DRUM BUN 2020 BUN VENIT 2021!

BILANȚ DE AN 2020

Acum un an, pe 30 decembrie am decis că e musai să-mi găsesc tihna, liniștea, împăcarea, echilibrul, cu mine însămi și lumea întreagă.

 Cine nu a îngrijit vreodată un părinte, bătrân sau bolnav, ori toate acestea la un loc, și nu l-a însoțit spre Marea Trecere, poate nu va putea înțelege decizia-mi de a purcede într-o nouă călătorie „inițiatică” (la trei luni după moartea tatălui meu), ca multe altele ce au fost în anii precedenți (după moartea mamei).

Oare vi s-a întîmplat să reveniți în  locuri cu care parcă nu v-ați încheiat karma, vă recheamă să reglați „socotelile”? De această dată, a fost o revenire in Egipt. „Fuga în Egipt…”

Zorii zilei de 31 decembrie 2019 ne-au prins pe vârful muntelui Sinai, unde după un pelerinaj de noapte la zero grade și-un vânt năprasnic ce făceau să pară mult mai puține, mi-am dorit să-mi las lacrimile de durere si tristețe după moartea tatălui, ultimul părinte, să-mi las obiceiurile proaste și emoțiile zidite-n mine și moștenite din generațiile înaintașilor mei ce mă țineau blocată în a trăi fericirea, să-mi las regretele, reproșurile la adresa mea și-a tuturor celor ce-mi „provoacă” existența, să-mi regăsesc curajul și bucuria trăirii năvalnice a vieții, asemeni copilului de odinioară din mine, și să-mi deschid brațele ca să pot cuprinde Infinitul.

Ce s-a întâmplat? Ce-am simțit  odată urcată pe cămila unui beduin ce-o purta de căpăstru, ea, ce-mi căra neputințele, inclusiv limitele unui biologic epuizat dar pe care am crezut că-l pot învinge-n urcușul muntelui alături de cei ce mergeam pe urmele lui Moise să ne întâlnim fiecare, flacăra din el?

Cuvintele îmi sunt puține și sărace. 

La jumătatea urcușului, Ego-ul meu cu greu a lăsat o cămilă să-i care neputințele și doar pentru a nu periclita expediția celorlalți, când, o durere acută, ca o gheară, mi s-a înfipt în inimă. Fixată în șaua înaltă a cămilei, priveam hăurile ghicite cu coada ochiului și propria-mi frică, în noaptea unde doar stelele și-un Crai nou ne lumina cărarea roșiatică de piatră ce urca spre vârful muntelui. Visul de a vedea răsăritul pe urma pașilor lui Moise, în pustiul din care-au răsărit cu limbi de foc cele 10 porunci și revelații ale cerului.

Din 2 ianuarie aveam să încep cursurile de scafandru profesionist Level 1 și 5 zile mai târziu aveam să absolv examenul de licențiere în ape internaționale. Nesăbuința de a mă arunca în viață pentru a mă simți vie,  întâlnirea cu viața mării la 20 metri adâncime în splendoare bancurilor de pești colorați de curcubeu și a „munților” de corali luminați de soarele amiezii, învingerea propriei frici de apă, mi-a arătat un culoar pe care nu mai alergasem niciodată în goana vieții de până atunci.

De unde resurse să fac asta când cu o zi înainte îmi era greu să-mi port pașii?

Doar resetarea mentală și conectarea la energia supremă din noi și din afara noastră poate face ca, doar cu o credință cît o boabă de muștar să poți muta munții din loc. Cu siguranță Isus vorbind în parabolă, făcea referire atât la munții dinlăuntrul cât și din afara noastră.

în prag de an nou, RECUNOȘTINȚĂ e cuvântul de ordine la mine. Pentru toate câte au fost și vor dori să vină!

Pentru un an de pandemie, spun recunoștință pentru două călătorii extraordinare, Egipt si Croația, pentru anul de final de master cu colegii și întâlniri (fie și-n zoom), la fel de provocatoare si interesante, recunoștință pentru cursurile din formări, supervizări si specializări suplimentare si complementare, de pedagogie, de psihologie pozitivă, astrologie, medicina energetică, sexologie, licențieri de utilizare a instrumentelor de evaluare clinica acreditate, pentru interviuri, colaborari, etc,  pentru clienții afacerii și deschiderea Cabinetului Individual de Psihologie, recunoștință familiei pentru susținerea chiar si doar de la distantă și nu în ultimul rând recunoștință tatălui meu cel adevărat, bunului DUMNEZEU pentru toată puterea sădită în mine, de a putea realiza toate acestea. Si că m-a învățat să ascult si să mă ascult. Sa-mi ascult corpul, inima și spiritul conectat la Marele Spirit.

