CURCUBEUL DIN ADÂNCURI

,,Nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi lumina lunii în cioburile de pe jos…”

A. Cehov

M-am cufundat de atât de multe ori în mine, încât era să mă înec de câteva ori…

Atunci când pleci într-o astfel de călătorie, spre tine, e bine să-ți asumi drumul propriei cunoașteri. Va fi o călătorie pe cât de stranie pe atât de periculoasă. Dar e în regulă! O forță magică te va învălui și proteja. Tu doar lasă-te purtat și rămâi ancorat în clipa prezentă, în aici și acum și toate misterele lumii ți se pot dezvălui. Dar doar când îți vei dori cu adevărat să te cunoști!

Avem toate resursele în noi pentru a reuși în tot ceea ce ne-am propus. Atunci când afirmăm: eu pot sau eu nu pot, și într-un caz și în celălalt avem dreptate. Dar voi cei ce mă urmăriți sunt convinsă că deja știți asta sau cel puțin o dată în viață ați fost tentați să puneți problema astfel.

Poate ceea ce vă voi spune în continuare s-ar putea să vă șocheze: nu știu să înot și cu toate astea, I did it!!

Dincolo de toata copilăria nu tocmai fericită ce-am avut-o, mă simt binecuvântată! Avem primit odată cu acest dar nesfârșit, viața, … un infinit. De la primele ore ale dimineții și până la momentul când stingem lumina în cameră și ne așezăm în pat spre odihnă.

Dar oare cât de deschiși avem ochii interiori să primim darurile vieții sau câte ziduri de protecție ne-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja de această lume, lumea pe care o construim fiecare în parte: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este produsul propriei noastre percepții. Dacă vedem lumea bună sau rea e doar unghiul nostru de vedere.

Când am pornit pe drumul autocunoașterii, obsedată fiind de copil de întrebări ca ,,Cine sunt de fapt? Si de ce am venit în această lume?” am realizat că sunt mai mult decât ceea ce se vedea la exterior: un trup, corp ce mă purta de colo colo. De aici a început povestea vieții mele, un copil născut într-o familie modesta, de oameni muncitori, dar care au preluat ei înșiși emoții și obiceiuri nesănătoase și autodistructive.

Un copil ce și-a asumat, construit și trăit propria poveste. A îmbrăcat haina salvatorului pentru toată familia de a-i îngriji și susține de la bunica bolnavă la pat, figura principală de atașament, până la figurile parentale, mama și tata. Conform motto-ului de la început, copilul meu interior cu care am călătorit si călătoresc și astăzi, și-a dorit să vadă lumina lunii, strălucirea și măreția ei în cioburile ce le avea pe jos… Nici măcar nu a așteptat pe nimeni să i le arate luminând…

Cu toții avem cădere și urcare împletite în sinusoidala vieții și Blaga a pus o întrebare capitală într-un vers: ,,Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund, cresc nuferi?” Vezi cover-ul paginii mele de cabinet pe FB: Terapie de echilibru sau motto-ul meu: Viața m-a antrenat ca să te inspir! Uneori e apăsător și pentru mine. Dar dacă avem asemenea binecuvântări, suntem datori să dăm mai departe. Evident, onorându-ne mai întâi sufletul nostru. Așa s-a explicat activitatea redusă pe canalele social media de până acum. Un travaliu de doliul e bine de trăit, nu de suprimat, în liniștea și spațiul emoțional de care ai nevoie, de preferat acompaniat psihologic.

Ultimii 5 ani din viață au fost pentru mine parcursul cu și mai mare curiozitate acestui drum, al autocunoașterii, autodezvoltării și formării mele ca psiholog și terapeut. Nu era nimic de dovedit nimănui, ci doar mie că pot evada din capcana propriei minți, a programelor de familie cu care am venit și în care am trăit. Unele programe mă urmăresc și astăzi, însă psihologul ce-am devenit între timp, are la îndemână instrumentele de destructurare a lor.

