Mulți, foarte mulți ani, m-am acuzat că nu am fost sau nu am știut cum să fiu o mamă bună, cum să comunic cu copiii mei și nu numai (includ aici angajați, colaboratori, soț, părinți, rude) și apoi am studiat, am mers la foarte multe cursuri de comunicare asertivă, programare neurolingvistică NLP, persuasiune, etc. Răneam ades, culmea, oamenii pe care îi îndrăgeam, iubeam cel mai mult și cu care aveam conexiuni sufletești. Totul mergea ok până când un anumit tipar comportamental, în speță, în cazul de față dialogul în contradictoriu căpăta nuanță de ,,rană” profundă atât de o parte cât și de alta al dialogului.

Faptul că tu ai un mesaj de transmis celuilalt și că la celălalt ajunge altceva poate decât ți-ai fi dorit, nu e responsabilitatea celuilalt să presupună că tu ești un om super mega Ok, dar poți avea o zi proastă și reacția ta de violență verbală e secundară acestui lucru.

Ajungi să țipi dintr-o rană ,,trigăruită” dintr-un model de comportament învățat, așa cum spuneam încă din copilărie și la rândul tău rănești alți oameni prin acest tipar de a reacționa și relaționa.

Deși în mod conștient îți spui: ,,Frate, am dat-o iar în bară, de gard, deși am mai gafat și altă dată, deși am mers la cursuri, am înțeles că nu-i ok să mă comport așa, îs la naiba!, un om matur care conștientizează asta, ce-i cu mine de gafez atât?” ei bine și totusi se întâmplă…

Nu ai idee câte dialoguri în fața oglinzii aveam secundar unor asemenea momente cu lacrimi în ochi și o durere acută în zona pieptului, uneori chircindu-mă de durere…

Mă întrebam și-mi spuneam, ok oamenii ăștia pe care tu îi rănești chiar te înțeleg, iubesc și au trecut cu vederea odată, de două ori, de nouă ori, dar totul are o limită și aleg să plece de lângă tine. Ești aproape singură și dacă nu faci ceva, vei rămâne singură de tot.

Cel mai ades pierderile în asemenea cazuri sunt imposibil de cuantificat. Uneori după ce îți pleacă un angajat bun, un colaborator, pierzi sume de bani, timp și energie importante, am trăit asta din plin și nu de puține ori recunosc, îți spui las că o iau eu de la capăt, mă descurc cum m-am descurcat și până acum, doar ai învățat pe pielea ta: ,, Nimeni nu-i de neînlocuit…”

Comunicarea verbală nu a fost punctul meu forte, recunosc și chiar dacă s-a îmbunătățit considerabil, încă lucrez la asta și e tema de fundal zilnic conștientă. Revenind la pierderile din acest caz, poate pierderea cea mai semnificativă pentru mine (și poate e și pentru tine), a fost la nivel emoțional, imposibil de cuantificat vreodată.

Nu știu, poate și tu te confrunți, fie ca ești bărbat sau femeie, cu această problematică.

Mai înainte de a te blama, poate e bine să reflectezi asupra celor ce urmează.

Copiii învață modelele de relaționare primare din propria sa familie. Și-mi amintesc, cu excepția poate a primilor 5 ani din viață, atât cât îmi pot aminti, că decibelii cu care se ,,comunica” în familia primară erau mulți și degenerau în grave conflicte cel mai adesea: certuri, înjurături, loviri corporale.

E bine să reții un lucru: O persoană agresionată, mai devreme sau mai târziu va deveni ea însăși un agresor.

E acel tipar comportamental descris de psihologi ca făcând parte din ,,Triunghiul dramatic” VICTIMA-SALVATOR-AGRESOR. O să abordez tema pe larg într-un alt articol.

Dacă ție de copil, unul, sau mai grav, ambii părinți ți s-au adresat țipând, ridicând tonul, vocea într-un mod cu totul necontrolat, vei învăța că iubirea (doar cei ce te iubesc fac asta) se exprimă, trăiește și astfel.

Părinții, sau bunicii, tutorii noștri numiti ,,persoanele de atașament” cum descrie Bowlby în ,,Teoria atașamentului” ne sunt primele modele de iubire și îl preiei ca fiind al tău, la nivel inconștient.

Chiar dacă în mod conștient îți spui că nu e ok, conștientizezi, emoția din spatele evenimentului e ,,memorată” la nivel de celule, în corpul tău. Și corpul nu uită.

Mintea poate uita, și acesta e un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, altfel am urla cu toții pe străzi, însă codarea emoțională rămâne inscripționată pe hard disc.

Am căzut și eu în capcana cursurilor fără de sfârșit, a lecturii de biblioteci întregi, prin care conștientizam aparent multe, dar la nivel profund nu se schimba mare lucru, când îmi era lumea mai dragă, în inconștiența mea, o dădeam iar de gard.

