Am o „Școală de cactuși”. Știu, te vei fi gândind oare ce mai înseamnă și asta.

Acum mai bine de zece ani în urmă, după conectarea la Balcic, cu grădina reginei Maria de pe faleza abruptă a Mării Negre, o grădină plină de cactuși, arbuști și flori extraordinare, mi-am dorit să am un cactus și eu în casă. Auzisem că în egală măsură aceste plante protejează energetic casa și tehnicile feng shui studiate ulterior, subliniau așezarea lor in zona de intrare a locuinței.

Mi-am cumpărat inițial unul mic, rotund, apoi pentru că mi s-a părut că e prea singur, am mai cumpărat doi, de forme diferite.

Zi după zi, an după an, creșteau și așteptam să văd minunăția florilor ce se vor naște dintre spini și nu puteam nicicum să o întrezăresc. La un moment dat, ștergând praful printre ghivecele de pe pervaz m-am și înțepat și mă întrebam dacă merită să-i mai țin.

În fiecare primăvară îi scoteam la soare, știam că iubesc soarele și căldura, toamna îi aduceam în casă și le făceam loc în „jungla” florilor mari si mici de pe holurile casei.

In vara următoare însă, după 5 ani de așteptare, în lumina discretă a unei dimineți cu răsărit abia mijit, am descoperit un moț negricios, pufos printre țepi. (Inițial am crezut că e un bondar aciuat peste noapte.)

Aveam apoi să-l urmăresc, zi după zi să văd ce se va întâmpla cu acel mugurel negricios și în a șapte-a zi de observare, s-a petrecut minunea. Cupa unei flori mari urcate pe lujerul crescut din mugurul tuciuriu, ca o trompetă, trona semeață cu picături de rouă împodobită și vestea că semeția și momentul de grație al plantei exotice sosise.

Atunci, circumferința ghemotocului verde cu țepi părea totuna cu floarea. Era o frumusețe de un alb imaculat, apărută ca o aducere aminte a acelor flori din curtea Regală de la Balcic. Acel rai devenise cumva prin floarea cactusului și al meu.

Eram atât de mândră de el că nu mă dezamăgise și voiam să arăt tuturor minunea a doua zi. Aproape nu puteam să-mi dezlipesc privirea.

Dimineața am plecat care încotro către destinațiile zilei și negreșit seara aveam să facem o vizionare a florii în familie. Trebuia marcat cumva evenimentul după atâția ani de așteptare.

Surpriză, însă. Floarea parcă se topise. Cupa regală se strânsese, adunată grămadă în ea însăși așteptând o nouă înflorire. Era momentul să vadă și ai mei frumusețea extraordinară pe care le-o descrisesem cu lux de amănunt și erau toți dezamăgiți. Doar 24 de ore de strălucire după cinci ani de așteptare. Cu siguranță, așteptarea era doar a mea. Cactusul trăise clipă de clipă, zi după zi fără nici o așteptare.

Prezentul său de la fereastră privind ninsorile iernii sau soarele verii aproape de terasa din spatele casei, era la fel de măreț.

După acest moment, din miezul tulpiniței de floare au apărut puii de cactus. Unul după altul și-au îmbrățișat mama- cactus. In primăvara următoare i-am despărțit de mamă așezându-i pe fiecare în ghivecele mai mici și an după an, apăreau noi pui, pe care îi ii puneam în noi vase. Așa a apărut Școala de Cactuși.

Ulterior, prin ce florărie mergeam, căutam noi forme și noi soiuri cu gândul așteptării Acelei Zile, de revedere cu măreția și frumusețea dintre spini. Pentru că știam, aflasem că e acolo. Din Croația mai apoi, mi-am pus in bagaje la întoarcerea în tară, printre haine, într-o pungă, doi puiuți mici de cactus de pe stâncile întâlnite pe urcușul din Split, la întâlnirea muntelui cu Marea Mediterană în priviri de această dată și mi-am spus că-i voi aștepta înflorirea, așa cum se va dori arătată, fără așteptări. Au trecut patru ani și încă nu a înflorit pentru că încă nu i-a sosit timpul.

Școala mea de cactuși a fost o școală plină de sens pentru mine.

Cu oamenii e la fel.

Nu poți nicicum grăbi înflorirea. La oameni, cu atat mai putin. Fiecare o va face în ritmul său, funcție de momentul când va fi pregătit să o facă.

Strălucirea e în fiecare dintre noi și măreția momentului de a te arăta lumii are potențialul în tine.

Pentru a înflori ai nevoie de anumite circumstanțe de mediu pentru a o face. Poate mai mult soare, poate alți oameni asemenea ție sau în acord cu năzuințele tale pentru a te sprijini și alături de care să crești și să înflorești.

Intr-o persoană ce-și arată țepii poate sta multă frumusețe. Te-ai gândit că poate o face doar ca să se apere? Că e un mecanism învățat cândva, când a fost rănit?

Unii oameni muncesc o viață întreagă doar pentru a străluci regal o singură dată, însă urma trecerii lor rămâne vie peste vremuri.

Să nu te întristezi dacă ceea ce tu percepi nu-ți este împărtășit și de ceilalți dragi ție, pentru că frumusețea stă în ochii privitorului și poate sub genele lor se nas alte universuri pe care nici tu nu le percepi.

Să-i dăm timpului timp și el ne va arăta mirajul și miracolul vieții, prezentul e tot ce contează.

Îți las câteva imagini din Școala de Cactuși și dacă ai rezonat cu textul lasa-mi in comentarii sa stiu cum a ajuns pana la tine mesajul meu de astazi.

Ai nevoie de sprijin ca terapeut, ma vei gasi cu siguranță dacă îți dorești.

Și dacă ești prin apropiere, dă-mi un semn și-ți ofer cu drag un ghemotoc mic, verde cu țepi, prin care să-ți descoperi propria înflorire alături de el.

Pe curand, Ai grijă de tine!