BOALA ȘI DOLIUL, CA SIMBOL

„Cel mai bun medicament pentru om este omul. Cea mai înaltă măsură a medicamentului este iubirea” Paracelsius

Suntem în plină pandemie de Coronavirus, 26 martie anul de grație 2020.

În ultimii șase ani, aproape zilnic, am  scris într-un jurnal, ca metodă de autoterapie, după moartea mamei, apoi a tatălui din 28 august, anul ce a trecut.  Odată cu noul an am oprit registrul din care scriam.

Acum ceva s-a întâmplat însă. Am înmărmurit în fața unei suferințe planetare! Dacă doriți, este un doliu planetar trecut prin toate cele trei forme de doliu: doliu anticipativ, când familiile ce știu că-și trimit parinții sau copiii în spitale jelesc mult înainte de a primi un verdict catastrofic, ba mai mult, fără a avea poate șansa de a-i mai vedea vreodată, doliul acut –moartea propriuzisă și foarte probabil pe alocuri v-a lua o forma de doliu patologic datorat suferintei de a-ți pierde copiii sau ambii părinți raportat la tema noastră de discuție.

 Orice problemă aș avea, îmi pare măruntă în fața situației disperate în care se află unii oameni și acel jurnal în care îmi așterneam gândurile, angoasele și propriile temeri după moartea ultimului meu părinte, tata, acum șapte luni, s-a transformat într-un jurnal de recunoștință și un proiect minunat: 1000 lucruri de iubit și încă pe-atât în care scriu zilnic și găsesc (uneori ușor, alteori mai greu, recunosc) câte 10 lucruri, emoții, întâmplări, fapte ale celorlalți, ale interacțiunii cu oamenii în general, dar mai ales cu mine însămi și cu natura. E un exercițiu ce vi-l recomand a-l începe cu 3 pentru început. S-ar putea să vă ceară efort, dar e un excelent exercițiu de voință și antrenament pentru a scoate la lumină esențe ascunse, mai ales în aceste momente când avem timp, răgaz dar suntem în plină criză existențială. Veți fi uimiți de câtă bogăție purtăm în noi…

Ca asistent medical la patul bolnavului timp de 20 de ani am avut numeroase ocazii să văd suferința unui bolnav în multe stadii ale bolii și în diverse afecțiuni, inclusiv cum se moare.  Cumulat, 10 ani din cei 20 i-am petrecut, ironie sau nu, deloc ales însă,  în secții de Pneumoftiziologie, „la tebeciști” în jargon literar, dacă doriți. În două perioade: atât în Brăila cât și, ghinion, la Pașcani, unde odată ajunsă la comanda destinului, (nu s-au scos alte posturi la concurs atunci, pe o rază de două județe, Neamț și Iași) tot la TB am ajuns. Aș putea povesti multe ca urmare a faptului că am fost în ambele cazuri infectată cu bacilul Koch. Așa am cunoscut la 23 ani izolarea în boală și în afara bolii, autoizolarea, apoi la diferență de 10 ani, la 33 de ani. Un tratament complet de tuberculoză durează între 6 luni până la un an în forme chimiorezistente.

Perspectiva asupra unei boli contagioase poate fi diferită privită din două unghiuri de vedere: cea a cadrului medical dar și cea a pacientului. Le-am trăit pe amândouă și dacă nu mi-am învățat „lecția” prima dată, a revenit. Deviza pe atunci ca și cadru medical era : „Pe tura mea nu se moare!” Mi se spunea că ești o norocoasă. Am fost prima care a căzut secerată de tuberculoză. După mine au urmat apoi rând pe rând și celelalte colege. Nu aveam voie să răsuflăm, deși se intra în comisie de expertiză peste 90 zile de concediu medical, ca boală profesională.

Îmi imaginez acum că acele cadre medicale care preferă să rămână până la epuizare pe secții în a îngriji pacienții, au acum, pe timp de război cu inamicul nevăzut, o deviză mult mai plină de semnificații: În familia mea nimeni nu moare! Prefer să rămân aici decât să duc copiilor, părinților, boala. Suceava în aceste zile e de departe un oraș ce după opinia mea ar trebui închis ca Buhanul. Aud că dacă nu vor mai avea paturi după explozia de persoane infectate vor interna la Pascani. Înțeleg astfel că toți pacienții cronici sunt acasă și au rămas doar urgențele. Suspecții trimiși de aici la Iași și confirmați ulterior, au infectat deja acele cadre medicale care nu știm dacă au acum sau nu rezultatele unor teste. Și ei au colegi, familii, așa încât Pașcaniul poate deveni și el o bombă cu ceas.

Izolări sau bine spus autoizolări în Sine au existat numeroase de-a lungul vremii pe lângă acestea: boala de cancer a copilului meu, un an de zile nu voiam să văd și să aud prea multe în îngenuncherea în fața vieții, apoi un an, pentru că asistentele fac cele mai „selecte” forme, tuberculoza pozitiva, ce ironie, nu, că poate fi și pozitiv ceva într-un diagnostic, însă de fapt arată prezența bacilului în spută, notată cu +; ++; +++, funcție de populația de bacili din cutia Petri,  formă chimiorezistentă tratată în primele trei luni cu 15 pilule doză unică dimineață (4 izoniazidă, 3 pirazinamidă, 3 etambutol, 4 sinerdol, 1 ranitidină). Fie iertat, medicul meu șef de-atunci atât a putut spune: ,,Ți-a venit factura de plată”…

Peste ani, acum aproape 7, lupta cu cancerul avea să revină în boala mamei, a mătușii, sora mamei, dragă mie. Dolii peste dolii.

Starea de neputință în fața bolii, chiar cadru medical fiind, te poate îngheța, determina să fii în postura unui robot care știe ce are foarte bine de făcut în taskurile zilei dar nu mai simte nimic. E un pustiu…

De copil mi-am spus că fiind o persoană corectă, voi primi pe măsura faptelor mele.

Destinul este mai mare, mai amplu și se extinde asupra unor intervale de timp, la mine din zece în zece ani de-a lungul vieții mi-a oferit această șansă și noi nu-l putem ocoli sau păcăli cu încercările noastre, oricât de rafinate ar fi ele.Și nu este posibil să realizăm o asigurare cosmică pe viață- nici măcar printr-o atitudine corectă.

Concilierea cu moartea, ca acum în timpurile pe care le trăim, poate veni ca eliberatoare si poate fi o soluție pentru însănătoșire.

Sunt recunoscătoare vieții pentru toate sitiațiile de criză și doliu oferite pentru că acolo unde este criză, știm bine e și creștere. Dacă vom fi capabili să oferim un bun exemplu copiilor noștri mai ales acum, vom concluziona că destinul nu e rău ci ne însărcinează prin toate mijloacele cu evoluția noastră.

„Boala este strigătul sufletului ofensat.  De aceea trebuie găsit ce a ofensat sufletul, iar pentru aceasta corpul oferă indicația necesară” Ruedieg Dhlke.

Dacă e să credem cele scrise în Biblie, avem cu toții o vină fundamentală rezultată din pierderea Paradisului și a unității paradisiace dar și din realitatea vieții noastre, a anului de grație 2020 cu Pandemia de Coronavirus, din care nimeni nu va rămâne la fel pe acest Pământ. Cu alte cuvinte nouă ne revine misiunea de a înfăptui unitatea la un nivel mai conștient.

Propun, deci, să fim optimiști, pentru că tot acest vârtej ne ascensionează cumva ca moment sublim de emulație și ajutorare, ceea ce ne va face să ieșim și mai puternici din această încercare.