 ,,Mi-am luat timp…” e o expresie ce s-ar traduce: fii blândă cu tine, ai răbdare și fă totul în ritmul tău, nu te grăbi. Eu cea care am supraviețuit făcând totul sub presiunea unui ,,trebuie” continuu ce mă devora și desființa ca identitate, am concluzionat că doar de trăit nu aveam vreme fiind manager in propria-mi firma, asist. med. la Spital, mamă și nu mămică acasă (o dezbatere viitoare despre cei doi termeni aparent sinonimi), studenta ever, gospodina ce punea zacuști și conserve la borcan, voluntara ce visa o lume mai bună construind Cercetașii din Pașcani.

Ca oricare dintre voi instinctul de a-mi pune măști, de a-mi crea paravane, ziduri de protecție m-a ajutat, dar cu niște costuri pe care doar în fața propriei conștiințe le poți contabiliza. Când ai cinci din cele șapte traume ce pot marca și mutila viața ulterioară a unui om ce poate fi încadrat la Sindrom posttraumatic, nu e foarte confortabil…

Experiența ce v-o împărtășesc acum e o obsesie a mea din copilărie, de pe vremea când urmăream în vremuri apuse, programul TV de doar 2 ore pe zi. Teleenciclopedia era, după Mihaela, emisiunea mea favorită vs. Discovery Channel de după revoluție (sau ce-o fi fost ea, nu discut politică).

http://ancapavel.ro/wp-content/uploads/2017/08/Jackson-Reef-ancapavel.ro_.jpg

 

Fascinația mării și mai apoi a oceanelor lumii pe care am avut șansa să le privesc călătorind cu avionul sau pe vase de croazieră, mi-au readus dorul de ape din adâncuri…

Pentru mine fiece călătorie exterioară face parte din drumul către mine însămi. Am mers în locuri, să-mi aflu locul…și m-am bucurat ca un copil de fiece loc.

O altă arie a preocupării mele după traume e vindecarea fricilor. Odată cu această experiență am procesat teama de apă, atacul de panică și teama de moarte.

Am la activ doua ,,tentative” de înec. Prima în vacanța de vară când treceam din clasa a 3-a într-a 4-a, la Năvodari. Intram in apă ,,la fluier” doar la semnal și doar cu ,,cordonul” toți odată ținându-ne de mâini. Pe culoarul meu de înaintare s-a interpus o excavație în mare. Îmi aminteam doar momentul de usturime în ochi și gât de la înghițit apa sărată, zbuciumul din mâini pentru a urca către suprafață și m-am trezit undeva pe un pat de infirmerie în timp ce-mi scoteau alge din gat. A doua oară, la 17 ani, vacanță Eforie Sud, fascinația mării își făcea datoria. Înotam, așa cum în mintea mea credeam că știu, dar paralel cu țărmul. Totul părea atât de simplu, apa sărată își făcea datoria, verdele marii mă-nvăluia. Colegele, care se descurcau: hai Oana că știi să-înoți! Obișnuită să pun picioarele pe nisipul din mare când oboseam, îmbibată organic de adrenalina momentului, mi-am dorit să mă odihnesc. Picioarele mele la un moment dat nu au mai găsit nisipul și circuitul neuronal existent în subconștient s-a reactivat, a ieșit la suprafață atacul de panică, și s-a reprodus situațional un moment pe care-l mai trăisem cândva. Apa părea să mă înghită spre adâncuri și un înger păzitor (căruia îi sunt recunoscătoare și azi, oriunde s-ar afla) era in preajma și m-a tras către mal, in persoana unui domn aflat ,,pe faza”.

Teama de moarte si frica de înec au fost două laitmotivuri în propria-mi viață.

Ceea ce pot afirma astăzi cu tărie? Singura cale de vindecare a fricii, este să treci prin ea. La nivel teoretic studiasem tomuri, aplicasem pe diverse frici, de diverse intensități, ce le-am disecat bucată cu bucată, dar practic, în acest registru nu aveam un progres. Moartea tatălui meu din această vară m-a forțat să mai acced o treaptă. Rând pe rând au plecat toți, astăzi nemaivând ca rudă de gradul I decât un frate, în Londra.

A fost muntele de aur al lui Moise, muntele Sinai, deloc primitor pe timpul nopții în această perioadă a anului, a fost pelerinajul de noapte pentru salutarea răsăritului de soare, conectarea cu Divinul și se pare că toate s-au aliniat la debut de an cu ceva ce nu era planificat concret. Era în câmp. În câmpul conștientului colectiv. Mindfulnessul practicat constant, iți poate aduce revelații.

Momentul de a decide să-ți învingi fricile, e la tine.

,,Greu nu e să faci anumite lucruri, ci să te pui în situația de a le face” spunea cineva.

Mental îmi doream să aflu, să văd cu proprii mei ochi adâncurile mării ce mă fascinau și atrăgeau într-un mod inexplicabil, aproape magnetic. În special în Marea Roșie.

Cu cât te înverșunezi să faci sau să-ți dorești anumite lucruri, cu atât pare că se-ndepărtează. Nu-i așa? Însă în spate stau etape de pregătire mentală, de relaxare și când ești cu adevărat pregătit să faci pasul, vei simți pur și simplu și decizia va veni instant. E mult de lucru până aici, dar merită.

Să fii maestrul propriei tale vieți!

Să trăiești liber de frici și angoase!

Asta aș numi înțelegere. Dacă înțelegi, pentru că toți am devenit ,,mentaliști” în timpurile în care avem deadline-uri, targhete de atins, timp limitat ca resursă, capătă sens totul și dincolo de mental.

Când totul pare ilogic în jurul nostru, nu e cazul să dăm noi o logică. Nu trebuie decât să acceptăm realitatea. După acceptare vine logica. Nu în negare, nu în încrâncenare. Cercetătorii din domeniul psihologiei care au dezvoltat numeroase studii în acceptarea realității susțin: dacă realitatea este ilogică (așa cum susținem în anumite momente), atunci înseamnă că e ceva greșit în logica noastră. Ce putem schimba? Putem schimba logica, dar nu putem schimba realitatea. Nesiguranța face parte intrinsecă din viață-și e bine că e așa, pentru ca asta face ca viața să fie libertate, să fie o continuă surpriză. Nu știi niciodată ce o să ți se întâmple.

Oare ce va urma?

Mie această întrebare nu mi-a adus incertitudine, ci Libertate!

Sunt scafandru profesionist aflat la prima treaptă acreditată internațional (PADIProfessional Association of Diving Instructors) în ape deschise (Open Water Diver )!

 Am revenit la Marea Roșie după 6 ani. Atunci a fost Hurgada, cu excursii la și în piramide, cu Valea Regilor, Luxor, Cairo cu Muzeul de Egiptologie. Acum a fost Sharm-El-Sheikh și recunosc cu mâna pe inimă, această zonă are parcă mai mult șarm…

Iubesc muntele, mi-i tată acum, iar mamă mi-este marea… Deocamdată Marea Roșie m-ambrățișat prima ca și scafandru.

Despre Marea Roșie?

,,În nord se află peninsula SinaiGolful Aqaba și Golful Suez (care face legătura cu canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime și o lățime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală și o adâncime medie de 500 m; prezintă – de asemenea – o platformă continentală extinsă, cunoscută atât pentru viața submarină, cât și pentru coralii săi. Marea are o suprafață de circa 450 000 km² și reprezintă mediul de viață a numeroase specii de nevertebrate și a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African și este cea mai nordică mare tropicală a lumii.

Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roșie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium erythraeum, de culoare roșie, în apropiere de suprafața apei. O altă sursă ar putea fi munții bogați în minerale de culoare roșie aflați în apropiere, care poartă numele de „הרי אדום” (harei edom).

