ARGUMENT9

Dacă pentru unii obiectul psihologiei și studiul psihicului uman este o banalitate, realitatea științifică a demonstrat apariția unei multitudini de discipline psihologice aplecate asupra acestui  „banal”. Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?”

Un răspuns la aceste întrebări ar fi, din păcate, nu că nu există un obiect de cercetare ci că sunt prea multe .

Așadar parafrazând am putea spune că neavând o definiție exactă timp de mai multă vreme , ca să poată fi considerată o știință , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare și anume psyche – sufletul , psihicul uman – acel lucru considerat de proveniență divină de către logosul teologic .

Cercetarea tainelor psihicului pacientului pleacă de la experiențele tale de viață, cum cunoști lumea și persoanele din jurul tău, cum faci ceea ce faci, cum îți creezi propria realitate, cu momentele de fericire, dar și cu misterele ei profunde însă întotdeauna bazata pe studii și cercetări în domeniul psihologiei.

N-ar trebuie să stăm niciodată și să așteptăm neapărat ca știința să ne permită să realizăm lucruri neobișnuite, pentru că, dacă procedăm așa, atunci nu facem altceva decât să transformăm știința intru- un alt fel de religie. Astfel personalitatea ar trebui privită ca pe curajul de a ne analiza viața, de a face lucrurile pe care le considerăm neconvenționale și să exersăm neîncetat. Percepțiile noastre raportate la mediul extern dar si intern ne sunt „mentori”.

Când procedăm astfel suntem pe cale să accedem la un nivel superior de putere personală. Această capacitate o dobândim când începem să ne analizăm în profunzime convingerile. Putem descoperi că rădăcinile acestora sunt condiționate religios, cultural, social, educațional, familial, prin mass- media sau chiar genetic, prin marcarea de către experiențele senzoriale din propria viață, dar și din viețile a nenumărate generației anterioare. Ulterior punem în balanță vechile idei cu paradigme noi care ne vor sluji, poate, mai bine.

Vremurile sunt în schimbare. Ne copleșesc uneori. Ca indivizi treziți la o realitate extinsă, facem parte dintr-un ocean al schimbării. Și vedem cu prisosință ceea ce am trăim timp de două luni în contextul pandemiei de coronavirus  și ce trăim astăzi. Nimic nu mai e la fel. Sistemele și modelele noastre curente se descompun și este vremea să apară ceva nou.

Peste tot, modelele noastre religioase, științifice, educaționale, medicale, economice, precum și relațiile noastre cu mediul se conturează altfel decât acum nici trei luni. Părăsirea mediului cu care ne am obișnuit prin renunțarea la învechit și adoptarea noului nu pare greu de realizat. Suntem conștienți că lucrurile pe care le consideram adevărate astăzi, mâine s-ar putea să nu mai fie.

Iată de ce din perspectivele oferite mai sus personalitatea umană poate fi atribuită unei realități greu de definit.

După ce consumasem tomuri de cărți de dezvoltare personală, simțind o vacuitate acută în procesul propriu de creștere și vindecare, m-am orientat spre dezvoltarea în a îmbrățișa ideea conform căreia dacă nu pot schimba realitatea, să schimb percepția asupra realității. Și…am îmbrățișat NLP-ul în căutarea descifrării tainelor psihicului uman. In esență ele formează un set de principii etice pentru viață.

Oamenii fac cea mai buna alegere pe care o pot face la momentul dat. O persoană face întotdeauna cea mai bună alegere cu putință pe baza hărții lui mentale pe care o are la momentul respectiv. Alegerea sa se poate dovedi uneori contrară intereselor proprii, bizară dăunătoare, dar pentru toți pare cea mai potrivită pentru evoluția lor. în momentul în care terapeutul îi oferă o ghidare de perspectivă pe o altă hartă mentală mai bună acțiunea va fi în acest sens, pozitivă. Frumusețea acestui model de abordare modernă a personalității umane, vine să sprijine ideea conform căreia menirea psihologului și în particular a terapeutului, este de acceptare a paradigmei conform căreia personalitatea umana reprezintă un abis în care merită să te afunzi pentru frumusețea în sine a Descoperirii ființei umane sau aceea ce spuneam la început psiho =  suflet.