Recunoștința pentru sutele de ore de consiliere, coaching și terapie cu clienții ce m-au determinat să mă pregătesc continuu pentru a urca mereu ștacheta și a înțelege că doar evoluția e calea spre performanță.

Recunoștință vouă tuturor celor ce-mi citiți rândurile scrise.

A fost un an extrem de greu, dar extrem de frumos! Cu asta îmi doresc sa rămân.

Va doresc tihnă, iubire și trecere lină în anul ce stă să vină.

 Vă doresc oameni și evenimente de viață care să vă umple sufletul de frumos, de bine, de curat și de drag.

La mulți ani tuturor!!! An magic să aveți!

Cu infinită iubire și recunoștință. Oana Togan.

Jurnal de călătorie în pandemie

Pentru cei ce mă cunosc cu adevărat, a mă considera un om cu adevărat liber nu este nicicum o fantasmă sau o orientare versatilă a vreunei imaginații zburdalnice. Sunt eu. Acum în avion după escala din Elveția spre Croația. Cu bilet doar dus…

De la momentul demisiei din sistemul de sănătate publică, pe 1 ian 2010 și pe cale de consecință a faptului că sistemul acesta nu a făcut decât în rare și puține ocazii diferența între o asistentă bine pregătită și promovarea ei, față de una mai puțin pregătită (ca să nu spun slab pregătită), dar ,,înțelegătoare” față de orice nevoie a șefului și tăierea fără milă a salariilor cu 25% a bugetarilor, (noi eram amândoi în aceeași barca, atât eu asistentă medicală cât și soțul ofițer, cu o rată la casă de 500 euro). Era prea mult, pierdeam mult timp, 12 ore tura într-o secție de Pneumologie unde colcăiau bacilii Cock la tot pasul și unde conducerea spitalului de atunci considera că o mască de persoană pe săptămână e suficient. Asta până să începem să cădem una câte una secerate la pat, pozitive, cum pică Mig-urile second hand ale armatei (hai că n-a mai picat de multișor, dar ați prins ideea). După ce au mai ieșit și bolnavi pozitiv Sifilis, hepatită B și C și SIDA, ne-au dat și mănuși. Ce să zic, o secție de boli contagioase cam cum e Coviduțul astăzi, dar doar cu protecție divină, neexistând de vreo alta natură. Mă încurajam pe-atunci gândind că cineva trebuie să îngrijească și acești pacienți și ,,cineva”-ul ăla sunt eu în acel moment. La fel de bine știam că nu e decât o etapă, că la pensie asistentă nu mă văd nicicum.

Privesc pufoșenia norilor ca în vis, de la fereastra avionului, și știu că aceasta imagine mi-am construit-o de copil, și de atunci tot zbor, din ce în ce mai rar în vise…

A contat pentru mine cea de-acum, ceea ce invocam mai devreme, acum vreo 18 ani? O, da! Astăzi binecuvântez acele experiențe ca pe o problemă de matematică cu multe necunoscute, semne de întrebare, paranteze rotunde, pătrate, acolade, ca cele din clasele gimnaziale ce păreau că nu se mai sfârșesc, dar cât de savuros era rezultatul verificat la finalul culegerii… (Gheba și Hollinger pentru cunoscători).

În prag de pandemie, apoi după, cochetam cu ideea căutării unei slujbe, de profesor psiholog și consilier școlar, apoi de profesor de economie, ori de educație antreprenorială și chiar am făcut demersuri, bineînțeles paralel cu munca de la cabinet și din firmă. Sunt zone în care până acum mi-am adus aportul ca voluntar, contributor, dăruitor de carte și cred că m-ar fi înseninat interacțiunea cu tinerii. E limpede că nu neapărat acea sumă de bani obținută ca remunerație ar fi considerat motivația, cât dorință de a dărui din cunoștințele, abilitățile și experiențele de viață acumulate până acum. În antreprenoriat mi-e destul când mă gândesc că am deschis și închis pe rând, în diverse circumstanțe 11 magazine, puncte de lucru cu toată logistica și hârțogăraia aferentă. Îți trebuie o doză de nebunie pentru asta și mi se spunea adesea că o am din plin.

Har domnului, toată acesta conjunctură de pandemie a deschis oportunități de neimaginat în urmă cu ceva vreme, și on-line-ul e soluția pentru multe meserii din C.O.R. Inclusiv cele de coaching și psihoterapie pe care le țin cu clienții și pacienții mei.

Visam de multă vreme, și mi-am promis de la 30 ani, (când aveam 3 joburi, cam ca acum) că la 50 voi lucra 3 zile pe săptămână, în timp ce voi călători prin 3 țări. Ca acum: România, Elveția cu destinația Croația. Și voi scrie. Mai mult pentru mine decât pentru viitorime. Ca o consemnare a trecerii mele, din cu totul altă perspectivă decât cea terapeutică de pe urma căreia s-a născut prima mea carte (,,ce demodat!” ar putea spune unii) de poeme – Obsesia luminii.