O altă ipoteză o determină numele himariților, un trib local al cărui nume însuși înseamnă „roșu”. O altă teorie ar indica faptul că numele „roșu” se referă la direcția „sud” în același mod în care numele Mării Negre se poate referi la „nord”. Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcțiile cardinale.

Marea este cunoscută pentru locurile de scufundare, fiind o destinație turistică căutată. A fost „descoperită” ca o destinație pentru scufundări de către Hans Hass în anii 1950, și mai târziu de către Jacques-Yves Cousteau. Printre stațiunile cele mai populare se numără Sharm-El-Sheikh și Hurghada în Egipt, într-o zonă cunoscută ca Riviera Mării Roșii.

Curcubeul din adâncuri

Denumirea Mării Roșii nu denotă însă câtuși de puțin bogăția de culori a florei și faunei subacvatice.

Temperatura ridicată a apei la suprafață permite conviețuirea a sute de specii de pești tropicali. O bogăție de culori la care se adaugă și culorile vii ale coralilor. Reciful Woodhouse este cel mai lung recif din stramtoarea Tiran, dar şi cel mai puţin vizitat dintre cele patru şi asta fiindcă forma sa îngustă nu oferă adăpost pentru bărci. Punctul cel mai înalt al recifului începe la suprafaţa apei şi coboară până la 45 m. Aici sunt crevase locuite de ţipari uriaşi, peşti din familia Epinephelinae şi peşti-balon veninoşi. Lângă zidul recifului sunt turnuri de coral, care adăpostesc moluşte şi peşti-ţeavă (din specia Syngnathinae). Reciful Woodhouse este ideal pentru scufundări de suprafaţă şi pentru scufundătorii experimentaţi.

Sursa wikipedia

Corali în Eilat - Marea Roșie

Dacă ți-a fost util acest articol scris la început de an pe tema vindecării traumelor și fricilor plecând de la experiența personală aștept comentariile tale mai jos și nu ezita să mă contactezi dacă tu crezi că-ți pot fi de folos la cabinet sau ședințe on-line 1-1.

Aveți grijă de voi pentru a vă putea bucura în mod real de darurile vieții. Totul e să ieșim din MATRIX! Voi sunteți curcubeul!

Va las imagini dintr-o călătorie! ( sau mai multe 🙂 )

AMÂNARE LANSARE DE CARTE

Din motive lesne de înțeles, acum la câteva zile de la înmormântarea ultimului meu părinte, tatăl meu, (duminică) am luat decizia de a amâna lansarea de carte, mai exact a volumul de versuri „Obsesia luminii”, ce era pe rol.

S-a muncit mult la această carte și o perfecționistă cum mă știți cei apropiați, mereu va mai avea ceva de îmbunătățit, de adăugat și cu toate acestea probabil mici erori tot vor mai exista. Cu cât te străduiești mai mult parcă cu atât mai mult îți pot scăpa erori aparent destul de evidente. Gata! Nu mai pot schimba nimic, comanda e dată de marți la tipografia din Iași. Urma să anunț astăzi evenimentul pe FB și instagram pentru 28 sept. la ora 10 în holul de la parterul Primăriei Pașcani, intrarea dinspre catedrală și parculeț. E o energie minunată acolo!

De la culegerea în pagini a textelor din foi, caiete disparate , agende și tehnoredactare, la grafica făcută special pentru poeziile din interiorul cărții până la chestuni secundare unui astfel de eveniment, toate au necesitat muncă, timp și efort pe lângă multe alte obligații sociale, cursuri, alergări spre spital, la tata, examene ori chestiuni administrative. Mărturisesc că din punctul meu de vedere a meritat fiece gănd și strop de energie pus acolo și nu pot decât să-mi doresc ca voi, cititorii mei să considrați același lucru și să primiți cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către voi, pentru voi. Mi s-a spus la un moment dat de către colaboratorul și sfătuitorul meu, el însuși om de litere: „e păcat să le țineți doar pentru dumneavoastră…” și așa am decis să împart cu voi fărâme de suflet.

