Recitesc pagina de jurnal datată 6 ianuarie 2019 si realizez, citind printre rânduri și conectându-mă la moment, câtă vinovăție simțeam atunci in profundul moment al unei însingurări ce-mi părea nesfârșită, presiunea de a controla totul ca mecanism al viețuirii in singurătate. Dezorientarea temporo-spatială a momentului, a fost transformată prin tehnica dialogului socratic (dialog interior si jurnalizare) in mecanism de adaptare compensatoriu.

Realizez dimensiunea pe care mă perindam atunci și constat ca ea nu are nimic de-a face cu ceea ce, in versiunea de-acum mi se relevă.

Din non judecată, sau analiză, doar cu acceptare necondiționată, îmbrățișez și această variantă a mea, ce pe-atunci urma tratament de depresie.

Nu trebuie să-ți fie greu, ci doar să fii însoțit/ă pe cale pentru a ajunge la lumina din tine. Si dacă ai tot amânat momentul, acum e cel mai potrivit.

 Poți programa o întâlnire de 30 minute de evaluare si clarificare GRATUITA in wp la 0766639008.

E modul meu de a onora pe Sf IOAN, protectorul numelui meu și a tot ceea ce a însemnat el in  familia de origine. Bunicul patern Iacob Ioan, tata Ioan, bunica Ioana, fratele Ioan si eu Oana. Mai târziu, fiind din Neamț, am aflat ca exista o mănăstire SF. IOAN IACOB DE LA NEAMT.

Nr de locuri limitat la 4 întâlniri, pe principiul primul venit, primul servit.

BOBOTEAZA 6 ianuarie 2019

M-am îmbrăcat frumos de dimineață să-l aștept pe Dumnezeu și mi-am dat seama ca, Dumnezeu trecuse ieri…

Mintea mea, cea care uneori nu mai reușește a le cuprinde pe toate, și văd bine, îmi joacă farse, de cu seară se culcase cu gândul de a-l aștepta pe Dumnezeu, de Bobotează.

Din mașină, venind spre casă, pe geamul lateral dreapta vazusem undeva pe gardul unui vecin afisul Bisericii de a trece parintele cu ajunul Bobotezei. N-am putut desluși  ce scria dar a rămas ca temă pe-a doua zi să aflu detalii și cum temele au fost prea multe, au rămas și nefăcute.

În iureșul de început de an de a face fată câtor toate, totul pare pe repede înainte.

Acum, că tot am realizat în ce zi sunt, cu laptopul pe brate si o cană de ceai de turmeric fierbinte pe noptieră, mai sper să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu sau el cu mine, găsindu-mă aici și scriind aceste lucruri…

Sunt copleșită Doamne! I-aș spune. Și depășită de situații pe alocuri și atunci mă-ntunec. Și mi se face mai apoi un dor cumplit de mine, de tine Doamne! E ca și cum o forță nevăzută ar vrea să ne despartă și mă opun cu toată ființa știind câte au fost și câte le-am trecut împreună sau câte ar putea fi fără de tine…

Mă văd singură în toată casa și ieșită în prag să-l adulmec pe Dumnezeu în gerul de-afară și dornică să-i deschid ușa, cu toate luminile casei aprinse, și candeli și brad împodobit aprins, realizez că… Dumnezeu  a trecut ieri.

E ger și zăpada proaspăt depusă scârțâie sub picioare.

Așa gătită  în rochie și papuci de casă, cu ușa deschisă și stând în pragul casei, privesc spre cer.

 Mijește de ziuă, e șase jumătate si  fulgi mici cad pe fata mea iar eu încerc să urc către cer ca dintr-o treaptă în alta, dintr-un fulg în altul, ca pe niște scări.

Mai întâi aici de-aproape, de deasupra corzilor de vie rămase golașe de cu toamnă  și-apoi sus, tot mai sus. Cumva nu mă mai simt de frig și-n adâncimea ninsorii ce urca in înalturi, în sens invers, e un sentiment consolator parcă, de a te ști mai aproape de cer. O amețeală blândă mă-nvăluie.

De obicei portile sunt deschise, luminile caselor aprinse, câinii se îngână unii pe alții în lătrat atunci când doi  băiețandri strigă în gerul dimineții: ,,Chiralesaaaaa!!!” stii că urmează sa vină părintele cu Dumnezeu de mană.

 De copil am trăit sentimentul pioșeniei  în fața momentului de ajun, de Bobotează ce  mă animă și astăzi. Acum  e liniște. Ora șapte dimineața de Duminică și e Boboteaza. Nu e Ajunul Bobotezei.

 Am pierdut șirul zilelor. De pe toată strada, doar eu am deschisă poarta.

 Părintele, vecin cu noi rezervă venirea cu ajunul Bobotezei, chiar de Ajun, (asta pentru oamenii care mai știu ce zi este și eventual zilele,  în înșiruirea lor din calendar)  și foarte devreme, înainte de a sluji la biserică, parcă anume să ne trezească din somnul nedumnezeirii…

Te rog să mă ierți Doamne că-am uitat de Tine, de mine, de noi…

Aveam întălnire și am lipsit și de această dată și știu că m-ai așteptat. Așa am  lipsit din viața mea și de la rugăciunea de a mă reîntregi.  Poate într-o altă viață, cine știe…

În fața casei mă-ntâmpină Lola,  cătelușa mea dragă,  veselă și dornică de joacă și iubire, pentru că nu-i așa? Ce e iubirea, viața? Un joc! Ea și pisica mea îmi arată că e un joc!

Totul e ceea ce ne dorim.

Vrem să-l jucăm sau doar îl observăm cum alții îl joacă și ne minunăm că sunt fericiți, împliniți iar noi…

Noi uităm de întâlnirea cu noi înșine și Dumnezeu…