Psihologia umanistă susține  că principalul factor determinant al personalității, este propria noastră conștiință ce face ca omul să fi o ființă liberă procesul de construire a personalității fiind astfel unul de auto construcție.

Așadar, putem spune ca marea diversitate a definițiilor personalității vine din complexitatea naturii psihicul uman așa încât psihologului îi revine efortul de înțelegere a personalității ce presupune pendularea între persoana concretă și persoana abstractă, între ceea ce ne diferențiază și ceea ce ne apropie de ceilalți oameni.

Cum creierul uman, conform numeroaselor studii ale neuroștiințelor de astăzi este mereu în expansiune și abilitățile acestuia sunt într-o continuă dezvoltare conformă cu provocările timpului în care trăim, nu ne rămâne decât să sperăm că diversitatea personalității fiecărui individ în parte reprezintă de fapt darul făcut umanității de către Evoluție.

 În semiologia proceselor de cunoaștere, procesele cognitive cuprind atenția, memoria, gândirea, limbajul, imaginația dar și percepția și senzațiile.

Senzația e prin excelență un act psihic „monomodal” de realizare a imaginii singulare și a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. Pacienții, oamenii în general, reacționează la experiențele lor, nu la realitatea în sine. Nu știm care este realitatea. Simțurile, credințele și experiențele noastre trecute ne oferă o hartă a lumii pe baza căreia operăm dar care nu poate fi niciodată pe de-a întregul precisă. Când hărțile sunt eronate, riscăm să eșuam. Schimbarea hărții mentale conferă o mai mare libertate de acțiune ființe umane. Ar fi așadar de dorit ca „scanarea” pacientului sau a clientului, după caz, să se facă în acord cu barometrul analizatorilor intero-, extero- și proprioceptivi ce ne furnizează informații prețioase care transformă excitația în senzație în momentul în care ajung informațiile pe scoarța cerebrală.

Când surprindem însă patologicul dincolo de cadrul metaforic, acesta reprezintă distorsionarea realității prin lentila propriului aparat de fotografiat, al celui în cauză, senzația devine o operație, un act psihic elementar de proiecție în conștiință a unei impresii sau imagini subiective asupra atributelor obiectelor și fenomenelor din mediul în care se află receptorul (intern, extern) exteroreceptori, (văz, auz, miros, gust, tactil), proprioreceptori ( poziția organelor interne, locul, orientare, corp) și interoreceptori ce țin de visceral, furnizând informații despre durere, stimuli ce se cuplează cu receptorul specific de anume intensitate, se duce pe o cale aferentă spre un centru de integrare.

Termenul general pentru calitatea senzorială este ESTEZIE și avem: hiperestezie, hipoestezie, anestezii, sinestezii, cenestopatii.

Tulburările cantitative ale percepției

Coborârea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la excitanți care până atunci nu erau percepuți și avem de-a face cu hiperestezie. Pacientul trăiește astfel o impresie de creștere a  intensității senzațiilor și-l vom identifica ca fiind o persoană ce suportă greu nu numai atingerile cutanate ci și zgomotele, trepidațiile, lumina. Cu toții am trăit cel puțin o astfel de situație în condiții de efort fizic prelungit, suprasolicitare , fizică și nervoasă, (surmenaj), însă poate fi vorba și de un stadiu prodromal sau debut de boală infecțioasă. Fenomenul invers al ridicării pragului senzorial, hipoestezia, scăderea receptivității la diverși excitanți are drept consecință scăderea receptivității la diversi excitanți, scăderea acuității senzoriale. Se întâlnește în stări reactive acute, de inducție hipnotică, isterie, tulburări de conștiință, oligofrenii, schizofrenii, etc. Cenestopatiile  (fenomen introdus de Dupre) reprezintă o formă mai aparte de hiperestezie, caracterizată printr-o tulburare conștientă a senzației si percepției intero- și proprio-ceptive. Clinic se definesc ca senzații penibile difuze, cu sediul variabil care apar făra o modificare organică evidențiabilă cu mijloacele de investigație.

