O VIZITĂ ÎN LUMEA BOLNAVILOR DE CANCER SAU FAMILIA CA PACIENT LA CONFLUENȚA CU „OSCAR ȘI TANTI ROZ” (carte recomandată de coordonator stagiu, scrisă de Eric Emanuel Schmitt)

În vreme de criză, soluțiile inedite apar. Evaluări și transmiteri de teme on-line către profesori de acasă devin oportunități de a da credit unei asemenea posibilități. După prezența în grupul de suport al părinților bolnavi de cancer, la Spital de copii “Sfânta Maria”, Iași, stagiul clinic în I.R.O. Institutul Regional de Oncologie a venit parcă să-mi dea posibilitatea de a decanta emoții și sensibilități legate de această boală destul de familiară mie și filtrată prin propria experiență de viață dar și prin lentila psihologului ancorat în a observa realitatea de pe holurile unui spital (câte s-au întâmplat într-o săptămână!) unde disperarea și Speranța par să-și dispute teritorii în orice secundă.

În momentele în care ne aflăm, doar puterea Iubirii și puterea Acceptării pot face diferența după faza de Negare, Disperare și Depresie. Sus inima!

Datorită complexității cauzalității psihice, majoritatea legilor care guvernează viața psihică au un caracter probabilist. Asta înseamnă că nu putem elimina întâmplarea din desfășurarea vieții psihice. Un diagnostic de cancer din viața unui om apare ca o întâmplare…

 În psihologie noi nu operam cu certitudini, realizăm doar predicții referitoare la comportamentul unor persoane. Deoarece intervine întâmplarea, nu putem prezice sută la sută comportamentul unei persoane dar categoric îi putem fi suport.

Înțelegerea, răbdarea și compasiunea sunt valori mai prețioase chiar și decât sfaturile bine documentate în anumite situații.

La serviciul internări, într-o zi de miercuri, din poziție de metaobservator, pentru că din observator e greu, mai ai flashuri, (sic) furnicarul de pe holuri e doar o undă fină a ceea ce freamătă în adâncurile și ochii oamenilor în general, al aparținătorilor și în mod special ai bolnavului în cauză.

„Am citit împreună cu Peggy Albăstrea Dicționarul medical, cartea ei preferată. E pasionată de boli și se întreabă pe care ar putea să le aibă mai târziu. Eu m-am uitat la cuvintele care mă interesau: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Poate n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo!” – p.91 din cartea “Oscar și Tanti Roz”, autor Eric Emanuel Schmitt. Oscar, personajul principal al cărții, cel care știa că va muri, puștiul de 10 ani, bolnav de cancer, ne dă o lecție de viață.

După ce ai în mână un asemenea diagnostic, cam acestea sunt temele tale de interes: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Oare câți medici oncologi știu asta?

Este ironic faptul că adeseori se întâmplă ca tocmai prietenii cei mai apropiați și familia să dea cele mai proaste sfaturi. Ei au numai intenții bune și fac apel la propriile experiențe în aceste tentative: „Haide, dă-i drumul mai departe, ancorează-te mai mult în viață, fă-ți prieteni, fii puternic, ieși mai mult din casă, hai să-ți arăt cum sa te distrezi, adună-te”.

Cea din urma încurajare, „adună-te”, pare destul de stupidă. Dacă persoana care suferă de această boală, cancer în speță, pe lângă depresia aferentă, ar putea să se adune, de unul singur, fără suport psihologic, poate că ar fi făcut-o de la bun început. Chiar crezi că o să-și ducă mâna la frunte și o să zică „Doamne, mulțumesc! Chiar nu m-am gândit la asta. O sa încerc să mă resetez și totul va fi în regulă”?

Ei bine, nu prea pare potrivit, deși pare să fie de bun simț; cu aceste atitudini, lucrurile se vor înrăutăți. La bolnavul de cancer sentimentul de vină si auto-compătimire este parte a bolii, dar parțial o supraadăugare a ei. Cel aflat într-o atare situație se condamnă pentru faptul că suferă de această boală. „M-a blestemat Dumnezeu”, spun adesea.  Ceilalți nu știu ce simt persoanele care suferă de cancer. Ar putea bănui, dacă nu au trăit ei înșiși boala sau nu au avut pe cineva din familie bolnav.