Mă las surprinsă de propria-mi libertate: ,,Mâine voi fi la mare!” îmi spun și  chiar sunt, apoi : ,,Unde mai pot face plaja?” și plec, gen Croația acum. Și ce minunat este să fii și așteptată acolo…

Aeroporturile sunt însă singurul factor ce-mi destabilizează realitatea proprie, de scriitoreasă plecată într-o incursiune cu cărări și drumuri spre Sine, din postura unui observator permanent ce-și relevă viața sub forme și aspecte nebănuite până acum. Agitația și tumultul specifice unei epoci apuse, îmi oferă gratificarea în liniștea cernută odată cu împăcarea unui ego exacerbat altădată.

Oamenii sunt puțini și doar lucruri stringente par a-i scoate din casă, cursa București-Basel pare rata ce duce muncitorii la lucru și țiganii lăutari la vreo chermeză. Probabil cei mai de pe urmă au auzit că Elveția e o țară bogată și s-au reorientat și ei din Balcani. Fac ,,reconversie profesională”. De la furatul sub fuste din magazine la cerșit pe străzi ori invers. ,,Vin băieții la cașcaval!” aud pe cineva în spatele meu. În fața mea, îndreptându-ne spre recuperarea bagajelor, se bălăngăneau unul de celălalt cu țigările aprinse, (ce daca șvaițerii ăștia au reguli, ne p. pe ele reguli) cei doi par coborați dintr-o peliculă de-a lui Kusturica.

Unul are acordeonul pe-un umăr, iar celălalt, nu mai înalt de 1,50, cară un rucsac imens din care, în partea de jos, ieșeau niște picioare umblătoare. Are și izopren. Mă gândesc că se instalează la cort. Billions stars.

Recuperez bagajul și caut toaleta. E musai! De astă noapte, la ora 3 când am coborât la Otopeni din autocar, speram la moment. Acum e posibil și ușuratul mi s-a părut o mantră a fiziologiei dusă în metafizic. Când să-mi iau rucsacul pe umăr, vad în colțul cabinei de toaletă un covoraș de rugăciune arabesc colorat, predominant roșu și portocaliu, împăturit frumos (așa cum avusesem destule ocazii să văd, din Maroc până în Egipt ori Dubai, cu ceva pagini ce semănau a testament scris curat și îngrijit de mână. L-a uitat cineva gândeam. Brusc îmi treceau prin fața ochilor toate filmele de acțiune văzute de-a lungul vieții, cu atentate, bombe, otrăviri cu pulberi pe obiecte personale, dar știind cât de sacru e covorul de rugăciune pentru un arab, risc și despachetez grămăjoara. O borsetă, în care erau carduri de călătorie locală, era o țiplă cu un suportul de cartelă telefonică din care lipsea cartela telefonica,  un telefon Samsung J7 cu încărcător, diverse flacoane cu soluții lichide ori gelatinoase, pe care evident scria în araba și ceva scule. Semănau cu cele de mecanică fină și ceasornicărie ale soțului meu care repară cu pasiune pendule ori orologii vechi. Finețe și precizie, rezultă, bombă artizanală. O factură cu chitanță pe un nume și o fotografie a unui bărbat cu vârstă de aproximativ 35 de ani. ,,Procesorul central” dă opțiuni. Poate a fost uitat de un domn și acum nu-și mai amintește cabina de toaletă, sunt multe într-un aeroport. Dar ce să caute în toaleta de femei? Poate a intrat travestit? Poate sunt lucrurile personale ale unei femei iscusite cu o borsetă mai masculină în care păstra fotografia iubitului. Mă spăl pe mâini, dezinfectez, ritualul obișnuit, și cum nu am mănuși iau șervețele de hârtie și împachetez pachetul mai bine, și-l lipesc de geaca de piele, la subțioară, încercând să am tot mai puțin contact cu el. Regret că nu i-am făcut o fotografie înainte să-l predau unei doamne la un magazin. Tot întrebând-o de ”security”, nu înțelegea, pe păsăreasca mea englezistă, că vreau să aduc la cunoștință împrejurările. ,,Stay here, I will call the police”. ”Sorry” dar am de prins un alt avion. Revenind să cumpăr mască ,,autorizaten” doamna m-a asigurat că a fost preda t ,,coletul” poliției. Doamne-ajută gândesc și purced spre poarta 27 unde erau chemați ,,all passengers for the flight to Split”, adică inclusiv eu și gândesc că e un debut demn de o călătorie de la care nu aștept nimic, cu bilet luat doar dus, ci doar mă las surprinsă de Univers bucurându-mă de libertatea absolută pe care ți-o poate da o viață în care ,,programul” e la dispoziția creatorului ei… un suflet liber.

CURCUBEUL DIN ADÂNCURI

,,Nu-mi spune că luna strălucește, arată-mi lumina lunii în cioburile de pe jos…”

A. Cehov

M-am cufundat de atât de multe ori în mine, încât era să mă înec de câteva ori…

Atunci când pleci într-o astfel de călătorie, spre tine, e bine să-ți asumi drumul propriei cunoașteri. Va fi o călătorie pe cât de stranie pe atât de periculoasă. Dar e în regulă! O forță magică te va învălui și proteja. Tu doar lasă-te purtat și rămâi ancorat în clipa prezentă, în aici și acum și toate misterele lumii ți se pot dezvălui. Dar doar când îți vei dori cu adevărat să te cunoști!

Avem toate resursele în noi pentru a reuși în tot ceea ce ne-am propus. Atunci când afirmăm: eu pot sau eu nu pot, și într-un caz și în celălalt avem dreptate. Dar voi cei ce mă urmăriți sunt convinsă că deja știți asta sau cel puțin o dată în viață ați fost tentați să puneți problema astfel.

Poate ceea ce vă voi spune în continuare s-ar putea să vă șocheze: nu știu să înot și cu toate astea, I did it!!

Dincolo de toata copilăria nu tocmai fericită ce-am avut-o, mă simt binecuvântată! Avem primit odată cu acest dar nesfârșit, viața, … un infinit. De la primele ore ale dimineții și până la momentul când stingem lumina în cameră și ne așezăm în pat spre odihnă.

Dar oare cât de deschiși avem ochii interiori să primim darurile vieții sau câte ziduri de protecție ne-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja de această lume, lumea pe care o construim fiecare în parte: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este produsul propriei noastre percepții. Dacă vedem lumea bună sau rea e doar unghiul nostru de vedere.

Când am pornit pe drumul autocunoașterii, obsedată fiind de copil de întrebări ca ,,Cine sunt de fapt? Si de ce am venit în această lume?” am realizat că sunt mai mult decât ceea ce se vedea la exterior: un trup, corp ce mă purta de colo colo. De aici a început povestea vieții mele, un copil născut într-o familie modesta, de oameni muncitori, dar care au preluat ei înșiși emoții și obiceiuri nesănătoase și autodistructive.

Un copil ce și-a asumat, construit și trăit propria poveste. A îmbrăcat haina salvatorului pentru toată familia de a-i îngriji și susține de la bunica bolnavă la pat, figura principală de atașament, până la figurile parentale, mama și tata. Conform motto-ului de la început, copilul meu interior cu care am călătorit si călătoresc și astăzi, și-a dorit să vadă lumina lunii, strălucirea și măreția ei în cioburile ce le avea pe jos… Nici măcar nu a așteptat pe nimeni să i le arate luminând…

Cu toții avem cădere și urcare împletite în sinusoidala vieții și Blaga a pus o întrebare capitală într-un vers: ,,Nu știi că numa-n lacuri cu noroi în fund, cresc nuferi?” Vezi cover-ul paginii mele de cabinet pe FB: Terapie de echilibru sau motto-ul meu: Viața m-a antrenat ca să te inspir! Uneori e apăsător și pentru mine. Dar dacă avem asemenea binecuvântări, suntem datori să dăm mai departe. Evident, onorându-ne mai întâi sufletul nostru. Așa s-a explicat activitatea redusă pe canalele social media de până acum. Un travaliu de doliul e bine de trăit, nu de suprimat, în liniștea și spațiul emoțional de care ai nevoie, de preferat acompaniat psihologic.

Ultimii 5 ani din viață au fost pentru mine parcursul cu și mai mare curiozitate acestui drum, al autocunoașterii, autodezvoltării și formării mele ca psiholog și terapeut. Nu era nimic de dovedit nimănui, ci doar mie că pot evada din capcana propriei minți, a programelor de familie cu care am venit și în care am trăit. Unele programe mă urmăresc și astăzi, însă psihologul ce-am devenit între timp, are la îndemână instrumentele de destructurare a lor.

 ,,Mi-am luat timp…” e o expresie ce s-ar traduce: fii blândă cu tine, ai răbdare și fă totul în ritmul tău, nu te grăbi. Eu cea care am supraviețuit făcând totul sub presiunea unui ,,trebuie” continuu ce mă devora și desființa ca identitate, am concluzionat că doar de trăit nu aveam vreme fiind manager in propria-mi firma, asist. med. la Spital, mamă și nu mămică acasă (o dezbatere viitoare despre cei doi termeni aparent sinonimi), studenta ever, gospodina ce punea zacuști și conserve la borcan, voluntara ce visa o lume mai bună construind Cercetașii din Pașcani.

Ca oricare dintre voi instinctul de a-mi pune măști, de a-mi crea paravane, ziduri de protecție m-a ajutat, dar cu niște costuri pe care doar în fața propriei conștiințe le poți contabiliza. Când ai cinci din cele șapte traume ce pot marca și mutila viața ulterioară a unui om ce poate fi încadrat la Sindrom posttraumatic, nu e foarte confortabil…

Experiența ce v-o împărtășesc acum e o obsesie a mea din copilărie, de pe vremea când urmăream în vremuri apuse, programul TV de doar 2 ore pe zi. Teleenciclopedia era, după Mihaela, emisiunea mea favorită vs. Discovery Channel de după revoluție (sau ce-o fi fost ea, nu discut politică).

http://ancapavel.ro/wp-content/uploads/2017/08/Jackson-Reef-ancapavel.ro_.jpg

 

Fascinația mării și mai apoi a oceanelor lumii pe care am avut șansa să le privesc călătorind cu avionul sau pe vase de croazieră, mi-au readus dorul de ape din adâncuri…

Pentru mine fiece călătorie exterioară face parte din drumul către mine însămi. Am mers în locuri, să-mi aflu locul…și m-am bucurat ca un copil de fiece loc.

O altă arie a preocupării mele după traume e vindecarea fricilor. Odată cu această experiență am procesat teama de apă, atacul de panică și teama de moarte.

Am la activ doua ,,tentative” de înec. Prima în vacanța de vară când treceam din clasa a 3-a într-a 4-a, la Năvodari. Intram in apă ,,la fluier” doar la semnal și doar cu ,,cordonul” toți odată ținându-ne de mâini. Pe culoarul meu de înaintare s-a interpus o excavație în mare. Îmi aminteam doar momentul de usturime în ochi și gât de la înghițit apa sărată, zbuciumul din mâini pentru a urca către suprafață și m-am trezit undeva pe un pat de infirmerie în timp ce-mi scoteau alge din gat. A doua oară, la 17 ani, vacanță Eforie Sud, fascinația mării își făcea datoria. Înotam, așa cum în mintea mea credeam că știu, dar paralel cu țărmul. Totul părea atât de simplu, apa sărată își făcea datoria, verdele marii mă-nvăluia. Colegele, care se descurcau: hai Oana că știi să-înoți! Obișnuită să pun picioarele pe nisipul din mare când oboseam, îmbibată organic de adrenalina momentului, mi-am dorit să mă odihnesc. Picioarele mele la un moment dat nu au mai găsit nisipul și circuitul neuronal existent în subconștient s-a reactivat, a ieșit la suprafață atacul de panică, și s-a reprodus situațional un moment pe care-l mai trăisem cândva. Apa părea să mă înghită spre adâncuri și un înger păzitor (căruia îi sunt recunoscătoare și azi, oriunde s-ar afla) era in preajma și m-a tras către mal, in persoana unui domn aflat ,,pe faza”.

Teama de moarte si frica de înec au fost două laitmotivuri în propria-mi viață.

Ceea ce pot afirma astăzi cu tărie? Singura cale de vindecare a fricii, este să treci prin ea. La nivel teoretic studiasem tomuri, aplicasem pe diverse frici, de diverse intensități, ce le-am disecat bucată cu bucată, dar practic, în acest registru nu aveam un progres. Moartea tatălui meu din această vară m-a forțat să mai acced o treaptă. Rând pe rând au plecat toți, astăzi nemaivând ca rudă de gradul I decât un frate, în Londra.

A fost muntele de aur al lui Moise, muntele Sinai, deloc primitor pe timpul nopții în această perioadă a anului, a fost pelerinajul de noapte pentru salutarea răsăritului de soare, conectarea cu Divinul și se pare că toate s-au aliniat la debut de an cu ceva ce nu era planificat concret. Era în câmp. În câmpul conștientului colectiv. Mindfulnessul practicat constant, iți poate aduce revelații.

Momentul de a decide să-ți învingi fricile, e la tine.

,,Greu nu e să faci anumite lucruri, ci să te pui în situația de a le face” spunea cineva.

Mental îmi doream să aflu, să văd cu proprii mei ochi adâncurile mării ce mă fascinau și atrăgeau într-un mod inexplicabil, aproape magnetic. În special în Marea Roșie.

Cu cât te înverșunezi să faci sau să-ți dorești anumite lucruri, cu atât pare că se-ndepărtează. Nu-i așa? Însă în spate stau etape de pregătire mentală, de relaxare și când ești cu adevărat pregătit să faci pasul, vei simți pur și simplu și decizia va veni instant. E mult de lucru până aici, dar merită.

Să fii maestrul propriei tale vieți!

Să trăiești liber de frici și angoase!

Asta aș numi înțelegere. Dacă înțelegi, pentru că toți am devenit ,,mentaliști” în timpurile în care avem deadline-uri, targhete de atins, timp limitat ca resursă, capătă sens totul și dincolo de mental.

Când totul pare ilogic în jurul nostru, nu e cazul să dăm noi o logică. Nu trebuie decât să acceptăm realitatea. După acceptare vine logica. Nu în negare, nu în încrâncenare. Cercetătorii din domeniul psihologiei care au dezvoltat numeroase studii în acceptarea realității susțin: dacă realitatea este ilogică (așa cum susținem în anumite momente), atunci înseamnă că e ceva greșit în logica noastră. Ce putem schimba? Putem schimba logica, dar nu putem schimba realitatea. Nesiguranța face parte intrinsecă din viață-și e bine că e așa, pentru ca asta face ca viața să fie libertate, să fie o continuă surpriză. Nu știi niciodată ce o să ți se întâmple.

Oare ce va urma?

Mie această întrebare nu mi-a adus incertitudine, ci Libertate!

Sunt scafandru profesionist aflat la prima treaptă acreditată internațional (PADIProfessional Association of Diving Instructors) în ape deschise (Open Water Diver )!

 Am revenit la Marea Roșie după 6 ani. Atunci a fost Hurgada, cu excursii la și în piramide, cu Valea Regilor, Luxor, Cairo cu Muzeul de Egiptologie. Acum a fost Sharm-El-Sheikh și recunosc cu mâna pe inimă, această zonă are parcă mai mult șarm…

Iubesc muntele, mi-i tată acum, iar mamă mi-este marea… Deocamdată Marea Roșie m-ambrățișat prima ca și scafandru.

Despre Marea Roșie?

,,În nord se află peninsula SinaiGolful Aqaba și Golful Suez (care face legătura cu canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime și o lățime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală și o adâncime medie de 500 m; prezintă – de asemenea – o platformă continentală extinsă, cunoscută atât pentru viața submarină, cât și pentru coralii săi. Marea are o suprafață de circa 450 000 km² și reprezintă mediul de viață a numeroase specii de nevertebrate și a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African și este cea mai nordică mare tropicală a lumii.

Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roșie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium erythraeum, de culoare roșie, în apropiere de suprafața apei. O altă sursă ar putea fi munții bogați în minerale de culoare roșie aflați în apropiere, care poartă numele de „הרי אדום” (harei edom).

O altă ipoteză o determină numele himariților, un trib local al cărui nume însuși înseamnă „roșu”. O altă teorie ar indica faptul că numele „roșu” se referă la direcția „sud” în același mod în care numele Mării Negre se poate referi la „nord”. Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcțiile cardinale.

Marea este cunoscută pentru locurile de scufundare, fiind o destinație turistică căutată. A fost „descoperită” ca o destinație pentru scufundări de către Hans Hass în anii 1950, și mai târziu de către Jacques-Yves Cousteau. Printre stațiunile cele mai populare se numără Sharm-El-Sheikh și Hurghada în Egipt, într-o zonă cunoscută ca Riviera Mării Roșii.

Curcubeul din adâncuri

Denumirea Mării Roșii nu denotă însă câtuși de puțin bogăția de culori a florei și faunei subacvatice.

Temperatura ridicată a apei la suprafață permite conviețuirea a sute de specii de pești tropicali. O bogăție de culori la care se adaugă și culorile vii ale coralilor. Reciful Woodhouse este cel mai lung recif din stramtoarea Tiran, dar şi cel mai puţin vizitat dintre cele patru şi asta fiindcă forma sa îngustă nu oferă adăpost pentru bărci. Punctul cel mai înalt al recifului începe la suprafaţa apei şi coboară până la 45 m. Aici sunt crevase locuite de ţipari uriaşi, peşti din familia Epinephelinae şi peşti-balon veninoşi. Lângă zidul recifului sunt turnuri de coral, care adăpostesc moluşte şi peşti-ţeavă (din specia Syngnathinae). Reciful Woodhouse este ideal pentru scufundări de suprafaţă şi pentru scufundătorii experimentaţi.

Sursa wikipedia

Corali în Eilat - Marea Roșie

Dacă ți-a fost util acest articol scris la început de an pe tema vindecării traumelor și fricilor plecând de la experiența personală aștept comentariile tale mai jos și nu ezita să mă contactezi dacă tu crezi că-ți pot fi de folos la cabinet sau ședințe on-line 1-1.

