Poveste terapeutică

De copil am avut obsesia zborului şi a porţilor deschise spre… ceva şi curiozitatea a ceea ce există „ după”. Chiar şi spre „lumea de dincolo”, înfricoşătoare, pentru că adulţii au avut grijă să-mi spună că e iadul cu jar şi lavă încinsă sau rai cu cântec şi flori. Eram curioasa să simt şi să văd pe propria-mi piele. Nu mi-au placut cărările bătute de alţii ci doar de mine… şi credeam în poveşti cu Balauri, Dragoni.

Interesant este că nici acum nu m-a slăbit această obsesie a porţilor, dar de atunci… mă preocupă. Şi pentru prima dată a fost… de Crăciun, când aveam vreo 5-6 ani şi când anumiţi vecini nu-mi deschideau poarta când eu mergeam să-i colind. „De ce oare nu-mi deschid, când eu vreau doar să le urez de bine? Sunt atât de trişti încât nu au loc de bine?” Da, probabil asta era! Erau atât de trişti şi mă întristau şi pe mine. „Noi suntem ocupaţi, avem tristeţea noastră, nu e loc de voi.”

Crescând am descoperit apoi porţi spre cunoaştere… Mi se părea cel mai facil mod de a fi fericit, atâta timp cât puteam percepe starea de  a accede spre ceva superior mie. Când porţi mi s-au deschis, una după alta, nu ştiu de ce, s-au găsit adulţi care să-mi spună: „Esti slab, nu mai eşti cum erai” şi m-am simţit asemeni unui orfan.

Eu al cui sunt? De ce aşa? Cui aparţin? M-am născut greşit? Apoi am aflat mai târziu, din cărţi, că eu am ales şi scris scenariul din această viaţă şi că doar eu pot să-l schimb.

Disperat, îţi spuneai că deocamdată nu am ce schimba, aşa e dat, trăieşti coşmaruri după coşmaruri şi refuzi realitatea şi cauţi… Îţi cauţi scuze, cauţi explicaţii, stări „anestezice”, care să te facă să uiţi ce cauţi. E o Fata Morgana într-o oază greu de atins şi atunci… Şi atunci oaza nu mai există? Şi eşti disperat: chiar nu? Înseamnă că nu am nici o vină în tot prezentul meu. Mă supun doar unor legi.

Ale cui legi? Ale altora, nu ale mele.

Eu… dacă ies din tipar, mi-i teamă că-s pus la zid. Şi se va arunca cu ouă, ori mai rău, cu pietre. Dar… îmi asum riscul!

Şi te revolţi!

Războinicul din tine a înţeles …

Poarta mea era deschisă spre orice şi mai ales spre mine însămi, doar că la un moment dat am închis orice cale de comunicare. Să nu mai sufăr!

Eu chiar nu contez?

Îmi voi ascuţi armele şi  voi doborî Dragonul! Sau nu! Mai întâi mă voi împrieteni cu el, îl voi accepta, îl voi iubi, aşa cum este, cu Umbra lui cu tot. El mi-a dat forţa să cred că există! La toţi le spuneam că există dar nu mă credeau, sau mă credeau nebun…

EL e EU şi EU sunt EL. Am călătorit atât de mult împreună! Atâţia ani! Umăr la umăr! Mă înfricoşa mantia lui înlănţuitoare şi mă supuneam uneori  lipsit de voinţă…

Azi suntem prieteni, îl iubesc şi ştiu că mă iubeşte! Altfel… nu aş fi putut învăţa să zbor asemeni dragonilor. E destul să-mi deschid braţele şi zborul nostru e unul! Nu mai putem privi înapoi!

Tot ce contează e azi, acum!

Nici măcar mâine. Mâine ar putea fi un alt dragon, cu aripi mai puternice, care să te încerce spre un nivel superior care să te ajute să treci spre tot ce ai uitat că eşti, puţin câte puţin, voit sau nu, cum societatea ţi-a indicat „nordul”…

Ţi-era dor de tine, cel primordial, după care tânjeai atât de mult şi-ţi dădeau lacrimile amintindu-ţi de el. Copilul rebel. L-ai regăsit?

Abia atunci ceva magic ţi se va întâmpla! Va fi întâlnirea cu tine însuţi!

Vei avea voie să plângi, dacă aşa vei simţi!

Să nu te gândeşti dacă e „potrivit” sau „nepotrivit”. Doar fii tu! Restul vor fi personaje, actori, decor. De ce? Pentru că e doar povestea vieţii tale!

Nimic şi nimeni nu-ţi poate lua locul! Doar tu îl creezi! Cu cât vei înţelege mai repede acest lucru pentru tine, cu atât mai puţină suferinţă vei avea! (Cineva apropiat îmi spunea la un moment dat, greu moment, „acceptă că viaţa nu e ca în filme”, iar eu vin şi spun că viaţa mea e un film şi eu vreau să fie unul frumos, cu happy end, în ciuda horror-ului de pe alocuri.)

Nu canoanele societăţii în care trăieşti îţi pot ghida fericirea ci doar tu  în propria ta minte şi fiinţă! Acolo  poţi construi măreţ cu doza de iubire de care dispui şi eşti dispus să o dai vieţii. Funcţie de acestă doză poţi fi răsplătit, dacă eşti autentic.

Chiar dacă mulţi te vor considera nebun în primă instanţă că ai ales asta.

Ei au dreptate! Eşti nebun!

 Dar ştim cu toţii: doar nebunii pot fi fericiţi..

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Țogan by Terapie de echilibru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s