Tulburări calitative ale percepției sunt ILUZIILE. Fiece om cotat „sănătos” a trăit în accepțiunea termenului de dicționar al limbii române o iluzie. Ne-am imaginat lucruri ce nu aveau corespondent în realitate. Că cineva ne iubește de exemplu, și lua nota iluziei în dragoste, o dramă individuală altfel. Însă pacientul din cabinetul de psihiatrie sau la psiholog vine cu diverse forme de iluzii, senzații false, ce deformează realitatea, Iluzii vizuale, auditive, gustative și olfactive.

Primele sunt de altfel și cele mai întâlnite și constau în impresia de deformare a obiectelor și a spațiului perceput (metamorfopsii). Astfel obiectele pot fi mai mici( micropsie, alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală sau asimetrizate, apropiate sau mai îndepărtate (proropsia). Pareidolia e întâlnită a pacienții cu vivacitate și bogăție în interpretare, norii de pe cer devin persoane. Falsele recunoașteri reprezintă identificarea greșită a diverselor persoane. E de diferențiat de confuzie care poate fi întâlnită și la persoane normale. Diferența e că cei din urmă rectifică când își dau seama de greșeală. „Deja-vu”-ul e întâlnit în sindroamele de depersonalizare cât și în patologia lobului temporal însă și celor ca noi, oameni cotați normal, am trăit măcar o experiență de „deja-vu” fără a ajunge la psihiatru.

Iluziile auditive se află pe locul doi în topul frecvenței și aici e de făcut diferențierea între sunetele, vocile din imaginar și cele pe care le aud intr-adevăr dar le dau o alta conotație ca aparținând unui persecutor imaginar, scârțâitul podelei de sub picioare. Diferențierea se face cu interpretarea senzorială, care e distinctă pe fondul unei intuiții delirante.

Iluziile gustative și olfactive se deosebesc greu între ele datorită vecinătății celor doi analizatori. Constau în percepția eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanțe odorifice (parosmie). Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepția denaturată a formei, mărimii, structurii, greutății, poziției corpului. Bolnavii vin chinuiți de trăirile care descriu mărirea, alungirea propriului corp. In mod metaforic poate și noi cei cotați normali am simțit ca „ne sare inima din piept” sau „mâinile ne ies pe geam să îmbrățișeze norii” însă registrele sunt total diferite. Tulburările imaginii corpului aduc în cabinete în mod repetat persoane care suferă de tulburări de schemă corporală.

Iluziile pot fi întâlnite la oameni normali favorizate de circumstanțe externe ca distanța mare, lumină insuficientă, crepuscul) solitudine, sugestibilitate, emotivitate, stare hipnagogică, de trecere de la somn la veghe.

De amintit ar fi poate în acest context un caz prezentat la psihologie judiciară, de omor deosebit de grav, încadrat la crimă cu premeditare, prin accident de mașină pe o stradă lăturalnică slab luminată. Conform declarației martorilor vizuali, sentința de vinovat a fost adjudecată și un om a stat în închisoare aproximativ 19 ani acuzat pe nedrept datorită orei târzii din noapte , strada slab luminată și iluziei optice că persoana ar fi ACEEA.

Patologia majoră a senzorialității care depășește cazurile și situațiile normale care evocă ample tulburări psihopatologice, în general psihotice, îmbracă în clinică aspectul halucinației. În psihiatria clasică, halucinația a fost definită ca „percepție fără obiect ca eroarea fundamentală a percepției care o creează”. E. Ey Definiția este eliptică pentru că neformulând decât un soi de contradicție absolută evidențiază doar imposibilitatea logică a percepției unui obiect care nu există. Mai departe E Ey afirmă că orice halucinație apare pe fundalul modificat în sens patologic al psihismului: în planul psihopatologiei câmpului perceptiv al conștiinței, în planul operațional logic și motivațional al conștiinței (echivalența tulburărilor de tipul automatismului mintal, pseudohalucinațiilor), în planul structural modificări ale structurii ierarhizate a personalității, de exemplu deliruri cronice.

În panoplia halucinațiilor avem: halucinațiile funcționale, halucinoidele, halucinozele, halucinațiile propriu-zise, pseudohalucinațiile (halucinații psihice) etc.

