10 ani de cercetășie la Pașcani!

Mircea Eliade spunea la un moment dat: ,,Am fost un huligan. Cercetășia m-a salvat!”
În ceea ce mă privește pot spune fără teama de a gresi că și pe mine cercetașia m-a salvat revendicându-mi copilul din mine și oferindu-mi oportunitatea de a dărui comunității în măsura în care la un moment greu și ea, comunitatea, mi-a fost aproape. Astăzi simt că mi-am îndeplinit datoria și le multumesc colegilor pentru dăruirea cu care îmi duc visul mai departe. Recunoștință tuturor!

Pentru cei care se întreabă ce fac cercetasii, pun aici un articol scris in 2009 si apărut în cadrul proiectului Național Scouting Seeds de la acea vreme, simțind nevoia de a da sens si pentru cei care nu intelegeau ce fac, de ce fac sau…mai rau, ce-mi veni? E daruire pentru educatie. Un alt fel de educatie, nonformala, bazata pe voluntariat și…odata cercetas, mereu cercetas! Lectura placuta!

Din Jurnalul Șefului de Centru Local de la Pașcani

Trăind într-o lume, într-o societate bolnavă, în care scara valorilor e întoarsă cu susul în jos şi prinsă în cercul de cinism al lui “mie ce-mi iese din chestia asta?” mă văd înregimentată într-o formă a mişcării de rezistenţă a zilelor noastre, o mişcare extrem de sănătoasă şi venită ca o licoare miraculoasă să întremeze un individ, un grup, o comunitate şi de ce nu, o societate întreagă, o mişcare într-un progres continuu, care oferă o evoluţie pozitivă fiecăruia dintre cei care doresc sa o încerce şi care este de fapt o competiţie cu ei înşişi. Deocamdată societatea românească opinează că ceea ce nu se încadrează în tipar este exces, sau mai rău, o ciudăţenie.
Faptul că o revistă de talia National Geografic s-a aplecat asupra noastră, a cercetaşilor, ne-a încântat (şi felicitări cercetaşilor din Miercurea Ciuc) şi ne onorează, dar…câţi citesc National Geografic, în România…????!
Cercetăşia la Paşcani are o istorie legată de anul 2007.

În august 2007 a urmat concediul cu familia in Delta Dunării şi distanţa Tulcea – Sulina am petrecut-o pe vapor în compania unui grup de cercetaşi care ulterior au campat pe malul mării şi cu care ne-am însoţit întâmplător (sau nu) pe tot parcursul sejurului în Sulina.
Tineri frumoşi, inteligenţi, cu eşarfe la gât, cu chitări şi foc de tabără, cu corturi ne-au fascinat şi mi-am spus că trebuie să înfiinţăm şi la Paşcani Cercetasii.
Paşcaniul e fără îndoială un oraş mic, cu aproximativ 40 000 de locuitori, fără prea multe alternative la activităţile şcolare desfăşurate la palatul copiilor, poate un club sportiv cu fotbal şi rugby.
Înfiinţarea la Paşcani a Cercetaşilor României a devenit un deziderat atins doi ani mai târziu.
În 4 iulie 2009, cu ocazia zilelor oraşului Paşcani ne-am întâlnit grupul de iniţiativă.
Pentru a porni la drum într-un asemenea demers e nevoie de o perioadă intensă de informare, de expectativă în vederea găsirii unui anumit profil de adult dispus să rupă puţin din timpul său liber, cu o competenţă cât de mică în lucrul cu copiii, fie doar şi cu cei de acasă.
Soţul meu a acceptat necondiţionat. Apoi am găsit trei cadre didactice, din care a rămas doar unul. A urmat întâlnirea la zilele oraşului, când Laura Hen abia terminase sesiunea şi a venit la întâlnirea pregătită de mine. Eram atunci cinci adulţi dispuşi să încerce.
Reuşita unui grup constă în omogenitatea acestuia. Noi am avut această şansă. Ar fi păgubos ca cel care începe un asemenea demers să caute oameni pe calapodul lui. Ideea ar fi unitate în diversitate (ca la UE).

E nevoie de cineva: – amuzant, care să facă atmosferă
– cu aptitudini fizice verificate în antrenamente şi activităţi sportive
– meticulos, organizat şi cu înclinare spre detaliu
– competent în lucrul cu copiii
– suficient de persuasiv pentru a-i aduna pe toţi la un loc.
Unul din liderii noştri de bază a spus din capul locului că vrea să vadă dacă trece testul dormitului la cort, abia după aceea va spune dacă rămâne sau nu la cercetaşi.
Am avut mari emoţii, mai ales că o furtună din timpul taberei de pedagogie ne-a smuls cortul de care eram vinovată, şi eu mă gândeam că deja pleacă acasă. S-a dovedit un test trecut cu brio.
Cine îşi imaginează cercetăşia făcută de pe tocuri, din spatele unui birou sau catedră, cu mâna pe telefon, ar trebui să se mai gândească la această opţiune. S-ar minţi pe el în primul rând şi apoi nu ar avea dreptul să-i mintă nici pe alţii (copiii aici).
Tocurile pot fi înlocuite cu bocanci, biroul cu cortul, poşeta cu rucsacul şi…să nu uite chitara. E foarte important! Apoi seara…un foc de tabără cu mărturisiri ce poartă amprenta unui „De ce fac asta?!”.
Trebuie să trăieşti măcar odată aceste lucruri ca să poţi deschide o portiţă spre cercetăşie şi apoi vă veţi îndrăgosti iremediabil de ea (s-a întâmplat şi altora :)).
În familia noastră eram deja patru cercetaşi convinşi, apoi copiii noştri şi-au adunat colegii, prietenii şi vecinii de pe stradă.
Adulţii doritori am început primele întâlniri. Unii circumspecţi, alţii temători, nu ştiam ce să facem sau ce ar trebui să facem. Cu toţii păream dornici să învăţăm.
Roata era inventată. Nu era cazul să o reinventăm noi, era doar cazul să o punem să se învârtă şi să îi învăţăm şi pe alţii.
Perspectiva taberei de pedagogie de la Comăneşti a venit într-un moment cum nu se putea mai bun. Eram în perioada concediilor şi câţiva dintre noi chiar aşteptau o provocare. Se anunţa şi distracţie, aşa că ni s-au alăturat nişte amici, care au zis să vedem şi noi ce-i acolo, după care mai vedem. Apoi alte două persoane care vedeau lipsa de timp ca pe un impediment de a fi alături de noi, am fost surprinsă; au venit. Motivaţia? Copilul lor era membru ONCR.
E bine să căutăm să aducem la cercetaşi adulţi nu ocupaţi, ci foarte ocupaţi. De ce? Pentru că aceia ştiu să folosească timpul cu o eficienţă maximală şi acel timp petrecut la cercetăşie va avea asupra lor înşişi o înrâurire extraordinară. Din experienţa personală pot spune că vor constata că timpul liber poate fi petrecut şi altfel decât lenevind în pat duminicile pe care şi le doresc atât de mult după o săptămână nebună de lucru.
Am avut şansa ca cinci persoane adulte să participe efectiv la tabără şi încă două să se molipsească de ea aşa încât astăzi suntem şapte care ne completăm reciproc unii pe alţii şi care avem nevoie unii de alţii şi recunoaştem asta unanim. Deciziile le luăm doar împreună ca într-o familie.
Vacanţa de vară la noi a însemnat muncă la cercetaşi, activităţi sâmbătă de sâmbătă şi cei care ne împingeau aproape să facem asta erau copiii, din ce în ce mai dornici de jocuri noi, de activităţi noi, de noi provocări.
Am depus noi, liderii, promisiunea pe 29 august 2009. Un hike de noapte cu probe, teste pe care dacă le-am fi avut fiecare în parte nu am fi reuşit să le trecem. Dar fiind în echipă, am reuşit. Am fost o patrulă de nota 10 (sau aşa ne place sa credem).
Aşteptam 15 septembrie pentru a obţine un feed-back din şcoli pentru a tatona „curentul”.