Aveți grijă de voi pentru a vă putea bucura în mod real de darurile vieții. Totul e să ieșim din MATRIX! Voi sunteți curcubeul!

Va las imagini dintr-o călătorie! ( sau mai multe 🙂 )

AMÂNARE LANSARE DE CARTE

Din motive lesne de înțeles, acum la câteva zile de la înmormântarea ultimului meu părinte, tatăl meu, (duminică) am luat decizia de a amâna lansarea de carte, mai exact a volumul de versuri „Obsesia luminii”, ce era pe rol.

S-a muncit mult la această carte și o perfecționistă cum mă știți cei apropiați, mereu va mai avea ceva de îmbunătățit, de adăugat și cu toate acestea probabil mici erori tot vor mai exista. Cu cât te străduiești mai mult parcă cu atât mai mult îți pot scăpa erori aparent destul de evidente. Gata! Nu mai pot schimba nimic, comanda e dată de marți la tipografia din Iași. Urma să anunț astăzi evenimentul pe FB și instagram pentru 28 sept. la ora 10 în holul de la parterul Primăriei Pașcani, intrarea dinspre catedrală și parculeț. E o energie minunată acolo!

De la culegerea în pagini a textelor din foi, caiete disparate , agende și tehnoredactare, la grafica făcută special pentru poeziile din interiorul cărții până la chestuni secundare unui astfel de eveniment, toate au necesitat muncă, timp și efort pe lângă multe alte obligații sociale, cursuri, alergări spre spital, la tata, examene ori chestiuni administrative. Mărturisesc că din punctul meu de vedere a meritat fiece gănd și strop de energie pus acolo și nu pot decât să-mi doresc ca voi, cititorii mei să considrați același lucru și să primiți cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către voi, pentru voi. Mi s-a spus la un moment dat de către colaboratorul și sfătuitorul meu, el însuși om de litere: „e păcat să le țineți doar pentru dumneavoastră…” și așa am decis să împart cu voi fărâme de suflet.

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Astăzi e joi, am marea în fața ochilor mei la aceeasta oră și o privesc din fotoliul de la fereastra camerei de hotel din Mamaia. E atât de aproape de ochii, inima și sufletul meu. Găsesc că-mi seamănă. Mi-era atât de dor de ea… Se zbuciumă mult marea, e cam rece, soarele azi nu și-a făcut apariția deloc și consider aceasta o bună oportunitate de analiză și luare a unor decizii pe termen scurt, mediu și lung.

Ieri a fost minunat! Am făcut plajă, am citit o carte, am reîntâlnit vechi prieteni și a fost ziua de naștere a soțului. Întrebându-se mai mult retoric, știind de cele câte derivă după o înmormântare „oare voi face o jumătate de secol de unul singur într-o cameră de hotel, între cursuri?”, am decis ad-hoc să anulez câteva puncte din agenda săptămânii, să deleg ce se putea și să-l însoțesc spre Constanța întrucât vineri noapte va zbura din nou spre America.

Nu odată ritmul meu de muncă și de viață a scăpat parcă din jgheabul timpului și mi s-a părut că trăiesc într-o zi lucruri cât pentru două, săptămâni cât luni și ani cât o viață. Așa am ajuns la sublima concluzie că dacă dorești, și-ți asumi lucruri, poți trăi mai multe vieți într-una singură.

Înțeleaptă ca întotdeauna și așa cum o știm de mii de ani, marea mi-a transmis să nu uit să-mi onorez clipa prezentă și tot ce-mi oferă atunci când totul e zbucium, să-nvăț să curg și astfel voi atinge limanele talazururilor lumii cu stropi de lumină pe creștet.

Fiți binecuvântați oriunde vă aflați, și pentru că timpu-mi îngăduie de acestă dată, vă voi pregăti lucruri inedite pentru o lansare de carte, ce va avea loc la inceputul lunii noiembrie în cadrul săptămânii culturale „Zilele Mihail Sadoveanu” la Pașcani și la Iași în săptămâna imediat următoare.

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Iacob Țogan.

Comunicarea ca o metodă de a călători spre ceilalți și spre tine însuți

Vă scriu din Istanbul- Turcia.

De această data am ajuns aici din motive imperioase aș spune, lucruri amânate de mult timp, din sfera medicală.

După ce am lucrat timp de 20 ani într-un sistem de sănătate publică de stat (revoluția din 1989 m-a prins de gardă în maternitate) care m-a dezamăgit profund și am asistat neputincioasă la degradarea lui continua, atât ca mod de lucru la patul bolnavului dar și ca mod de promovare în sistem, la finalul perioadei am ales să-mi dau demisia începând cu 1 ian 2010 când s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor.

