CÂND ȘI CUM MI-AM ALES PROPRIUL TERAPEUT

on

Motto: „Astăzi poate fi prima zi din noua ta viață. Tu alegi!” Robin Sharma

Cumva realitatea zilelor pe care le trăim, ne forțează să avem numeroase momente de introspecție și reflectare și să ne întoarcem cu fața către noi sau dacă suntem și mai curajoși, să ne punem o oglindă în față și să ne privim.

Îmi amintesc astfel de prima mea ședința cu un psiholog, în calitate de beneficiar de servicii și drumul până acolo.

Am deliberat asupra momentului timp de un an, apoi a durat trei luni să mă decid asupra primului terapeut după ce am căutat pe net, nu ceream referințe pentru a nu mă „descoperi” și am trecut prin vreo patru cabinete până am rezonat cu ceea ce aveam nevoie.

Simt nevoia să scriu aceste lucruri astăzi, în ideea ca poate se vor regăsi unii dintre cititori în aceste rânduri și ca urmare a faptului că am primit mai multe mesaje cărora din motive obiective nu le-am putut răspunde imediat (eram în terapie, sau în cursul nopții). Mesajele erau de genul „vă scriu la aceasta oră pentru că mi-e teamă că mă voi răzgândi…” Am răspuns mesajului ulterior, urma să programăm intervalul orar și… s-a răzgândit. Perfect ok altfel.

Altceva doresc să subliniez. La psihoterapie individuală, ca și la terapie de cuplu, vine de obicei cel pe care îl doare cel mai mult… Și decizia o ia când pare să nu mai găsească nici o ieșire de unul singur.

De copil m-am setat cumva că doar eu mă pot ajuta și nimeni și nimic nu va ști mai bine ca mine ceea ce este potrivit pentru mine și ce nu. Cumva așa și este: noi suntem experți în propria viață. Așa a început de altfel și procesul meu, al mult uzitatului „Program de dezvoltare personală.” Pe principiul: las că merg la un curs și rezolv eu cumva, singură… Până într-un punct, a funcționat.

Într-un articol mai vechi scriam că personal consider că acest program de dezvoltare personală începe de fapt de când ne naștem și sfârșește în ultima secundă a vieții. Învățăm a merge, învățăm reflexele de protecție asupra intemperiilor, foc, etc, în lungul drum de autocunoaștere, autoconservare și protejare a vieții. Bebelușul s-a născut fără programul de a învăța că unde e „foc” de exemplu, „e buba”. A experimentat asta și apoi a învățat.

Revenind la temă, la terapeut am ajuns în momentul în care autogestionarea dădea rateuri în condiții de stres duse mult peste limita autoimpusă prin: „ Hai că poți! Încă puțin! Ce psiholog? Ai dus tu chestii mai grele…”

Poate din EGO, prea mult EGO, mândrie, am considerat că a mă adresa către un cabinet de Psihoterapie, ori Psihiatrie e o slăbiciune și chiar o chestiune inutilă. Te minți întâi. Eram femeia puternică, bărbată, ce gestiona pe-atunci 4 magazine, făcea facultatea de psihologie, an I, că doar voia să se trateze singură, mergea din formări în formări să se înțeleagă și să se afle, convinsă fiind că va reuși acest lucru. Am reușit, cu pregătire, muncă, efort, menținerea unui echilibru pe muchie de cuțit.

De aici „TERAPIE DE ECHILIBRU” pagina cabinetului și nu altcumva. Pe criză economică în 2009 mi-am extins activitatea cu încă două puncte de lucru după cele două deja existente, lucram în spital încă, ca și asistentă medicală, aveam gărzi în spital, apoi am demisionat la tăierea a 25% din salariile bugetarilor, eram doi bugetari, rată la credit ipotecar, apăruseră turbulențe în cuplu, veșnic cu taskuri de făcut, somn 4-5 ore din 24, apoi boala de cancer a mamei cu tot ce implica tratamente, deplasări multiple între două județe timp de doi ani, pierderea mamei, toate, toate, erau tăvălugul ce nu se mai oprea și nu știam cum să-mi gestionez emoțiile, gândurile. Ieșisem în afara lor și atunci au și apărut complicațiile, epuizarea fizică, sindromul Burnout…ca și metodă de protecție a creierului, a corpului și a sufletului. Viața mea mă trăia pe mine și nu eu viața mea.

Când cobori suficient de mult în hăurile din tine și te prăbușești efectiv, pentru că simți că nu mai ai resursele necesare înlăuntrul tău sau în afara ta, ori mai rău, la propriu zaci în pat, ar fi o posibilitate să soliciți totuși un ajutor de specialitate, să te informezi, să cauți și să găsești pe cineva cu care rezonezi și pe care îl consideri potrivit pentru tine ca specialist. Apoi să te conectezi cu acea forță mai presus de acest plan al materiei, pe un palier sau altul, indiferent de cum îi spunem: Univers, Creator, Divinitate, Sursă, fir roșu ce îl avem cu toții. Până și ateii declarați dau curs fizicii cuantice care, îi închid într-un punct. Ca la șah.

Aveam pe perete o bibliotecă impresionantă din care puteam să-mi iau orice informație doream: Familia ca pacient, Revolta corpului, Omul în căutarea sensului vieții, Depășirea de sine, Cum să-ți controlezi anxietatea, Exerciții de meditații pentru depășirea depresiei, Manual de utilizare a creierului, NLP, etc, etc, peste 200 de titluri inițial. Cu alte cuvinte, îmi serveam și creierul meu primea foarte multe informații. Adevărata Cunoaștere și Educarea, reeducarea dacă doriți, vine doar din trăiri experiențiale. E un proces lung, deloc facil, prin care Joe Dispenza spunea foarte frumos că: „Trebuie să te dezobișnuiești tu, de tine” în cartea sa „Cum să îți distrugi obiceiurile nocive”.

Viețile terapeuților nu sunt perfecte, avem și noi imperfecțiunile noastre și aceasta este frumusețea și provocarea vieții. Când am aflat că nu există un standard de „viață normală” și că viața normală este o viață cu probleme, mi s-a luat o piatră de pe umeri. Singurii oameni care nu au probleme sunt cei care nu mai sunt în viață. Să ai curaj și deschidere de a reveni tu la tine, apoi oricând consideri potrivit, în terapie, tu ca și client pentru a-ți regla barometrul interior pentru a fi un bun profesionist, să ai un supervizor cu care să te consulți în anumite situații, colegi cărora să le împărtășești, e obligatoriu ca om, ca terapeut.

În fiece zi, orice persoană are provocări și poate acum cu pandemia de Coronavirus mai mult ca oricând: provocări de familie, job, gestionare a resurselor, supraaglomerare la domiciliu, absența vieții sociale sau prezența doar în virtual. Ne trezim în general, cu lucruri de făcut, cu un gând nou de acțiune, asta ne dă un sens vieții. Dacă e așa și nu-ți vine să mai faci nimic, ești lipsit/lipsită de energie, nu-ți vine să te dai jos din pat, dacă ai mai mult de cinci zile consecutive cu aceste manifestări: de insomnie, agitație psihomotorie, gânduri repetitive, hiperactivitate tradusa ca dependență de orice natură, ce te afectează atât pe tine dar și pe cei din jurul tău, obsesivitate în a face anumite manevre sau activități compulsive dusă la extrem, poate că ai nevoie de sprijin, ar trebui să consulți un specialist.

Proiectul cel mai minunat la care vei putea vreodată lucra, ești tu însuți. Dorința ta interioară să te ducă în acest prag. Așa vin rezultatele reale și de durată ce-ți vor da și satisfacții reale. Altcumva, poți citi tomuri de cărți, poți schimba terapeuți după terapeuți și rezultatele să întârzie sau să nu apară niciodată.

Scriam altădată că la terapeut nu te duci cu „petele de pe haine” să le spele terapeutul. El iti poate recomanda „un detergent” bun și „îți iei hăinuțele înapoi acasă și ți le speli singur”. El doar te ajută în a te ghida cum, îți dă și o tehnică. Pacientul are și el partea lui de muncă. Ce s-a stricat în ani, nu vii la psiholog, aștepți „pilula” ori formula magică și ești ca nou. Conținem tare la nivel psihologic profund în inconștient care nici măcar nu ne aparțin, vin odată cu programele preluate din familia primară și extinsă, ce pot veni de la părinți, bunici, tutore, bonă, figura de atașament mai exact. Ce am trăit în mica copilărie, ne va urmări toată viața fără să realizăm neapărat acest lucru. În copilul interior al fiecăruia dintre noi, rămân secrete ascunse ce la un moment dat vor dori să spună ceva, poate să strige.

Irvin D. Yalome scria în cartea sa „Darurile psihoterapiei”:

„Întrebare: care este cel mai valoros instrument al psihoterapeutului? Răspuns: propriul sine. Terapeuții trebuie să-și cunoască propria parte întunecată și să poată empatiza cu toate dorințele și impulsurile omenești. Experiența terapiei personale îi permite participantului să experimenteze numeroase aspecte ale procesului terapeutic din perspectiva pacientului.”

Cumva arogant, mi s-a reproșat, că mă prezint sub sloganul „Viața m-a antrenat ca să te inspir!” Și dacă nu te inspiră, iar e ok. Am prins curaj să fac asta după ce multe femei, copii, adolescenți, colegi de formări, cursuri, persoane cu care am lucrat de-a lungul vremii, în 1-1, în workshopuri și seminarii, interviuri televizate, au afirmat că-i inspir. Că le dau curaj văzând că am făcut cam tot ce mi-am propus, sau conjunctura vieții, (ca în aceste momente de grație aș putea spune în ciuda aparențelor), m-a forțat să le fac cumva… Acest lucru nu a făcut decât să mă bucure și să vină ca o continuare în a-mi căuta și găsi sensul venirii mele în această lume.

Am schimbat multe locuri de muncă inițial ca asistent medical, în multe orașe, am schimbat apoi profesii (după 20 ani de activitate am demisionat din sistemul medical „bolnav” de pe atunci 2010), am schimbat domicilii, colaboratori și am păstrat o singură constantă. Să-mi fiu fidelă principiului de creștere și dezvoltare, de autocunoaștere în cel mai profund sens al unei vieți trăite pe deplin și din plin, m-am repoziționat în fața vieții, lucru ce vi-l doresc și vouă.

Dacă ți-au fost de folos informațiile lasă te rog un mesaj în comentarii și aștept propuneri pentru teme de interes de care ar putea beneficia cât mai multe persoane în această perioadă. Mai multe articole poți urmări și pe FB Terapie de echilibru –psiholog Oana Togan.

Până data viitoare, ai grijă de tine și sănătate îți doresc!

Psiholog Oana Togan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s