A venit săptămâna mobilităţii la Paşcani, în cadrul căreia a avut loc ediţia a doua a Crosului Toamnei şi am considerat că este un bun prilej de a ne arăta Paşcaniului noi, proaspăt lideri cu eşarfe, cu cercetaşi cu tot şi cu susţinerea câtorva membri din ONCR (Organizaţia Naţională Cercetaşii României).
Nu a contat că eram după o noapte de gardă, am alergat în proba la categoria de vârstă pentru că ştiam că puterea exemplului contează. Am făcut jocuri în stradă, ne-am încurajat lupişorii, temerarii şi exploratorii şi pe toţi participanţii, am cântat primarului „Amintire cu haiduci”, şi a mărturisit ca l-am cucerit definitiv în ceea ce priveşte cercetaşii.
Presa prezentă, TV local prezent, nu puteau să nu observe cercetaşii şi… au mediatizat.
Una peste alta, am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că am şi greşit. Oboseala şi-a spus cuvântul. La finalul verii eram cu nervii încordaţi la maxim, supăraţi pe noi înşine, că am avut momente în care am fost pătimaşi, animaţi doar de dorinţa de a ne ieşi totul perfect şi…pe alocuri nervii au cedat. Ne-am adunat şi am luat-o de la capăt.
Mai mult…poate ar fi suficient să spun că aşa cum îndemnul „gata oricând” ne-a devenit crez, a fost de ajuns ca pe o vreme câinoasă, la începutul lui octombrie, la 20:30 seara, când nici un om nu era pe stradă şi după programul de lucru al unora, să dăm o întâlnire la unul dintre noi acasă, şi să ne înfiinţăm toţi pentru a pune la punct anumite lucruri legate de organizare.
Suntem foarte la început şi sunt multe de făcut, dar ne simţim bine împreună alături de copiii noştri şi vrem să creştem ca centru, ca indivizi. Căutăm să ne-adunăm unii cu alţii şi ceea ce este esenţial noi chiar avem nevoie unii de ceilalţi, dar nu avem voie să dezamăgim cei aproape 50 de cercetaşi câţi s-au strâns în centru cu adeziune.
Suntem în căutare de noi lideri şi după reportajul de la deschiderea oficială a anului cercetăşesc vin invitaţiile din partea consiliilor profesorale în şcoli pentru a promova cercetăşia.
Şi dacă ceea ce facem aici contribuie câtuşi de puţin la formarea acestor copii ca oameni cu O mare poate că mâine vom trăi într-o societate mai sănătoasă şi cu o scară a valorilor mai bine definită ca astăzi. Cu tineri încrezători în forţele proprii şi viitori factori de decizie din societatea românească, ei înşişi dornici să înveţe pe alţii şcoala voluntariatului.
Ceea ce am povestit aici nu poate fi luat ca o reţetă. Aceasta a fost povestea noastră. Fiecare centru local care vrea să se nască sau să renască, dacă nu are deja o poveste, ar trebui să şi-o inventeze sau reinventeze singuri. Discutând cu câteva cadre didactice, aceştia mi-au spus că se simt blazaţi, obosiţi, batjocoriţi de tot ce înseamnă autorităţi abilitate şi menite să-i încurajeze, din pricina bălăcărelii politice a zilelor noastre. Spunea o doamnă învăţătoare cu 30 de ani experienţă aproape, că “atâta timp cât două hârtii fabricate puse la dosarul cuiva contează mai mult decât dăruirea cu care tu faci meseria de dascăl la clasă, nu cred ca mai poate exista ceva care să mă consoleze”.

Noi le-am propus cercetăşia! “înrolarea” ca voluntar într-o astfel de şcoală a voluntariatului şi poate că aici vor găsi mai multe satisfacţii. După prezentarea filmelor cu Baden Powell şi al celui de la PRO TV cu Cristi Tabără, au spus că se mai gândesc. La câte au făcut şi au fost minţiţi că vor fi plătiţi, ce mai contează dacă încearcă şi asta.
Poate ar mai fi de făcut o precizare: îndrăznesc să sper că acele cadre didactice care vor veni la cercetaşi nu o vor face doar pentru a bifa în CV un punct din activitatea lor extraşcolară şi atât sau va fi un mod de a mai aduna „câteva puncte”, noi le promitem multă susţinere, multă voie bună, distracţie şi ne aşteaptă multe cursuri de animaţie şi joc.
Realizând cât de mult muncesc oamenii aceştia şi cât de mult cred în ceea ce fac mă simt parcă datoare să protejez toată această muncă de orice intrus şi să mă simt vinovată atunci când nu sunt alături de ei. Fiecare ştie ce are de făcut.
Toţi luptăm să propagăm spiritul.
Şi ştiţi ce e minunat? Înapoi parcă primim înzecit!
Ingredientele necesare unui grup de iniţiativă ar putea fi:
– dorinţă
– voinţă
– dorinţă + voinţă comună
– dăruire
– sacrificiu
– seriozitate
– perseverenţă.
Privind în urmă am constata că am avut un ritm mai mult decât alert după cum urmează:
– 2007- a încolţit ideea (incubaţia a durat cam mult, dar a meritat)
– februarie 2009- aflu de Laura
– 4 iulie 2009- întâlnirea grupului de iniţiativă suprapusă peste debutul zilelor Paşcaniului
– 17- 23 august – tabăra de pedagogie Comăneşti
– hike lupişori + temerari Valea Seacă
– 25- 26 septembrie – depunerea promisiunii liderilor într-un hike de noapte
– 27 septembrie – crosul toamnei
– 4 octombrie – deschiderea anului cercetăşesc la Paşcani
– 11 octombrie – hike exploratori
– 17 octombrie – implementarea proiectului „Natura la ea acasă”
– 21–25 octombrie 2009 trimiterea unui explorator la training-ul „Educaţia de la egal la egal in domeniul sănătăţii mintale pentru tineri”
Dacă nu îţi place să stai culcat în iarba înaltă şi să priveşti cerul albastru cu senzaţia iminentă că te poţi îneca ca şi cum ai privi apa mării atât de adâncă de deasupra dacă nu îţi place să numeri stelele în nopţile de vară într-o poieniţă lângă foc, dacă nu poţi percepe organic ecoul unui lătrat de câine în munţi, la cort, dimineaţa, s-ar putea… sa-mi fie…greu să-ţi explic ce pierzi…
Cercetaşii adevăraţi cu siguranţă ştiu ce spun.

Oana Ţogan,
Şef Centrul Local Paşcani
Gata oricând! ”

Publicat de Organizatia Nationala „Cercetasii Romaniei” la 23 octombrie 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s