ce renaște în fiece secundă.

Să-mi accept stângăcia de a nu ști poate să trăiesc ca mamă perfectă, ca soție perfectă, ca specialist perfect, ca om, dar să mă încred în ghidul călăuzitor ce m-a purtat în brațe spre a cuprinde strâns în inima mea brațele invizibile ale necuprinsului.

De aici, călătoriile se scriu altfel.

Uneori nu e nevoie decât să șezi pentru a călători…

Oriunde te-ai afla, află-ți sensul pentru care ai venit la întâlnirea cu Universul acestei lumi și caută-ți marginile. S-ar putea să constați că ele nu sunt și doar cușca perceptuală a minții ne leagă de lucruri ce în realitate nu ne aparțin.

Tu, ție iți aparții. Știi ce să faci cu asta?

În această săptămână alături de alti 200 de oameni cu vârste de la 14! – 64 de ani, am rescris povestea Călătoriei eroului prin cele 12 arhetipuri ale Inconștientului Colectiv ale lui Jung în evenimentul de excepție Calatoria eroului la hotel Alpin in Poiana Brașov.

Magicienii acestei călătorii, Marius Simion și Horia Radu de la NLP Mania. Caută-i și vei înțelege de ce.

Călătoria continuă…

#calatorii #prietenie #cunoaștere #arhetipuri #evoluție #forța #renaștere #binecuvântare #NLP #oaltfeldeterapie #psiholog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s