VIS CU NICHITA

Mai am două examene și se poate anunța vacanța, pentru mine ca masterandă. Mai sunt examenele copiilor din sesiunea lor care de fiece dată sunt și examenele mamei. Copii buni, dar parcă tot ale tale-s și acele examene. Un coping altfel.

Într-o pauză de astfel de trepidații, mai răscolesc din când în când cufărul cu poezie.

Îmi amintesc mai prin iarnă, februarie să fi fost, pe sfârșite, când doi dintre colegi, pe holurile facultății într-o pauză (că școale faci și nu se mai ,,gată”, vorba cuiva) puneau la cale o întâlnire boemă cu scriitori și artiști, ziua lui Nichita Stănescu, pe 30 martie, într-un Pub renumit închiriat de IT-iști pentru o seară de muzică și poezie.

Colegul, doctorand la Farmacie și masterand cu noi, o figură curioasă până în măduva oaselor, colega, o responsabila resurse umane in IT. Două lumini discutând o punere în scenă de noapte. Wow! Nimic mai provocator! Unde?, când?, întrebările-mi se rostogoleau pe buze în cascadă ca ale unui copil nerăbdător de așa ieșire din peisajul cotidian și pe alocuri repetitiv până la obsesie.  Cum totul era la stadiul de proiect și urma a se anunța între noi detaliile, privately, doar era o întâlnire cu scriitori, muzicieni, folkiști. Doamne, ce regal o să fie! Deja gânduri după gânduri croșetau pe cărarea memoriei, aceleași emoții din preambulul participării mele la ,,Serbările Scânteii tineretului de altădată” la Casa de Cultură din Roman. Pentru o adolescentă de 15 ani de la țară, liceană acum, era tot ce-și putea dori mai frumos, conștientă fiind de pe vremea când asculta Cenaclul Flacăra în căștile cu galenă ale radiolui mic Rik, în copaci, pe pajiști ori aiurea, că nu-și putea dori mai mult de-atât. Mă minunam cum de cele câteva cuvinte surprinse din discuția colegilor mei puteau să aibă o asemenea anvergură în femeia de-acum.

Trecuse 8 martie, nici o veste legată de eveniment, apoi 10 martie, apoi mă gândeam chiar că locurile probabil fuseseră adjudecate, dat fiind că locația nu era una foarte generoasă cu acces la un public numeros. Apoi…

Lumea n-a mai fost. Sau a fost, dar exista în spații diferite de tot ceea ce știam până acum. A dispărut în spatele unei cortine în care fiecare din colțișorul său „tricota” alte lumi cu dor de libertate. A venit COVIDUL.

Pe mine, ca autoare debutantă a volumului compact de poezie „Obsesia luminii”, mă anima promisiunea de a participa la cenaclul literar virtual „ Ia și scrie” sau la cel din varianta Uniunii scriitorilor Iași și la toate evenimentele la care primisem invitații și care rămâneau neonorate. Mereu nu era loc de poezie în propria-mi viață. Așa răgaz nu avusesem niciodată până acum și pentru atâta poezie câtă putea încape.  A venit COVIDUL.

Nu știu, (sau știu din cabinetul virtual cum a fost la alții acestă perioadă și era locul unde mă simțeam de folos lumii în afara terminologiei de șablon), dar pentru mine lumea s-a oprit parcă în loc, orele zilelor dintr-o dată au devenit mai lungi și mai încăpătoare de frumos, tihnă, reflecție, încântare, trăiri, emoții redescoperite cu oamenii dragi alături, altfel împrăștiați în cele patru zări, în propria-mi casă și grădină. Din tot acest peisaj lipsea VISUL CU NICHITA. Idolul adolescenței mele alături de Blaga și Labiș pe vremea când începusem a tricota poezii pe sub bănci în timpul orelor de matematică.

Dacă acest Covid mi-a dat răgaz cât nici nu visam, am căutat prin rafturile bibliotecii volumul lui Nichita și am plonjat în adâncul ființei lui. M-a primit generos, ca un zeu al unor timpuri ce nu l-au putut parcă să-l încapă și s-a retras în lumea sa abstractă și aproape de neînțeles dacă e să mă gândesc doar la „Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”.

Zburau caii măiaștri pe cer și-i priveam uneori din șezlongul strategic orientat după soare atâta cât generozitatea unui martie îl putea oferi sau alteori îi priveam pe fereastră de la mansardă. În tot acest amalgam de trăiri am primit o invitație providențială așa cum am numit-o eu. Omul își construiește lumea sa cu propriile sale gânduri.

Fac parte din câteva cenacluri literare on-line, am mai postat arar pe-acolo însă nu sunt o activistă în acest sens, din considerente de timp și rezonanță.

Am fost trezită însă într-o dimineață de un mesaj-invitație de a face parte dintr-o antologie de texte literare și grafică în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Zilele Nichita Stănescu”-ediția a XIV-a 2020. O variantă inedită altfel, de a reuni într-un spațiu virtual scriitori români de pe tot mapamondul. Nutream o admirație pentru inițiativa de care luasem cumva la cunoștință, dar cum nu mă numesc neapărat o scriitoare, am lăsat loc altora mai experimentați în scrieri și apariții publicistice.

Mesajul suna în mare cam așa: „vă invităm să luați parte… vă așteptăm textele dumneavoastră …, scrise cu times new roman, format A4, 20 poeme, nu mai mult de 30 de pagini…la adresa de email…”

Întâlnirea din acea serată la care visam, devenise o altfel de reuniune, dar categoric se numea ”VIS CU NICHITA” și era o certitudine. „Locuiesc” acum într-o altă carte de antologie, în vol.3 paginile 485-496.

 Geniu neînțeles, ros de vicii și boală, efervescent creator în agonia minții aburite de alcool (pactul său cu Diavolul se pare, spre a atinge genialitatea) într-o luciditate aproape nefirească, atât de prolifică, de peste lumi și vreme, a știut că-l venerez și iată cum azi împart cu voi câteva poezii dintr-un spațiu în care uneori îmi pare că-l visez pe Nichita. Știu ca e acolo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: