M-am trezit cu gândul la tine.

Da, la tine cel/cea ce citești acum aceste rânduri.

Poate a te simți poate copleșit/ă de avalanșa de probleme, gânduri ce parcă nu se mai sfârșesc, oricât de concentrat ai lucra, oricât de organizat aparent. Poate simți disperare, deznădejde.

Poate ai muncit, muncești mult, ai două joburi în același timp, sau poate doar unul, dar cu foarte multă responsabilitate, poate te ocupi și de copii, casă, părinți bolnavi, să știi că-mi pot imagina tumultul tău pentru că le-am trăit.

Mă priveam cândva cât de haotică viață aveam, cum zilele se scurtau una după alta, zi după zi dormeam, mă odihneam din ce in ce mai puțin pentru a reuși să cuprind toate cele pe câte le aveam de făcut, și cu cât „gălăgia” din capul meu era mai mare, cu atât haosul din exterior părea să cuprindă arii tot mai mari din spatii din viața mea.

Familia era departe ca și concept de ceea ce ar fi trebuit să însemne, oază de echilibru, relațiile cu apropiații, cunoscuții, se împuținau din ce în ce mai mult… însă pentru mine era aparent „in regulă”. Mă ascundeam în spatele muncii, reușitelor aparente.

Poate la fel e și la tine, pentru că în calitate de psihoterapeut, ție mă adresez.

Exteriorul nostru, fizic vorbind, atât ca aspect corporal, dar mai ales privind calitatea relațiilor cu ceilalți, descrie minuțios interiorul.

Întâlnirea din cabinet de ieri, cu o doamnă, mamă a trei copii, cel mic de aproape doi ani, care lucrează de acasă și este non stop la dispoziția „șefului” (în ce mă privește șeful era cel din capul meu, perfecționismul) m-a făcut să-mi amintesc de perioadă din trecutul meu când nu-mi putea da seama cine sunt în viața mea, dacă eu ca femeie mai exist.

Totul se petrecea pe repede înainte și nici nu realizam că devenisem un robot, o mașinărie perfectă de făcut bani, însă pustie pe dinăuntru.

Responsabilitățile nesfârșite, legate de business, de studii, de celălalt job, de familie, părinți bolnavi, mă epuizau fizic și mental, conștientizam asta citind cărți care speram să mă ajute să ies din cursa overthingului, ca un șoarece amețit de alergat în roată, însă doar conștientizam.

Ei și? Schimba asta cu ceva realitatea vieții mele? Ani de zile am citit biblioteci până să-mi încep autodescoperirea într-un proces terapeutic individual, de grup, workshopuri practice de lucru, cursuri aplicate. Abia acestea din urmă au făcut diferența reală în propria-mi viață.

Priveam clienta din fața mea și mă vedeam pe mine. Eram eu de acum 8-10 ani.

Se declara tristă și obosită de viață, deși aparent avea o viață împlinită, ba chiar se pregătea să meargă într-o croazieră ce va avea loc curând.

Zâmbea trist. Începuse sala și spunea că în sfârșit face ceva și pentru ea în această viață. Minunat că este și asta.

Când am început să fac sala era într-un moment în care nu mă mai simțeam, trăiam complet disociată de corpul meu, voiam „să ma simt” dar nici nu mă suportam. Mă îngrășasem. Munceam până târziu in noapte și la final deschideam mașinal ușa frigiderului. Uneori o închideam, nu, e târziu, imi spuneam, alteori simțeam că nu mă pot liniști altfel. Acesta e mâncatul compulsiv.

Mult timp am stat pe 65 kg, greutatea după prima naștere imediat dar și cu variații între 58 (In perioade grele ale vieții, boală)-65 (greutatea ideală in perioade de stabilitate emoțională) la 1.75 metri. Când am început sala aveam 83.

Era după pandemie si lockdown, descoperisem gătitul de plăcere și nu de trebuie, inactivitatea… pe fondul de zumzet ce se va întâmpla cu afacerea după ce redeschid magazinul? Datoriile cu chirii, salarii, contribuții la stat, se cereau achitate… Noroc ca eram cu școala de formare pe rol și asta mă deconecta total de la astfel de lucruri presante.

Mă uit la doamna din cabinet și-i văd proporțiile corporale absolut perfecte. In sinea mea îmi spun: Sper să nu facă ce-am făcut eu.

Pentru noi, terapeuții, fiecare client este un alter Ego al tău… Ni s-a spus adesea în formări: vor veni către voi clienți asemenea ție, cel din urmă cu 5, 10 ani.

La fel e și în afara acestui cadru. Fiecare om din viața cu care ne însoțim, e o oglinda. Ne poate arăta doar ceea ce avem în interiorul nostru.