Că au și depresie clinica, ca o simbioză în ,,corpul gazdă”, se pare că pe medicii oncologi nu prea pare să-i atingă, ei ocupându-se strict de „bucățica lor” fie ea chirurgie oncologică, evaluare, urmărire și tratament chimio sau radioterapie. Profesioniști altfel. Doar că oamenii nu sunt doar „organe de reparat.”

În cabinetul medicului chirurg oncolog, la ușa căruia oamenii vin dis-de-dimineață pentru a prinde un rând „mai în față”, vin oameni din mai multe regiuni ale țării, că doar e Spital Regional, trimiși din teritoriu cu un diagnostic incert sau unul cert cu propunere de tratament.

„Aveți cancer!”, „Trebuie să vă operăm” sau ”E necesar să începem tratamentul!”: trei propoziții ce cad ca o ghilotină pe sufletul și așa fragil al pacientului și al familiei. Menajamentele par ieftine și tu ești flămând după un gram de compasiune…

Atâta timp cât psihologul este considerat ca nefăcând parte din corpul medical și remunerat ca atare, ori cotat drept personal auxiliar, o conlucrare reală și în beneficiul pacientului, în acest caz al celui diagnosticat cu cancer, nu va exista curând, deși ar fi de real folos în procesul de vindecare, recuperare și dătător de șansă de viață.

Va trebui să se inventeze o Tanti Roz în inima și sufletul fiecărei mame cu copil de trei ani bolnav de cancer, ori mai târziu a unei fiice cu mama ori tata aduși în spital… să moară, ea însăși depășită de suferința fizică și durerea părinților și de diagnosticul  crunt. Ce se întâmplă cu acestă femeie, aceeași în toate trei ipostazele, rând pe rând, va fi o carte la un moment dat. Am cunoscut-o pe acea femeie îndeaproape…

„Dacă pronunți cuvântul moarte într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea și-apoi se schimbă subiectul…

-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât să se vindece. Deși vin să moară.”- p.16, „Oscar și Tanti Roz”, Eric Emanuel Schmitt.

Psihologia, ca logos al sufletului, în absența unui cadru legislativ cu o lege fundamentată solid, a psihologului, va rămâne o Cenușăreasă rătăcită într-un labirint al sistemului de sănătate publică (el însuși bolnav) și destul de „babă nearanjată când țara arde” în contextul pandemiei de coronavirus.

Nu ne rămâne decât să sperăm la vremuri mai bune și să ne asumăm fiecare în parte responsabilitatea de a face ceva în sensul desensibilizării unui sistem de la a fi imun la ceea ce se întâmplă cu pacienții și dincolo de această dimensiune a palpabilului și concreteții.

Boala e un simptom, un simbol? Desigur! Priviți ce se întâmplă astăzi. Planeta moare și strigă de multă vreme. Acum vrea să fie auzită prin noi, oamenii. A venit și rândul nostru după ce s-au tăiat pădurile, să fim puși în situația de a percepe pe propria piele ce se întâmplă cu plămânul acestei planete…

Se pare că orice criză nu e decât un moment de trezire. Doar în mijlocul unei mari crize omul se schimbă.

Dacă viața noastră a fost un vânt lin, o criză existențială va schimba cu siguranță reperele sub sintagma: totul până la momentul „X” și totul de după momentul „X”. O rătăcire departe de noi înșine și forța divină din noi și din afara noastră, ar putea naște un pustiu greu de pătruns și depășit.

 Când oare, mai mult ca în timpul unei crize reale, gândim: „Doamne, unde ești?”?

 Să ne unim mai mult ca oricând într-o energie comună care să ne ocrotească pe noi toți și pe cei vulnerabili, lipsiți de apărare, cu un diagnostic cum e cancerul ori altele asemenea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: