DACĂ M-AȘ ASCULTA, M-AȘ ÎNȚELEGE?

 

Am învățat să ascult. N-am știut cum să fac asta dintotdeauna deși Dumnezeu ne-a dat doua urechi pentru a asculta și doar o gura pentru a vorbi. Era și asta o evidenta referitor la ce am aveam de făcut: mai înainte de a rosti, să ascultăm, dar de care noi oamenii nu ne-am prins prea ușor.

Și nu ascultam suficient pentru că trăiam cu impresia că știu exact ce am de făcut, experiența de antreprenoare de-atunci îmi confirmase că sunt pe drumul cel bun, însă secundar acestui aspect se pare că uitasem să aud. Să mi-i ascult pe-ai mei dragi, colaboratorii, părinții, ce pe-atunci trăiau, să mă ascult pe mine…

Cea din urma parte a fost și cea mai grea. De fapt atunci când simți că energia ta vitală este în pragul colapsului, ascultă-te! E un semnal de alarmă acolo.

Îmi amintesc acum că se apropie sfârșitul de an școlar, că eram în clasa a VI-a și cum după toate emoțiile ce le avusesem pe scenă la serbare, pregătirile asidui, după activitatea pionierească în cadrul unității de pionieri pe școală și mai apoi pe comună, unde eram comandantă, și mi se mai atârnau 2-3 insigne a rezultatelor din timpul anului școlar ce tocmai se încheia, alături de un nou șnur atârnat la uniforma pionierească, șnurul albastru, copila de-atunci căreia în mod sublim pentru ea, primea coronița de flori de la premiul I cu emoția aproape sugrumată în gât, constata căutând cu privirea în sală,  că pe scaune, acolo unde erau așezați părinții spectatori,  la ea nu era nimeni…

În sat era hramul bisericii, Duminica Mare și mama avea ciorba pe foc, friptura în cuptor, și pregătea plăcinte și cozonacii pentru musafirii ce-i aștepta la masă: rude de la oraș, colege de-ale ei de la lucru. Serbarea nu era niciodată o prioritate pentru ea. Știa că are un copil bun.

De ce am adus în atenție și această secvență? Putem afirma faptul că: „Dar eu nu am avut niciodată nici o traumă semnificativă” (așa cum mulți clienți mi-au spus asta) dar nu înțeleg de ce mi se întâmplă asta, și asta. Într-o analiză personală poți descoperi asemenea momente similare celui ce l-am descris mai sus din propria trăire pentru a arăta că astfel ajungem adulți ce facem performanță după performanță, punem biciul pe noi doar doar vom primi atenție și recunoaștere a eforturilor noastre. E un tipar învățat din copilărie, poate și în ceea ce te privește, cu patternuri similare.

 Astăzi meseria mea este să ascult. Formarea de psihoterapeut despre asta vorbește.

 M-am educat să ascult, am cultivat această abilitate și încă lucrez la ea, e pe diferite nivele și paliere. Așa cum îți spuneam, am învățat să mă ascult pe mine în primul rând. Dacă nu poți să o faci cu tine, nu poți nici cu ceilalți.

 Trăind disociat de trupul tău, de cererile tale afective, nu vei face decât să te reduci la tăcere negându-ți nevoile, ignorându-ți vocea interioară a Sinelui tău profund și făcând gălăgie în afară, poate fiind agresiv, nu știu, dar  este posibil.

 Muncind 14-16 ore pe zi, adesea și nemâncată, viețuind doar în creier nu și în trup, refuzam de fapt să mă ascult pe-atunci, adult fiind de această dată.

Probabil dacă ai trăit măcar odată în viața ta acest sacrificiu de sine pe altarul familiei, înțelegi ce spun.

Da, rezultatele financiare erau pe măsura efortului depus, dar ceva mai presus de această dimensiune, o voce striga ca un ecou venit din timp, din genunile sufletului meu aproape stins și ignorat, că este ceva dincolo de asta. O lume din care plecasem și nu voiam să mă mai întorc pentru că durea.

A fost bine sau a fost rău acest lucru, ai putea întreba. Și eu îți voi răspunde că a fost așa cum a fost, nici bine nici rău, a fost exact acea experiență de care aveam atunci  nevoie, pentru a putea crește și evolua, venind din lumea penuriei și a lipsurilor la acea vreme, pentru ce nevoi aveam de acoperit în familie, dar și ca nevoi personale (un cuplu format dintr-un ofițer și o asistentă medicală, ambii debutanți). Asumarea unei munci fizice și intelectuale asidui pentru a ne depăși condiția de intelectuali la limita supraviețuirii atunci când un diagnostic crunt al unuia din copii avea să ne scoată total de pe șinele neputinței, venea cu trecerea la next level. 

Lucrurile nu sunt bune sau rele în esență, am mai spus-o și o spun și  cercetătorii în urma studiilor făcute de-a lungul timpului în experimente de evaluare a subiecților anterior și post terapeutice. Această evaluare o fac și eu cu clienții mei. E vorba despre cum percepția noastră oferă conotația aferentă unui caz sau celălalt, vis a vis de un eveniment cu potențial traumatic sau chiar traumatizant fizic, emoțional.

Rănile noastre emoționale nu se șterg total, e un fapt, nu există spălare de creier, oricât ne-am dori poate câteodată, dar resemnificare a evenimentelor traumatice, vindecare și recalibrare a propriilor emoții pentru a putea să-ți continui viața bucurându-te de tot ceea ce-ți oferă clipa prezentă, da, există și se întâmplă.

Modul cum ne raportam noi la lume și viață și societate, face ca prin experiențele de viață anterioare, trăite cu precădere în prima copilărie, să învățăm tipare prin care privim lumea, prin modelul învățat în familia primara, de origine și prin modul cum învățăm ce înseamnă afectivitatea, iubirea, compasiunea, o viață fericită. Părinții ne sunt primii profesori „de” și „în” viață.

Am fost un copil ce nu a fost ascultat cu adevărat și doar performanțele mele școlare păreau să mă slujească în a atrage atenția asupra mea, a nevoilor mele de atunci. Atunci eram ascultată. Ce vreau, ce-mi doresc. „Uite, meriți pentru că ai luat premiu!” și am realizat că acest model l-am preluat, dar l-am și dat din nefericire mai departe copiilor mei, (lucrăm la asta…)

 Cumva percepția performanței era prețul ascultării vocii copilului ce nu primea afecțiune. Părinții noștri? Ei înșiși la rândul lor niște oameni muncitori, dar care nu au fost ascultați, conținuți emoțional și care au „predat” mai departe acest „model” de iubire.

Munceau mult, preocupați de traiul zilnic și din păcate, nici ei nu au știut să se asculte pe ei înșiși, așa au ajuns să dezvolte depresii, adicții.

O persoană cu multiple traume va fugi de ele în toate modurile posibile și imposibile, în dependențe de orice natură, fie că e workoolism, mâncare, alcool, jocuri de noroc, pornografie, filme, multe filme, etc… să uite.

Una din sarcinile majore ce le avem ca terapeuți pentru a fi bine cu noi și total pregătiți să „conținem” proprii clienți este să fim bine cu noi înșine, cei dragi nouă, să fim cu adevărat în echilibru.

Acum 10 ani de zile când mi-am asumat procesul de autocunoaștere și auto descoperire, înțelegere a ceea ce sunt, simt și trăiesc, am făcut-o pentru că era o senzație de ceva schizo în viața mea, în ciuda aparențelor, și atunci m-am aruncat în gol, în tenebrele sufletului meu.

Toate poveștile de viață neîncheiate, toate dramele și promiscuitățile trăite și ferecate se transformaseră în animale feroce ținute până atunci în lanțuri și cuști, dar care mă devorau pe dinăuntru.

 A fost mult, a fost dureros, dar a meritat fiecare oră de propriu proces psihoterapeutic, ce continuă și astăzi.

Mai ies din cuști rămase desferecate căței ce latră sâcâitor și-mi stau pe urme pentru că vor să fie mângâiați, poate li-i sete, și după balaurii cu multe capete eliberați, își cer acum și ei acum dreptul la cuvânt. Vor să fie ascultați…

Sunt zile în care îmi calcă pe urme un așa pechinez sâcâitor și atunci știu că trebuie să fac o programare la terapeuta mea. Cred că ai înțeles metafora.

Daca în acest moment ți-ai dori să începi un proces terapeutic, poate e important să-ți spun că poți începe prin a te asculta tu, pe tine și apoi să-ți asumi un astfel de demers.

Lucrez mult cu oameni ce-și aduc aportul semnificativ în societate, ca medici, asistenți medicali, antreprenori, constructori, terapeuți, cadre didactice indiferent de țara și continentul pe care se afla, (se pare ca Pandemia ne-a lăsat un dar, nevoia de interconectare dincolo de granițele fizice și dorința de a fi ascultat in limba graiului ce ne-a născut) ce și-au dorit să fie înțeleși, susținuți in momente delicate dar care au conștientizat la fel ca și mine odinioară că asumarea cu onestitate și autenticitate, a ascultării propriului suflet e cheia cu care te poți elibera din captivitatea propriei minți.

Personal, nu mai știam cum să o fac de una singură și dacă mi-aș fi pus atunci întrebare „Daca m-as asculta, m-aș înțelege?” în mod cert, la acel moment nu aș fi știut să răspund.

Era sentimentul că sunt captivă în roata unui șoarece ce nu pare să aibă odihnă nici zi, nici noapte și trebuia să anesteziez cumva, cu ceva, pentru a-mi face suportabilă viața.

Astăzi poate mai mult ca oricând, când ascult,  îmi vorbește nonverbalul, tăcerea omului din fața mea…

Spre final aș dori să-ți las o tehnică, un exercițiu care să te ajute in gestionarea propriilor trăiri si emoții.

Când spui: „N-ar trebui să mă simt așa!”, atunci când te simți frustrat, furios, să schimbi tonalitatea și să o spui pe un ton calm, „N-ar trebui să mă simt așa…” Apoi întreabă-te „De ce oare mă simt așa?” E o întrebare bună, dacă e pusă corespunzător.

Dacă o spui pe un ton nervos, spui de fapt că n-ar trebui să te simți așa…

Începe prin a nu fugi de sentiment. Acceptă că e prezent și fii curios în privința lui. Dacă te simți copleșit, scufundat, sucombat, poți găsi resursele doar ascultându-te, ascultându-ți mesajul propriilor emoții. Asumă-ți sentimentul, dar dacă te depășește, caută ajutor. Depresia nu este o glumă și poți oricând să schimbi povestea ce ți-o spui mereu și mereu.

Ai înlăuntrul tău toate resursele de care ai nevoie pentru a reuși! Iți spune o fosta depresiva.

Sunt 3 căi de acțiune atunci când îmi permit să simt, să mă pot asculta, ii permit sentimentului să fie in corpul meu și-l observ, ii acord atenție.

1. Acceptarea.

Accept că acel sentiment există fără să-l neg, reprim. Dacă trauma ta să spunem că avea originea în copilărie, atunci nu aveai resursele, erai la mana adulților ce te îngrijeau, ori poate ți-ai asumat niște responsabilități la acea vârstă ce te depășeau fizic, biologic, mental, emoțional și te-ai pedepsit că nu ai făcut-o suficient. Acum ești matur și poți privi din perspectiva că dacă atunci, în acel moment, oricare ar fi el, poate nu neapărat din copilărie, dacă ai fi putut face ceva, altceva, acum nu ai fi copleșit de ceea ce simți. Dar nu ai putut. Acelea erau resursele acelui moment.

2. Curiozitatea.

Rămâi curios în legătură cu ceea ce simți. Scanează-ți corpul cu ochii închiși reducând ritmul respirației numărând: Inspir 1-2-3-4 pauză 2 secunde, apoi expir 4-3-2-1. Repeți aceste cicluri de respirație 3-5 minute, apoi poți prelungi atât cât te simți confortabil. Observă unde anume în corpul tău se simte sentimentul de furie, frustrare, disconfort?

3. Găsirea resurselor

Caută resursele ce te pot ajuta să depășești momentul. Ele pot fi: interne (in interiorul tău),  externe (in afara ta), fie ambele.

 

Aș fi vrut să nu scriu atât de mult dar, așa a ieșit. Era timpul unui nou articol și dacă mă cunoști, știi că-mi plăcea să vorbesc mult. Știu că veți fi puțini cei ce veți citi materialul, dar dacă o faci,  probabil este pentru tine sau pentru cineva drag ție, așa că-ți mulțumesc pentru abonarea și un share.

Te las rugându-te să-ți dai voie să te asculți și daca întâmpini dificultăți, contactează-mă in mesaj privat. Programul terapeutic ce ti-l propun, REBRAND YOURSELF în doar 12 ședințe, poate fi și pentru tine.

Iți ofer o ședință de 30 minute gratuit pentru a vedea daca te califici și cum te pot susține, însă doar daca ești asumat/a 100%.

Știu ca timpul tău e prețios. Și al meu la fel… Ascultă-te și nu mai întârzia! Viața merită trăită din plin, frumos și in bucurie alături de cei dragi ție!

Lucrez cu un număr limitat de clienți, ce fac ades performanță, (știu, poate părea un clișeu la modă ce-l spun mentorii de terapeuți și-l văd și eu) dar știu în egală măsură că-ți aduc contribuția în societate mai mult decât o pot face alții prin cunoașterea, studiile, abilitățile dobândite. La mine chiar e așa pentru că-mi doresc să fii însoțit pe cale așa cum mi-aș fi dorit să fiu eu în urmă cu 10 ani, când eram antreprenor cu mai multe puncte de lucru, conduceam un ONG abia înființat, CRINII PAȘCANI, Cercetașii ce pentru mine au fost retrăirea pionieriei, pentru a scurta procesul, cu dedicație totală. 

Viața e despre a ne bucura și trăi în satisfacție, împăcare și echilibru, nu despre a ne risipi darurile primite și cu care să contribuim în lume.

Mă găsești și pe pagina de FB personală (pentru alte detalii privind activitatea mea profesională sau alte articole despre omul, psihoterapeutul și coach-ul ce sunt), dar și pe pagina cabinetului „Terapie de echilibru psiholog Oana Togan.”

Ai grija de tine și răspunde-ți la întrebarea:  „Dacă te-ai asculta, te-ai înțelege? ”