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Astăzi e joi, am marea în fața ochilor mei la aceeasta oră și o privesc din fotoliul de la fereastra camerei de hotel din Mamaia. E atât de aproape de ochii, inima și sufletul meu. Găsesc că-mi seamănă. Mi-era atât de dor de ea… Se zbuciumă mult marea, e cam rece, soarele azi nu și-a făcut apariția deloc și consider aceasta o bună oportunitate de analiză și luare a unor decizii pe termen scurt, mediu și lung.

Ieri a fost minunat! Am făcut plajă, am citit o carte, am reîntâlnit vechi prieteni și a fost ziua de naștere a soțului. Întrebându-se mai mult retoric, știind de cele câte derivă după o înmormântare „oare voi face o jumătate de secol de unul singur într-o cameră de hotel, între cursuri?”, am decis ad-hoc să anulez câteva puncte din agenda săptămânii, să deleg ce se putea și să-l însoțesc spre Constanța întrucât vineri noapte va zbura din nou spre America.

Nu odată ritmul meu de muncă și de viață a scăpat parcă din jgheabul timpului și mi s-a părut că trăiesc într-o zi lucruri cât pentru două, săptămâni cât luni și ani cât o viață. Așa am ajuns la sublima concluzie că dacă dorești, și-ți asumi lucruri, poți trăi mai multe vieți într-una singură.

Înțeleaptă ca întotdeauna și așa cum o știm de mii de ani, marea mi-a transmis să nu uit să-mi onorez clipa prezentă și tot ce-mi oferă atunci când totul e zbucium, să-nvăț să curg și astfel voi atinge limanele talazururilor lumii cu stropi de lumină pe creștet.

Fiți binecuvântați oriunde vă aflați, și pentru că timpu-mi îngăduie de acestă dată, vă voi pregăti lucruri inedite pentru o lansare de carte, ce va avea loc la inceputul lunii noiembrie în cadrul săptămânii culturale „Zilele Mihail Sadoveanu” la Pașcani și la Iași în săptămâna imediat următoare.

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Iacob Țogan.

Comunicarea ca o metodă de a călători spre ceilalți și spre tine însuți

Vă scriu din Istanbul- Turcia.

De această data am ajuns aici din motive imperioase aș spune, lucruri amânate de mult timp, din sfera medicală.

După ce am lucrat timp de 20 ani într-un sistem de sănătate publică de stat (revoluția din 1989 m-a prins de gardă în maternitate) care m-a dezamăgit profund și am asistat neputincioasă la degradarea lui continua, atât ca mod de lucru la patul bolnavului dar și ca mod de promovare în sistem, la finalul perioadei am ales să-mi dau demisia începând cu 1 ian 2010 când s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor.

De atunci nu mi-am mai dorit să fac vreodată parte din el. Deja aveam un business la început care oricum îmi oferea satisfacții mult mai mari atât financiare cât și profesionale. Terminasem între timp facultatea de economie și orizonturile erau altele.

Și da, eu merit cei mai buni medici! De aceea sunt aici. Am muncit mult, neobosit pe alocuri, zile și nopți altădată, devenind absentă în propria-mi viață și a copiilor mei pentru a putea ajunge unde mă aflu.

Har Domnului, e bine, dar antecedentele personale și heredo-colaterale nu mi-au dat pace și a fost un „must do”. Cum nimic nu e întâplător, această călătorie a deschis și șansa unei colaborări în domeniul medical travel dar și business travel (detalii cu altă ocazie, urmăriți Instagram și FB).

Agenda zilei ani la rând nu prea mă includea și pe mine ca persoană decât cu vizita sătămânală la coafor și aia între alte două task-uri. Era ca o înstrăinare de sine și-apoi de ceilalți dragi mie.

