De aici de sus din avion, la aproape 10.000 m altitudine, orașele par/sunt pulberi de lumini. Orașele  mari sunt văzute de departe. Mă gândesc cumva că și cu oamenii e la fel.

 Planetă are nevoie de cât mai multă lumina. Doar așa ne vom putea apropia mai mult de Dumnezeu, care e însuși Soarele ce ne încălzește pe toți deopotrivă, Mama Pământ, plante, animale, oameni, devenind faruri de lumina pentru cei aflați în întuneric. E mare nevoie de făcători de pace și aducători de lumina..

 Aici sus, la ultimul nivel al vasului, în biblioteca de la etajul 14, mă simt mai aproape de Cer.

 Vorbesc cu Dumnezeu, îl întreb lucruri.

Era un banc: „Dacă tu vorbești cu Dumnezeu, mai ai o șansă. Dacă totuși îl auzi pe Dumnezeu vorbindu-ți, mergi  la un psihiatru.”

 Nu e tocmai așa, dar dacă nu știi, gândirea magică e specifică copiilor, stadiilor incipiente de crește și dezvoltare ale omului.

 Și te întreb: oare pe ține, că adult, de câte ori te-a salvat modul acesta magic de a gândi? De a crede în minuni atunci când nimeni nu-ți mai acordă șansă, când nimeni nu mai speră la ceva bun pentru ține?

 Evident, ,,când nu vine nimeni, vine Dumnezeu.”

Și oare e patologic să crezi?

 Atât medicină cât și psihologia au așezat, prin studii făcute la pacienții cu boli incurabile, faze terminale,  o însănătoșire miraculoasă sau o grăbire a proceselor de vindecare la pacienții care au crezut într-o entitate, energie binefăcătoare supranaturală față de cei agnostici sau atei. Și-atunci vin și te întreb: tu crezi?

 Când credeam mai puțin sau mă îndoiam de vindecarea copilului meu de 3 ani atunci, diagnosticat cu cancer, îmi repetăm ore în șir, zi după zi, ca o mantră, ca o rugăciune: ,,Cred Doamne, ajută necredinței mele!”

Ne-a salvat, slavă Lui fie, pe mine de nebunie și pe el de cancer…

 Mulțumesc Lui, Celui din mine și din afară mea ce a lucrat prin oameni, ulterior,  oferind condiții favorizante, înlesniri, ce m-a auzit, susținut, și celui dinlăuntrul meu care mi-a dat puterea interioară necesară depășirii și acestui moment de viață ce l-am perceput că pe o încheiere de ciclu karmic și o plata transgenerational făcută.

 Asta mă smerește până la pământ și-i mulțumesc fiind recunoscătoare pentru toate.

Și știu Doamne că ne vezi și auzi cu toate ale noastre. Iar de poți, iartă-ne că suntem mici…

 Rememorez acum cea de-a două croazieră, 29 decembrie – 5 ianuarie, care deși făcută pe același traseu că prima, (22-29 decembrie), condițiile meteo au fost mult mai bune, iar după ce m-am așezat în mine, prima zi a anului 2026 a venit cu aventură în BELIZE.

Recunosc, leu fiind, cu mult foc de ars,  adrenalină mă hrănește.

,,La isla bonita”

videoclip. https://youtu.be/zpzdgmqIHOQ?si=8Rd-SjcHuMSRfJXK

 Ghidul spunea că această melodie celebra, a fost inspirată fix de aceste locuri.

 Deși noaptea fusese Revelionul, pe 1 ianuarie 2026, la 6.30 dimineața, în amfiteatrul sălii de spectacole de la puntea 3 eram aliniați grupuri, grupuri, pentru excursia de pe insula.

 Pentru că adâncimea apei nu permite ancorarea aproape de mal a ,,orașului plutitor” vaporașe mai mici ne-au preluat și transferat de pe nava, spre țărm. O dimineața relativ răcoroasă, cu un soare abia dezmorțit, dar cu emoții cât cuprinde.

 Pe urmele culturii Maya, după Peru,  au urmat Roatan-Honduras, Cozumel- Mexic și Belize.

 De asta iubesc croazierele, pentru că în 7 zile poți vizită mai multe locuri și țări la acostare. Noaptea dar și încă o zi călătorești, apoi vizitezi.

Pe vas, dacă nu dorești să coborî, ai la dispoziție zilnic un jurnal de activități din care pe alese, indiferent de vârstă, în fiecare moment al zilei ai ceva de făcut, atât adult dar și copiii au spațiile lor.

 Dar să o iau pe îndelete de la momentul plecării.

 Jurnal  de călătorie croazieră 2

 CERCUL APELOR, CERCUL MEU

 Plecare Galveston – Poarta

 Am plecat din nou din Galveston cu sentimentul acela clar că nu plec doar dintr-un port, ci dintr-o stare.

 Galveston este o insulă-barieră la Golful Mexic, un oraș obișnuit cu furtunile, cu reconstrucția, cu ideea că nimic nu rămâne neschimbat. Istoria lui, marcată de uragane devastatoare și de renașteri succesive, se simte în aer.

Pentru mine, Galveston a fost poartă de intrare, și mâine, înainte de cea de-a 3-a croazieră va fi și de o nouă ieșire.