Fenomene patologice frapante, de mare amplitudine clinică, studiate cu interes de cercetători clasici și moderni, halucinațiile semnifică în majoritatea cazurilor existența unor stări psihotice. Halucinațiile atrag de obicei atenția anturajului datorită conduitei specifice, adoptate de bolnavul respectiv. Când bolnavul are tendința de a disimula, prezența halucinațiilor nu mai este atât de evidentă dar cunoașterea lor este la fel de necesară întrucât halucinația în manifestarea ei discretă sau frapantă, disimulată sau evidentă, păstrează un caracter grav pentru persoană dar și pentru audiență constituind o urgență medicală.

Din cele mai vechi timpuri , cunoaștere sufletului a fost in centrul atenției oamenilor . De unde vine? , Unde se duce după moarte?, faptul că fiecare om era unic în felul său, existenta viselor, delirului, halucinațiilor – acestea au fost întrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri . Fiind considerat imaterial, timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic și teologic, considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental așa cum aveau celelalte științe . Astfel , dacă în cadrul altor științe a existat o continuitate , o completare , având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut , în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanentă noi paradigme, noi teorii antagoniste datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.

De-a lungul istoriei omenirii personaje devenite celebre în genere post mortem, în timpul vieții au dat naștere unor opere din care răzbat un simț estetic și artistic dus în dimensiunea prin care frumusețea din ochii privitorului a lăsat moștenire umanității viziuni fie abstracte, fie suprarealiste devenite piese de licitații pe multe milioane de dolari.

De câte ori în istorie indivizi considerați eretici și nebuni, supuși abuzului din partea mediocrității, sau dovedit genii, sfinți, ori maeștri? Opera , produsul combinației dintre SENZAȚII, PERCEPȚII, HALUCINAȚII  au lăsat posterității adevărate „bijuterii” fără de care omenirea poate ar fi fost mult mai săracă.

La vârsta de 48 de ani, Ludwig van Beethoven rămâne complet surd, comunicând cu ceilalți doar prin scris. De asemenea, el mai suferea și de accese de febră și dureri de cap, fiind diagnosticat și cu tulburare bipolară. Chinuit de toate aceste suferințe, începe să se gândească din ce în ce mai mult la sinucidere, manifestând episoade de depresie, viață sa degradându-se din cauza acestor manifestări.

Pictorul olandez Vincent Van Gogh a creat mai mult de 2.000 de opere de artă, printre care 900 de picturi și 1.100 de schițe și desene. Cu toate astea, Van Gogh s-a confruntat cu o serie de boli fizice și psihice. Episoadele de furie necontrolată alternau cu stările proprii tulburării bipolare și depresiei.

Pictorul s-a născut cu o leziune a creierului ceea ce a dus în timp la crize epileptice, agravate apoi de stilul său de viață. Van Gogh a murit din cauza unei infecții de la o rană pe care el însuși și-o provocase.

Edvard Munch  – pictorul faimosului tablou încărcat emoțional, „The Scream”, ar fi suferit de depresie, agoraphobia, o cădere nervoasă și ar fi avut halucinații, ceea ce ar fi inspirat faimoasa pictură. Artistul norvegian spunea despre legătura dintre afecțiunile mentale și munca sa că „frica mea de viață îmi este necesară, așa cum este și boala mea. Fără boală sau anxietate, sunt un vas fără căpitan… suferința mea este o parte din mine și din arta mea.”

Michelangelo – creatorul uneia dintre cele mai prețuite opere de artă, pictată pe tavanul Capelei Sixtine, este o figură distinctivă în istoria artei. Totuși, mai mulți critici au descoperit semne ale unei boli mentale serioase. Unul dintre acești experți, Dr. Paul Wolf de la Universitatea din California, susține că melancolia subliniată în multe dintre picturile lui Michelangelo reflectă o tendință depresivă, simptomatică, a unei tulburări bipolare.

Un bun prieten al lui Vincent Van Gogh, Paul Gauguin a fost, de asemenea, un mare artist, exprimându-se prin sculptură, ceramică, printuri și multe altele. A fost implicat în dezvoltarea mișcării Post-Impresionismul franțuzesc, precum și în a Simbolismului. Și, totuși, artistul francez a încercat să se sinucidă la un moment dat și a suferit crize severe de depresie debilitantă, o tulburare de care mulți artiști suferă pentru a își cunoaște spiritul creativ.