De atunci nu mi-am mai dorit să fac vreodată parte din el. Deja aveam un business la început care oricum îmi oferea satisfacții mult mai mari atât financiare cât și profesionale. Terminasem între timp facultatea de economie și orizonturile erau altele.

Și da, eu merit cei mai buni medici! De aceea sunt aici. Am muncit mult, neobosit pe alocuri, zile și nopți altădată, devenind absentă în propria-mi viață și a copiilor mei pentru a putea ajunge unde mă aflu.

Har Domnului, e bine, dar antecedentele personale și heredo-colaterale nu mi-au dat pace și a fost un „must do”. Cum nimic nu e întâplător, această călătorie a deschis și șansa unei colaborări în domeniul medical travel dar și business travel (detalii cu altă ocazie, urmăriți Instagram și FB).

Agenda zilei ani la rând nu prea mă includea și pe mine ca persoană decât cu vizita sătămânală la coafor și aia între alte două task-uri. Era ca o înstrăinare de sine și-apoi de ceilalți dragi mie.

Această călătorie alături de fiica mea mi-a oferit șansa de a sta împreună timp de șapte zile, non-stop, și de a crea o apropiere la care visam de ceva ani. E studentă la Cluj. Ne vedem rar, la Paști, Crăciun, un pic, mai mult e cu prietenii și într-un fel așa e și firesc conform vârstei. Vara trecută am luat-o de la ultimul examen cu mașina și am dus-o direct la aeroportul Otopeni din București de unde a decolat spre America în programul Work & Travel. S-a întors în octombrie și de la Otopeni tot la Cluj a ajuns și așa s-a instalat Crivățul între noi și o înstrăinare greu de povestit…

Vorbim, dar oare și comunicăm? Pentru că dacă nu o facem în mod real se instalează un soi de pustiire de aproapele tău, o răcire de mult prea absenți la propriu, dar și la figurat. Alteori ne prefacem ocupați pentru a evita anumite discuții incommode. Oare așa e?

Conform unui studiu aparținând lui Albert Mehrabian și despre care am aflat în facultatea de psihologie recent absolvită, în procesul de comunicare, comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, postură, distanță etc.) și comunicarea paraverbală (inflexiuni, ton, volum ale vocii) au o importanță mai mare decât comunicarea verbală. Ca și procente, 55% din mesaj este transmis de limbajul non-verbal; 38% de limbajul paraverbal și numai 7% prin cuvinte, mesaj verbal.

Uitându-ne la procentele de mai sus am putea crede că ceea ce spunem nu este important. Fals! Aceste ponderi se aplică în momentul în care vorbim de concordanță sau de neconcordanța dintre ceea ce spunem verbal și ceea ce nonverbal și paraverbal transmitem.

Lipsa de comunicare autentică înstrăinează și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiață de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire, indiferent de ce natură ar fi, chiar și în interiorul unei familii.

Dacă realizezi la timp că nu comunici ci poate doar vorbești, atunci e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vin ape ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Vorbim, dar se pare că nu comunicăm în mod real. Proximitatea unei persoane ne apropie, categoric dar și proximitatea exagerată (a te băga în sufletul omului) poate îndepărta.

Istambulul, în peisajul miraculous de la etajul șapte al clădirii hotelului la care am stat, relativ în centrul orașului, m-a împrietenit cu pescărușii ce zburau aproape de vitrina camerei și proiectați pe un cer cu alți zgârie-nori.

În primele zile, în care nu mă deplasam decât loco și doar pentru urgențe, am descoperit comunicarea prin limbajul zâmbetului și al privirii. Femeile musulmane acoperite în ținutele lor ultra-religioase în totalitate, doar cu ochii lăsați la vedere ca-ntr-o fantă, mi-au descoperit exercițiul forței privirii. Nu neapărat ca pe ceva nou, în piațetele lumii am mai întâlnit aceste femei, însă aici mi-au lăsat impresia unei pioșenii aparte față de altă data; poate pentru ca marea majoritate a turcoaicelor sunt europenizate, poartă doar o broboada pe cap, in rest jeanși, adidași și bluze cu mâneca lungă, altele tricouri.

Zâmbetul e un limbaj universal. Este imposibil să mergi pe orice continent al lumii, să zâmbești unui om și el să nu te înțeleagă.

Eu cu fiica mea? Ne-am zâmbit mai mult, ne-am bucurat împreună și eu uneori am plans… primenitor aș spune.

Am vorbit, dar călătoria ne-a oferit oportunitatea unei comunicări la un alt nivel de care ne era dor…

Taksim Square, Istiklal Street, Madame Tussauds, Sea Life, moschei, croaziera pe Bosfor, toate au întregit o ședere de neuitat, un mix de medical travel cu business travel și cu tourist travel.

Fii curios, lasă-te surprins de viață, de clipa prezentă și viața te va surprinde!