 În 2023, la ultima noastră revedere, am văzut Galvestonul înghețat după o furtună, (fenomen rar, înghețul) ce  s-a lăsat văzuta pe vas, la piscine, în țurțurii de ape căzând, sau pe malul marii, în grădina cu plante naturale de pe vas topite, dar și în curțile oamenilor cu plante și arbuști exotici reduși la tăcere.

 Mâine dimineață aici, prânz în România, îl voi revedea, din nou și doar ceață dimineții ne va însoți la sosirea în port.

  Apele largi, vasele de croazieră, vântul constant în toată această perioadă, mi-au transmis un mesaj simplu la debutul celei de-a 2-a croaziere cu ANUL NOU protagonist, că ceea ce urmează nu este doar despre deplasare, ci traversarea spre noi realități cu asumare și determinare.

 Traseul călătoriei celor 7 zile ce începeau în Galveston Texas?

Îmbarcare, călătorie pe mare

Prima oprire, Costă Maya – ca o Lumina a memoriei

 Costă Maya este o regiune de coastă din sudul peninsulei Yucatán, creată ca port de croazieră, dar înconjurată de o moștenire mayașă profundă. Plajele sunt calme, apă e caldă, iar satul Mahahual păstrează încă ritmul lent al unei comunități care trăiește între mare și soare.

Aici am simțit continuitatea. Chiar dacă portul e modern, pământul nu a uitat nimic. Cultură mayașă, cu viziunea ei ciclică asupra timpului, plutește nevăzut în aer. Costă Maya nu mi-a vorbit tare, ci constant. Că o amintire veche, dragă, care nu mai are nevoie să fie explicată.

Am revăzut păsările flamingo ce mă inspiră prin grația lor roz diafană.

 1 ianuarie 2026

Belize – PRAGUL CĂTRE O NOUĂ REALITATE

 Belize este o țară mică din America Centrală, situată între Mexic și Guatemala, cu o biodiversitate impresionantă și o moștenire mayașă vie. Junglă, peșterile, cenotele și recifele de corali creează un teritoriu în care natură nu este decor, ci forță activă.

Excursia din 1 ianuarie, pe urmele mayașilor, în junglă și peșteri din rezervație naturală, a fost pentru mine începutul adevărat al anului. Am coborât în peșteri, când devii ,,Râul care curge” așa cum ne îndemna Paulo Coelho în cartea să,  te simți că într-un pântece al Pământului.

 Umezeală, întunericul, ecoul pașilor – toate m-au scos din timp.

 Acolo m-am conectat profund cu energia locului și cu animalul meu totem de putere: jaguarul negru. Nu l-am „văzut”, l-am simțit. Ne-a arătat ghidul urme de penaj în peșteri unde noaptea vânează în junglă și apoi se retrage aici cu pradă și urme de pași pe nisipul umed.

Prezență tăcută, forța fără grabă, siguranță pură. Jaguarul nu se explică, nu se justifică. El știe. Iar în acea zi am știut și eu: puterea adevărată este calmă și inevitabilă.

 2 ianuarie Roatán – REZILIENȚA

 Roatán este cea mai mare insulă din Insulele Golfului Honduras, înconjurată de unul dintre cele mai spectaculoase recife de corali din Caraibe.

Verdele junglei coboară direct în mare, iar viața se desfășoară într-un echilibru fragil, dar persistent, vizibil oriunde ai privi cu ochii.

Ghidul ne-a povestit despre furtunile tropicale recente care au afectat regiunea honduriană, despre ploi torențiale și distrugeri, despre felul în care oamenii refac, repară, din nou și din nou și viață continuă. Nu era o poveste spusă cu dramatism, ci cu realism.

 În Roatán am simțit puterea refacerii. A naturii și a oamenilor. Nimic nu este definitiv pierdut. Totul se transformă. Insula mi-a vorbit despre adaptare, despre a merge mai departe fără a nega ce a fost.

 4 ianuarie COZUMEL, INTEGRAREA

Cozumel este una dintre cele mai cunoscute insule din Caraibe, celebră pentru recifele sale de corali și apele de o claritate aproape ireală. Insula e plată, străbătută de mangrove și cenote, scăldată într-o lumină care pare să dizolve granițele dintre interior și exterior.

 Pentru mine, Cozumel a fost integrarea. După junglă, peșteri, furtuni povestite și energii adânci, aici totul s-a așezat. Apă limpede, orizontul larg, liniștea – toate au adus sentimentul că drumul s-a închis rotund.

4 ianuarie –  PE MARE, CU LUNA PLINĂ FAR

5 ianuarie –  REÎNTOARCEREA – CERCUL ÎNCHIS

 M-am întors în Galveston, dar nu m-am întors la aceeași versiune a mea.

Am revenit cu jaguarul negru așezat în mine, cu înțelegerea profundă că începuturile reale nu se fac la suprafață, ci în adâncuri.

 Această croazieră nu a fost despre destinații, ci despre renaștere.

Despre oameni transformați în îngeri în poveștile furtunilor,  despre natură ca profesoară, despre mine ca martor.

Cercul s-a închis. Și tocmai de aceea, ceva nou a început.

De mâine, o nouă croazieră și ultima, cu noi descoperiri și surprize.