Francisco Goya – Francisco José de Goya y Lucientes, ca să îi dăm întregul său nume, a fost unul dintre cei mai mari pictori spanioli. El a trasat granița dintre Marii Pictori și Era Modernă a picturii spaniole, iar tablourile sale romantice i-a inspirat pe pictori precum Bacon, Picasso și Manet. Cu toate acestea, găsim o pasiune instabilă în reprezentări ale singurătății, fricii și înstrăinării, dându-ne posibilitatea să îi înțelegem mai bine dezechilibrul mental. Suferind de căderi fizice și psihice, Goya se pare că auzea voci, își pierdea echilibrul, auzul și chiar suferea de tinitus (senzație auditivă patologică, prin zgomote, vâjâituri în urechi, fără un stimul extern), toate în același timp.

Legătura dintre dereglările mentale și artă a fost dezbătută în repetate rânduri și este de necontrazis că, totuși, există o relație între cele două, mai ales dacă luăm în considerare că arta este o formă elementară de comunicare. Iar dacă o privim așa, atunci putem să înțelegem și că produsul artistic nu este doar un răspuns la boală, ci și o formă de eliberare de ea.

Cel mai mare lider politic și militar al secolului XIX, Napoleon Bonaparte, era recunoscut pentru inteligența și personalitatea să puternică. Le-a demonstrat aplicându-le în strategii militare și chibzuindu-și atent mișcările, ceea ce i-a adus atât de multe victorii.

Cu toate astea, se crede că Napoleon suferea de tulburare bipolară. Agresivitatea și schimbările dese de dispoziție sunt cele care par să confirme aceasta informație neoficială. Chiar și inteligența sa este pusă pe seama acestei afecțiuni, întrucât unii specialiști cred că multe persoane afectate de această boală au o inteligență ridicată.

Mihai Eminescu (1850 – 1889) s-a născut în județul Botoșani fiind considerat cel mai mare poet pe care l-a avut România. În perioada 1877 – 1883, Eminescu a scris mai toate poemele sale importante – Scrisorile, Luceafărul, tot pe atunci având și o relație de iubire cu Veronica Micle.

La sfârșitul lunii iunie a anului 1883, marele poet al românilor a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, fiind diagnosticat cu „manie acută”. Conform doctorului Ion Nică, Mihai Eminescu ar fi suferit de „psihoză maniaco – depresivă”. După ani de zile petrecuți prin mai multe spitale din țară, dar și din străinătate, el moare la data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

Mulți sunt de părere că un asemenea comportament distructiv cum a afișat Elvis Presley este cauzat de tulburarea bipolară. Pe lângă manifestările contradictorii, dependența de droguri și momentele de depresie, și dependența de sex este o dovadă în plus în acest sens. Se pare că starul rock și cei din preajma sa nu și-au dat seama cât de gravă era de fapt starea sa.

Se spune că frumusețea e în ochii celui care privește. Dacă plecăm de la această idee și o extrapolăm la nivel general, putem observa că omul, în integritatea ansamblului de educare și ființare în tot ceea ce cuprinde conținutul unei vieți, vine în contact cu aspectele realității imediate raportate prin propria percepție și propriul mod de gândire. Exprimarea omului prin mijloace artistice a făcut ca dimensiunea realului imediat să capete pe alocuri conotații mistice și de sublimare în concretul actului artistic.

Funcția de bogăție a modurilor de percepție și raportarea la lumea înconjurătoare (natură, fenomene naturale, semenii săi, context educațional) omul a căutat continuu găsirea unei entropii proprii la care să se poată raporta în echilibrul emoțional, sufletesc, real și adaptativ imediat.

Așadar, ca o concluzie,  am  putea afirma că oameni cu astfel de înclinație spre neconvențional, ca cei enumerați mai sus, au fost dispuși să înfrunte adversități în numele unui concept pe care nu îl puteau îmbrățișa cu simțurile, dar era viu în mintea lor. Așa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înțelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot așa și realitatea și interacțiunile noastre cu aceasta constituie o desfășurare de idei și convingeri.