De ce? Pentru că în spate rulau niște programe de-o viață, cărora le eram ca un sclav, mă supuneam în mod automat și care erau scrise și subscrise din răni emoționale ascunse, neprocesate, de care voiam să uit. Si ce să vezi, cu cât îți dorești mai mult să le uiți, cu atât vor zornăi acolo mai tare, pe un fundal ce desigur, doar tu îl poți auzi și ce iese în afară pe alocuri și-l aud și ceilalți deși nu ți-ai dori.

Oamenii de știință ce au studiat fenomenul, au ajuns și la o concluzie secundară legată de comunicarea defectuoasă venită din registrul de rană emoțională, furie.

Atât noi, dar și interlocutorii noștri (copii, soț/soție, angajat, colaborator, etc) putem reacționa în felul următor:

În momentul încare simțim furie, avem intenția să ridicăm vocea.

Aceasta e o reacție firească de apărare. Pe de altă parte, în momentul în care noi ridicăm vocea, noi nu ne mai pe ceea ce ni se spune, ci asupra modului în care ni se spune.

În cazul copiilor, (dar e valabil și la adulți), când aud tonalități foarte înalte, li se blochează sistemul reticular și ei nu aud nimic din ceea ce li se spune pentru că tonalitatea mai înaltă o percep ca pe un pericol și are loc ca o inhibare cu emoția atașată în corp. Cunoști sentimentul?

Imi amintesc acum de o mamă de adolescent ce a venit în cabinet pornită pe faptul că nu se mai ințelege cu fiul său de 12 ani. ,,Doamnă, îi spun sa facă un lucru de 100 de ori și nu face nimic. Pur și simplu, nu mă aude!”

Dacă acestui copil i s-a spus de 100 de ori să facă ceva pe același ton țipat, oare cum va reacționa a 101 oară, în același mod? Am întrebat-o cum ar putea face altfel, total diferit de tot ceea ce a încercat până atunci? ,,Nimic! Nu mai știu ce să mai fac!zice cu disperare în glas și-n priviri. Mă dau bătută.. il cresc singură, abia ma descurc cu atâtea probleme, lucrez de dimineața până seara, îi ofer de toate, n-am timp nici de viața mea, iar diriginta îmi spune că nu mai are rezultate la școală, e retras tot timpul iar când reacționează în puținele ocazii, cu colegii, e agresiv verbal.”

Când erați copil, cine era agresiv în familia dvs și țipa cel mai ades? Tata, zice, dar si mama…

Mă privește și coboară brusc tonul, vocea e din ce in ce mai stinsă. ,,Cred că am ajuns ca ei, deși m-am jurat că eu nu o să fac asta…”

A început propriul proces terapeutic, propria analiza personală și după ceva recomandări privind comunicarea asertivă cu fiul său, la următoarea întălnire era încântată de faptul că măcar se aud unul pe celălalt. Făcând aceleași lucruri, nu poți să speri la alte rezultate…

Poți păcăli pe mulți, cu multe măști, dar doar tu știi ce e în spate.

Lucrul cu sine, știu, ai mai auzit-o dacă ai pornit pe un drum al propriilor căutări spre vindecarea copilului tău interior, e cel mai greu job din câte pot exista ever, consumator de timp, energie și bani dar care îți va aduce cele mai mari satisfacții și-ți va oferi acea pace și liniște sufletească după care tânjești când deja ai de toate și tot neîmpăcat ești. De undeva, toți ar trebui să începem.

Un agresionat va deveni agresorul mai multor persoane, de aceea personal pledez pentru lucrul cât mai conștient atât cu evenimentele petrecute, înțelegerea proceselor din spatele acestor evenimente dar si a propriilor emoții stocate la nivel somatic, corporal.

Dacă e doar mental, e ok și așa într-o primă instanță, poate fi oricum dureros și doar când ești cu adevărat pregătit/pregătită să cobori în întuneric, vei aprinde o luminină cu adevărat în viața ta.

Trei recomandări de final în loc de concluzii?

1. Acceptă că relațiile tale sunt un construct între două persoane la care ambele conlucrează empatic, asertiv spre binele ambelor persoane.

2. Într-o comunicare avem un Emițător și un Receptor. Dacă tu ești cel ce emiți, ai grijă la ce decibeli folosești să nu-ți inhibi interlocutorul.

3. Dacă suferi deja în relațiile tale, ai întreprins lucruri și efectele schimbării întârzie să apară, începe un propriu proces psihoterapeutic, o proprie analiză personală și viața ta va înflori.

Până data viitoare, ca de obicei,

Ai grijă de tine!

Ps. Lasa-mi în comentarii un mesaj să știu cum a ajuns pâna la tine mesajul meu și distribuie dacă consideri de folos și altor persoane. Împreună creștem cu bucurie.

#psihoterapie #binecutine #viațăbună #comunicareasertivă #evoluție #constientizaresiacțiune