Această călătorie alături de fiica mea mi-a oferit șansa de a sta împreună timp de șapte zile, non-stop, și de a crea o apropiere la care visam de ceva ani. E studentă la Cluj. Ne vedem rar, la Paști, Crăciun, un pic, mai mult e cu prietenii și într-un fel așa e și firesc conform vârstei. Vara trecută am luat-o de la ultimul examen cu mașina și am dus-o direct la aeroportul Otopeni din București de unde a decolat spre America în programul Work & Travel. S-a întors în octombrie și de la Otopeni tot la Cluj a ajuns și așa s-a instalat Crivățul între noi și o înstrăinare greu de povestit…

Vorbim, dar oare și comunicăm? Pentru că dacă nu o facem în mod real se instalează un soi de pustiire de aproapele tău, o răcire de mult prea absenți la propriu, dar și la figurat. Alteori ne prefacem ocupați pentru a evita anumite discuții incommode. Oare așa e?

Conform unui studiu aparținând lui Albert Mehrabian și despre care am aflat în facultatea de psihologie recent absolvită, în procesul de comunicare, comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, postură, distanță etc.) și comunicarea paraverbală (inflexiuni, ton, volum ale vocii) au o importanță mai mare decât comunicarea verbală. Ca și procente, 55% din mesaj este transmis de limbajul non-verbal; 38% de limbajul paraverbal și numai 7% prin cuvinte, mesaj verbal.

Uitându-ne la procentele de mai sus am putea crede că ceea ce spunem nu este important. Fals! Aceste ponderi se aplică în momentul în care vorbim de concordanță sau de neconcordanța dintre ceea ce spunem verbal și ceea ce nonverbal și paraverbal transmitem.

Lipsa de comunicare autentică înstrăinează și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiață de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire, indiferent de ce natură ar fi, chiar și în interiorul unei familii.

Dacă realizezi la timp că nu comunici ci poate doar vorbești, atunci e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vin ape ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Vorbim, dar se pare că nu comunicăm în mod real. Proximitatea unei persoane ne apropie, categoric dar și proximitatea exagerată (a te băga în sufletul omului) poate îndepărta.

Istambulul, în peisajul miraculous de la etajul șapte al clădirii hotelului la care am stat, relativ în centrul orașului, m-a împrietenit cu pescărușii ce zburau aproape de vitrina camerei și proiectați pe un cer cu alți zgârie-nori.

În primele zile, în care nu mă deplasam decât loco și doar pentru urgențe, am descoperit comunicarea prin limbajul zâmbetului și al privirii. Femeile musulmane acoperite în ținutele lor ultra-religioase în totalitate, doar cu ochii lăsați la vedere ca-ntr-o fantă, mi-au descoperit exercițiul forței privirii. Nu neapărat ca pe ceva nou, în piațetele lumii am mai întâlnit aceste femei, însă aici mi-au lăsat impresia unei pioșenii aparte față de altă data; poate pentru ca marea majoritate a turcoaicelor sunt europenizate, poartă doar o broboada pe cap, in rest jeanși, adidași și bluze cu mâneca lungă, altele tricouri.

Zâmbetul e un limbaj universal. Este imposibil să mergi pe orice continent al lumii, să zâmbești unui om și el să nu te înțeleagă.

Eu cu fiica mea? Ne-am zâmbit mai mult, ne-am bucurat împreună și eu uneori am plans… primenitor aș spune.

Am vorbit, dar călătoria ne-a oferit oportunitatea unei comunicări la un alt nivel de care ne era dor…

Taksim Square, Istiklal Street, Madame Tussauds, Sea Life, moschei, croaziera pe Bosfor, toate au întregit o ședere de neuitat, un mix de medical travel cu business travel și cu tourist travel.

Fii curios, lasă-te surprins de viață, de clipa prezentă și viața te va surprinde!