Am început sala cu antrenor, nici nu știam ce-s cu acele aparate, însă după ce am considerat că m-am prins, am renunțat la antrenor și am lucrat singură. Ca o forma de supracompensare, am cunoscut mulți clienți de săli de fitness care trag de fiare constant, cu ardoare pentru a nu mai simți că-i doare. Adrenalina și dopamina secretată după sau în timpul exercițiilor inundă creierul conferindu-i acea stare de bine, nimic in neregulă. Însă daca tu mergi la sala 6/7 sau7/7 pentru că nu ai prieteni cu care să ieși, ești antisocial (chiar dacă aparent acolo sunt oameni, lucrezi de unul singur), nu ai o relație sau relația cu soțul/soția suferă, acolo e un gol pe care toate cărțile pământului sau exercițiile lumii nu-l pot completa.

Am fost acolo, și într-un moment de neatenție, cu mintea aiurea, când am tras mai tare, un inel al coloanei vertebrale a „țipat”. Din când în când, mai țipă și acum.

Luasem focusul de pe problema reală, neîmplinirea sufletească, și-l proiectasem pe job, școli, cursuri peste cursuri, ca să fug din mintea mea. O făceam ca mecanism de apărare fără să conștientizez acest lucru. Aparent, asta ne și te poate salva, însă consecințele le resimți oricum dacă nu există un echilibru între viața personală și cea profesională.

Exiști în familie, dar copiii îți devin taskuri ce nu se mai sfârșesc, soțul e doar un factor perturbator de stres, nu mai suporți aproape să-l vezi, sau ce bine! ne vedem din ce în ce mai puțin, calitatea de părinte suferă alarmant, regăsindu-se în stările emoționale ale copiilor tăi, (în timiditatea extremă sau în agresivitatea lor), a ta, a animalului de companie, pentru ca da, toți suntem una.

In Miez, cum îmi place mie să spun acestui sistem, mecanism de ceas elvețian, numit familie, o singură piesă dacă nu funcționează, întregul se perturbă. In terapia sistemica de familie se spune că, e de preferat, pentru a îmbunătăți ceva, să vină măcar o singură piesă din angrenaj pentru a se putea însănătoși sistemul familial. De regula ajunge cel care suferă cel mai mult, iar factorul perturbator al sistemului, consideră că nu are nevoie de terapie.

Nu realizează poate deocamdată, însă oricum ar fi, investiția în actul tău terapeutic, poate să-ți fie cea mai mare dovadă de dragoste pe care ți-o oferi ție însuți. Nu, nu e egoism, pentru că singura investiție reală e in oameni. Vezi constructul unei societați: sănătatea, desigur cea mentală și emoțională, pentru ca de aici derivă bolile, educația, etc.

Clienta mea a venit o singură dată în cabinet. Ce va face mai departe?

„Vă anunț dacă mai am nevoie de dumneavoastră…” Deocamdată, voi în cerca să mă redresez singură.

Această singur/singură, poate fi o mare păcăleală. Am auzit de atât de multe ori acest PLACEBO, mai întâi in propria mea minte, la cunoscuți, apropiați, mai apoi in cabinet, încât după frustrări de genul: „Doamne, oamenii chiar nu-și dau seama când sunt razna!” să-mi spun: Dar eu cum eram?

De această dată, după ce ușa s-a închis în urma ei, eu eram cea care avea zâmbetul trist. M-am surprins in oglinda cabinetului in care ii pun adesea pe oameni să se privească, la plecare aranjându-mi haina și plecând la ore.

Ca terapeut, am răbdare.

Am învățat că pentru fiecare om vine un timp… Vine o zi… Pentru unii poate niciodată… Cum a fost cazul unui unchi al meu, tata și mai nou fratele, mă tem.

Am un avut un DE CE FAC ASTA? Foarte puternic, ca motivație.

Atunci când sunt întrebată chiar de elevi la clasă, de ce psihoterapeut după femeie de afaceri?, spun că am auzit cândva o frază ce m-a bântuit și pe care n-am înțeles-o atunci: ,,Acolo unde îți este durerea, acolo îți poate sta și vocația.” De aici impulsul. Când ai un DE CE? (FAC ASTA) foarte puternic, vei găsi o cale și CUM? (FAC ASTA) și aici ți-ai descoperit vocația.

Personal simt că mi-am atins-o. Prin zâmbetul clientului ce vine împovărat și pleacă plin de speranță, prin zâmbetul copiilor ce-mi așteaptă orele sau întâlnirile la ateliere sâmbăta dimineața, dacă întârzii cu dezghețatul parbrizului, în lumina descoperită pe chipul și în viața de zi cu zi a femeilor ce-mi urmează cursurile.

Pentru fiecare, simt recunoștință.

Pentru că, chiar când mi se întâmplă să mai și greșesc, („Cine nu pășește nu greșește.”, avea fie iertată mama soacră o vorbă) mă gândesc că în catastiful Bunuțului sper să am cât mai multe buline albe decât negre când va fi să dau socoteală pentru faptele ce-am făcut.

Să fii bine cu tine îți doresc!

Vei fi mai apoi bine și cu ceilalți.

#psihoterapeut#profesorpsihologie#terapiedeechilibru