Dacă viața este un tip de școală, atunci tablourile maladive fac parte din „planul de învățământ”…

O VIZITĂ ÎN LUMEA BOLNAVILOR DE CANCER SAU FAMILIA CA PACIENT LA CONFLUENȚA CU „OSCAR ȘI TANTI ROZ” (carte recomandată de coordonator stagiu, scrisă de Eric Emanuel Schmitt)

În vreme de criză, soluțiile inedite apar. Evaluări și transmiteri de teme on-line către profesori de acasă devin oportunități de a da credit unei asemenea posibilități. După prezența în grupul de suport al părinților bolnavi de cancer, la Spital de copii “Sfânta Maria”, Iași, stagiul clinic în I.R.O. Institutul Regional de Oncologie a venit parcă să-mi dea posibilitatea de a decanta emoții și sensibilități legate de această boală destul de familiară mie și filtrată prin propria experiență de viață dar și prin lentila psihologului ancorat în a observa realitatea de pe holurile unui spital (câte s-au întâmplat într-o săptămână!) unde disperarea și Speranța par să-și dispute teritorii în orice secundă.

În momentele în care ne aflăm, doar puterea Iubirii și puterea Acceptării pot face diferența după faza de Negare, Disperare și Depresie. Sus inima!

Datorită complexității cauzalității psihice, majoritatea legilor care guvernează viața psihică au un caracter probabilist. Asta înseamnă că nu putem elimina întâmplarea din desfășurarea vieții psihice. Un diagnostic de cancer din viața unui om apare ca o întâmplare…

 În psihologie noi nu operam cu certitudini, realizăm doar predicții referitoare la comportamentul unor persoane. Deoarece intervine întâmplarea, nu putem prezice sută la sută comportamentul unei persoane dar categoric îi putem fi suport.

Înțelegerea, răbdarea și compasiunea sunt valori mai prețioase chiar și decât sfaturile bine documentate în anumite situații.

La serviciul internări, într-o zi de miercuri, din poziție de metaobservator, pentru că din observator e greu, mai ai flashuri, (sic) furnicarul de pe holuri e doar o undă fină a ceea ce freamătă în adâncurile și ochii oamenilor în general, al aparținătorilor și în mod special ai bolnavului în cauză.

„Am citit împreună cu Peggy Albăstrea Dicționarul medical, cartea ei preferată. E pasionată de boli și se întreabă pe care ar putea să le aibă mai târziu. Eu m-am uitat la cuvintele care mă interesau: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Poate n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo!” – p.91 din cartea “Oscar și Tanti Roz”, autor Eric Emanuel Schmitt. Oscar, personajul principal al cărții, cel care știa că va muri, puștiul de 10 ani, bolnav de cancer, ne dă o lecție de viață.

După ce ai în mână un asemenea diagnostic, cam acestea sunt temele tale de interes: Viață, Moarte, Credință, Dumnezeu. Oare câți medici oncologi știu asta?

Este ironic faptul că adeseori se întâmplă ca tocmai prietenii cei mai apropiați și familia să dea cele mai proaste sfaturi. Ei au numai intenții bune și fac apel la propriile experiențe în aceste tentative: „Haide, dă-i drumul mai departe, ancorează-te mai mult în viață, fă-ți prieteni, fii puternic, ieși mai mult din casă, hai să-ți arăt cum sa te distrezi, adună-te”.

Cea din urma încurajare, „adună-te”, pare destul de stupidă. Dacă persoana care suferă de această boală, cancer în speță, pe lângă depresia aferentă, ar putea să se adune, de unul singur, fără suport psihologic, poate că ar fi făcut-o de la bun început. Chiar crezi că o să-și ducă mâna la frunte și o să zică „Doamne, mulțumesc! Chiar nu m-am gândit la asta. O sa încerc să mă resetez și totul va fi în regulă”?

Ei bine, nu prea pare potrivit, deși pare să fie de bun simț; cu aceste atitudini, lucrurile se vor înrăutăți. La bolnavul de cancer sentimentul de vină si auto-compătimire este parte a bolii, dar parțial o supraadăugare a ei. Cel aflat într-o atare situație se condamnă pentru faptul că suferă de această boală. „M-a blestemat Dumnezeu”, spun adesea.  Ceilalți nu știu ce simt persoanele care suferă de cancer. Ar putea bănui, dacă nu au trăit ei înșiși boala sau nu au avut pe cineva din familie bolnav.

Că au și depresie clinica, ca o simbioză în ,,corpul gazdă”, se pare că pe medicii oncologi nu prea pare să-i atingă, ei ocupându-se strict de „bucățica lor” fie ea chirurgie oncologică, evaluare, urmărire și tratament chimio sau radioterapie. Profesioniști altfel. Doar că oamenii nu sunt doar „organe de reparat.”

În cabinetul medicului chirurg oncolog, la ușa căruia oamenii vin dis-de-dimineață pentru a prinde un rând „mai în față”, vin oameni din mai multe regiuni ale țării, că doar e Spital Regional, trimiși din teritoriu cu un diagnostic incert sau unul cert cu propunere de tratament.

„Aveți cancer!”, „Trebuie să vă operăm” sau ”E necesar să începem tratamentul!”: trei propoziții ce cad ca o ghilotină pe sufletul și așa fragil al pacientului și al familiei. Menajamentele par ieftine și tu ești flămând după un gram de compasiune…

Atâta timp cât psihologul este considerat ca nefăcând parte din corpul medical și remunerat ca atare, ori cotat drept personal auxiliar, o conlucrare reală și în beneficiul pacientului, în acest caz al celui diagnosticat cu cancer, nu va exista curând, deși ar fi de real folos în procesul de vindecare, recuperare și dătător de șansă de viață.

Va trebui să se inventeze o Tanti Roz în inima și sufletul fiecărei mame cu copil de trei ani bolnav de cancer, ori mai târziu a unei fiice cu mama ori tata aduși în spital… să moară, ea însăși depășită de suferința fizică și durerea părinților și de diagnosticul  crunt. Ce se întâmplă cu acestă femeie, aceeași în toate trei ipostazele, rând pe rând, va fi o carte la un moment dat. Am cunoscut-o pe acea femeie îndeaproape…

„Dacă pronunți cuvântul moarte într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea și-apoi se schimbă subiectul…

-Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât să se vindece. Deși vin să moară.”- p.16, „Oscar și Tanti Roz”, Eric Emanuel Schmitt.

Psihologia, ca logos al sufletului, în absența unui cadru legislativ cu o lege fundamentată solid, a psihologului, va rămâne o Cenușăreasă rătăcită într-un labirint al sistemului de sănătate publică (el însuși bolnav) și destul de „babă nearanjată când țara arde” în contextul pandemiei de coronavirus.

Nu ne rămâne decât să sperăm la vremuri mai bune și să ne asumăm fiecare în parte responsabilitatea de a face ceva în sensul desensibilizării unui sistem de la a fi imun la ceea ce se întâmplă cu pacienții și dincolo de această dimensiune a palpabilului și concreteții.

Boala e un simptom, un simbol? Desigur! Priviți ce se întâmplă astăzi. Planeta moare și strigă de multă vreme. Acum vrea să fie auzită prin noi, oamenii. A venit și rândul nostru după ce s-au tăiat pădurile, să fim puși în situația de a percepe pe propria piele ce se întâmplă cu plămânul acestei planete…

Se pare că orice criză nu e decât un moment de trezire. Doar în mijlocul unei mari crize omul se schimbă.

Dacă viața noastră a fost un vânt lin, o criză existențială va schimba cu siguranță reperele sub sintagma: totul până la momentul „X” și totul de după momentul „X”. O rătăcire departe de noi înșine și forța divină din noi și din afara noastră, ar putea naște un pustiu greu de pătruns și depășit.

 Când oare, mai mult ca în timpul unei crize reale, gândim: „Doamne, unde ești?”?

 Să ne unim mai mult ca oricând într-o energie comună care să ne ocrotească pe noi toți și pe cei vulnerabili, lipsiți de apărare, cu un diagnostic cum e cancerul ori altele asemenea!