Vă scriu din Istanbul- Turcia.

De această data am ajuns aici din motive imperioase aș spune, lucruri amânate de mult timp, din sfera medicală.

După ce am lucrat timp de 20 ani într-un sistem de sănătate publică de stat (revoluția din 1989 m-a prins de gardă în maternitate) care m-a dezamăgit profund și am asistat neputincioasă la degradarea lui continua, atât ca mod de lucru la patul bolnavului dar și ca mod de promovare în sistem, la finalul perioadei am ales să-mi dau demisia începând cu 1 ian 2010 când s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor.

De atunci nu mi-am mai dorit să fac vreodată parte din el. Deja aveam un business la început care oricum îmi oferea satisfacții mult mai mari atât financiare cât și profesionale. Terminasem între timp facultatea de economie și orizonturile erau altele.

Și da, eu merit cei mai buni medici! De aceea sunt aici. Am muncit mult, neobosit pe alocuri, zile și nopți altădată, devenind absentă în propria-mi viață și a copiilor mei pentru a putea ajunge unde mă aflu.

Har Domnului, e bine, dar antecedentele personale și heredo-colaterale nu mi-au dat pace și a fost un „must do”. Cum nimic nu e întâplător, această călătorie a deschis și șansa unei colaborări în domeniul medical travel dar și business travel (detalii cu altă ocazie, urmăriți Instagram și FB).

Agenda zilei ani la rând nu prea mă includea și pe mine ca persoană decât cu vizita sătămânală la coafor și aia între alte două task-uri. Era ca o înstrăinare de sine și-apoi de ceilalți dragi mie.

Această călătorie alături de fiica mea mi-a oferit șansa de a sta împreună timp de șapte zile, non-stop, și de a crea o apropiere la care visam de ceva ani. E studentă la Cluj. Ne vedem rar, la Paști, Crăciun, un pic, mai mult e cu prietenii și într-un fel așa e și firesc conform vârstei. Vara trecută am luat-o de la ultimul examen cu mașina și am dus-o direct la aeroportul Otopeni din București de unde a decolat spre America în programul Work & Travel. S-a întors în octombrie și de la Otopeni tot la Cluj a ajuns și așa s-a instalat Crivățul între noi și o înstrăinare greu de povestit…

Vorbim, dar oare și comunicăm? Pentru că dacă nu o facem în mod real se instalează un soi de pustiire de aproapele tău, o răcire de mult prea absenți la propriu, dar și la figurat. Alteori ne prefacem ocupați pentru a evita anumite discuții incommode. Oare așa e?

Conform unui studiu aparținând lui Albert Mehrabian și despre care am aflat în facultatea de psihologie recent absolvită, în procesul de comunicare, comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, postură, distanță etc.) și comunicarea paraverbală (inflexiuni, ton, volum ale vocii) au o importanță mai mare decât comunicarea verbală. Ca și procente, 55% din mesaj este transmis de limbajul non-verbal; 38% de limbajul paraverbal și numai 7% prin cuvinte, mesaj verbal.

Uitându-ne la procentele de mai sus am putea crede că ceea ce spunem nu este important. Fals! Aceste ponderi se aplică în momentul în care vorbim de concordanță sau de neconcordanța dintre ceea ce spunem verbal și ceea ce nonverbal și paraverbal transmitem.

Lipsa de comunicare autentică înstrăinează și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiață de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire, indiferent de ce natură ar fi, chiar și în interiorul unei familii.

Dacă realizezi la timp că nu comunici ci poate doar vorbești, atunci e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vin ape ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Vorbim, dar se pare că nu comunicăm în mod real. Proximitatea unei persoane ne apropie, categoric dar și proximitatea exagerată (a te băga în sufletul omului) poate îndepărta.

Istambulul, în peisajul miraculous de la etajul șapte al clădirii hotelului la care am stat, relativ în centrul orașului, m-a împrietenit cu pescărușii ce zburau aproape de vitrina camerei și proiectați pe un cer cu alți zgârie-nori.

În primele zile, în care nu mă deplasam decât loco și doar pentru urgențe, am descoperit comunicarea prin limbajul zâmbetului și al privirii. Femeile musulmane acoperite în ținutele lor ultra-religioase în totalitate, doar cu ochii lăsați la vedere ca-ntr-o fantă, mi-au descoperit exercițiul forței privirii. Nu neapărat ca pe ceva nou, în piațetele lumii am mai întâlnit aceste femei, însă aici mi-au lăsat impresia unei pioșenii aparte față de altă data; poate pentru ca marea majoritate a turcoaicelor sunt europenizate, poartă doar o broboada pe cap, in rest jeanși, adidași și bluze cu mâneca lungă, altele tricouri.

Zâmbetul e un limbaj universal. Este imposibil să mergi pe orice continent al lumii, să zâmbești unui om și el să nu te înțeleagă.

Eu cu fiica mea? Ne-am zâmbit mai mult, ne-am bucurat împreună și eu uneori am plans… primenitor aș spune.

Am vorbit, dar călătoria ne-a oferit oportunitatea unei comunicări la un alt nivel de care ne era dor…

Taksim Square, Istiklal Street, Madame Tussauds, Sea Life, moschei, croaziera pe Bosfor, toate au întregit o ședere de neuitat, un mix de medical travel cu business travel și cu tourist travel.

Fii curios, lasă-te surprins de viață, de clipa prezentă și viața te va surprinde!