RELATIA CU UN PARTENER- RELATIE DE CUPLU-RELAȚIA CU TINE

DESPRE RELATII

RELATIA CU UN PARTENER- RELATIE DE CUPLU-RELAȚIA CU TINE

Am auzit foarte multă lume plângându-se că nu au o relație sau nu au relații împlinitoare la standardul și înțelesul celui în cauză, adică așa cum ei își doresc și imaginează o relație.

Unii vor o relație în care celălalt să anticipeze ce vor, cum vor și de ce vor acel lucru. E ca și cum ți-ai dori o relație cu un oracol nu cu o ființă la fel de vie ca și tine, umblătoare pe două picioare și nu călare pe o mătură sau un preș plutitor în aer.

O altă variantă întâlnită a fost cea de relație în doi, (nicidecum trăire în doi) de fapt un soi de pact  în care partenerii tineri sau catre maturitate, trecuți de prima tinerețe ori nu, doresc să nu mai trăiască perioada ,,cumplită” a sărbătorilor singuri și acesta să apară doar când au ei nevoie, doar la chemarea lor și să plece la fel de repede dacă se poate, fără a le ,,invada” spațiul sacru cu care ei convețuiesc minunat singuri.

 Acești oameni vin la terapeut mărturisind pe canapea că trăiesc drama singurătății și vor un partener, o relație. La nivel profund, drama lor e reală și totuși pare paradoxal, nu-i așa?

După ce ai trecut prin niște ani (sau anii prin tine, aici e un alt subiect de discuție) ești cu experiență de viață,  îți imaginezi că te descurci, cam ai habar ce vrei de la viață, ai muncit și ajuns într-un punct în care,, te descurci” adică deții o stabilitate financiară, ai unde locui decent, poate cu chirie sau o locuință proprie, dar cu toate astea te cuprinde un pustiu, un soi de „eu ce caut în viața mea, și cu cine, că nu-s nici pustnic, nici calugăr( -iță) și.. vin Sărbătorile!”

Purtăm atât de multe măști că ne-am dezobișnuit de noi înșine. Nu mai avem curaj să simțim. Poate am fost răniți în copilărie și ca metodă de protecție ne-am pus un zid, o armură, ce a făcut să nu mai ajungă la noi nimic și așa nu mai știm să simțim ori ne-am dori și nu mai știm cum…

Ca o definiție, putem spune că ,,o relație” presupune punerea în comun a cel puțin două elemente intr-un context, angrenaj emoțional convenabil ambelor părți implicate pentru bunul mers al unui proces de relaționare afectiv-emoțională.

Relația dintre doi oameni, doua persoane, pare a fi pentru unii un deziderat greu de atins, de construit, venind cu fel de fel de argumente, fiecare din locul și de pe nivelul de deschidere în care se află.

,,Bine dar eu în general nu prea sunt o persoană comunicativă, nu sunt genul care să sparg gheața, mai întâi tatonez terenul, văd dacă am ce discuta cu persoana din fața mea, dacă avem puncte comune de discuție,  dacă mă simt confortabil, daca, dacă. Parcă prea mulți de ,,dacă”?

De fapt ce ne dorim de la un partener? Să fie așa, un fel de soft care să conțină tot ce mintea noastră își imaginează și construiește ca fiind o relație și mai puțin ceea ce simțurile noastre ori ale celuilalt, ori emoțiile ne dicteză? Să știi să-ți asculți emoțiile fără să le ignori, lăsându-le să fie. Cum? În sensul de a le trăi tu pe ele și nu ele pe tine.

O relație este de fapt un construct de două elemente cum spuneam, între două parți.

Pentru a putea ajunge la a avea relații sănătoase atât din punct de vedere emoțional cât și fizic e important sa avem în vedere două aspecte:

-în primul rând să dezvolți o relație armonioasă cu tine însuți și cei apropiați ție (familia în speță)

– să dezvolți relații armonioase cu cei din mediul exterior,  la nivel social.

 Gândurile coborâte din minte în inimă și apoi propagate în tot corpul par să ne dea o chimie greu de descifrat, de înțeles. Pentru că de fapt nu e de înțeles, e de simțit ce nu pare de înțeles.

,,Waw, și stii…m-au cuprins o mie de fluturi în stomac, și era așa genial că nu întelegeam cum, după doar o conversație de câteva minute, parcă ne știam de-o viață, așa ceva…,,

Super! În momentul în care îți dai voie să simți, să ieși din control poate nemaidorind să impui partenerului  ritmul tău și tonul tău în discuție, despre câte stii, ai văzut etc, vei putea vedea și te vei putea vedea într-o altă postură, aceea de ascultător, observator a ceea ce se întâmplă în acel moment, al clipei prezente. Nu în minte, în analiză sau în trecut (dacă am să pățesc ce am trăit în relația precedentă) sau viitor ( o să fie așa și așa…) ci doar în clipa de Aici și Acum.

De fapt, se pare că cea mai grava problemă a omenirii în acest moment, nu doar pe meleaguri mioritice e că nu mai știm să ne auzim unii pe alții, să ne ascultăm.  A asculta a ajuns o abilitate rară dar care ar trebui reînvățată de la cele mai fragede vârste, ieșind din eu vreau, eu spun, eu știu, către: vreau te ascult, vorbește-mi despre tine, sunt aici pentru tine.

Am să va fac o mărturisire: nici eu nu ascultam. Am învățat să ascult. Totul din comportamentul uman e corigibil fără a fi corigenți. Învățăm de cele mai multe ori greșind. Experiența se capătă din erori. Și e ok să greșim. Suntem umani, vulnerabili și ăsta e miracolul existenței noastre. Altfel, am fi niște mașinării perfecte, în relații perfecte,  destul de plictisitoare. Har Domnului că perfecțiunea nu există decât în absolut și absolutul aparține Altcuiva.

 Am avut destule prilejuri și ocazii de a privi, ca la teatru, oameni din diverse culturi și de pe diverse continente ale lumii și ei bine, se pare că era supertehnologiei ne-a băgat din nou ,,în peșteri,, cele care sunt cu mult mai reci decat cele de la începuturile evoluției umane, cele din noi înșine.

Era o povestioară terapeutică care  vorbea despre  vremurile când Dumnezeu și Sf. Petru umblau pe pământ și se sfătuiau ei așa unde să pună Fericirea pentru ca omul să o prețuiască, să nu devină ceva banal și de neatins în același timp. Și se punea problema celui mai înalt munte, a celor mai adânci ape, a celor mai ascunse peșteri și nici un răspuns nu părea să-l mulțumească pe Dumnezeu. „Știi Petre, am să pun Fericirea acolo unde-i va fi cel mai la îndemână Omului și unde Omul caută doar după ce-și imaginează că doar străbătând văi și munți și umblet pe ape o vor afla.  Am s-o pun în ei înșiși!…”

Să ne pregătim așadar pentru un an cu relații împlinitoare, profunde, transformatoare, cu oameni ce au o lecție pentru noi la pachet, oglinda noastră și cărora cu recunoștință să le mulțumim anticipat pentru ceea ce vor binevoi să ne arate:  poate furia nemanifestată, poate frumusetea din noi neacceptată încă, poate zâmbetul nezâmbit ori câte altele asemeni.

Cu infinită iubire și recunoștință, Terapie de Echilibru- By Oana Togan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s