Sper să ai răbdare cu mine.

E final de an școlar și atât am amânat să scriu acest text ce se vrea scos la lumină că nu mai știu de ce ori cum, nu l-am mai scris până astăzi.

Am mai citit între timp două cărți gândind că dacă vrei să scrii bine, important e să citești mult, însă nici măcar despre asta nu e vorba. M-am „primenit” cu două cărți: „Cât timp infloresc lămâii” de Zoulfa Katouh  și „Iubirea” de Ocavian Blaga, pe care ți le recomand ca lecturi de vacanță din toată inima. Ambele m-au dus în cotloane ascunse ale sufletului meu și m-au înlănțuit atât de adânc încât mi-era greu să revin.

Mă gândeam retrospectiv, (deși îmi cunosc răspunsul) oare ce nebunie, dorință din mine, nesăbuință poate, m-a determinat să-mi neglijez pe alocuri cabinetul, munca mea de 10 ani de care pot spune că mă bucur și am satisfacții profesionale palpabile, și să mă inregimentez în sistemul de invățământ după încă patru ani de pregatire pentru acest lucru, paralel cu activitatea de cabinet.

Trebuie să știți din capul locului că nu iubesc sistemele și se pare că nci ele pe mine. Simt multă încorsetare acolo unde găsesc rigiditate, însă în ciuda acestui lucru, există nenumărate metode de manifestare.

Mi-am  dat demisia in 2010 dintr-un alt sistem, cel de sănătate atunci, după 20 de ani de activitate la patul bolnavului, regim de urgență, când am realizat cât de bolnav era acel sistem ce nu mă mai merita. Din 1989 de când am absolvit Liceul Sanitar, l-am văzut degradându-se sub ochii mei, trecând după cum viața mi-a dictat, prin mai multe orașe din țară.

De data aceasta însă, neavând contact cu sistemul de învățământ de la absolvirea copiilor mei, nu știam exact în ce „mă bag” însă am trăit recunosc, în primul an, 2024-2025 multe provocări. Dar cum nu renunț ușor de regulă, am continuat.

Mai chinuit si în perpetuă tranzitie ca învățământul, cu tot soiul de experimente, după cum viziunea menestreilor (a se citi ministrilor) de la educație au visat noaptea și aplicat a doua zi, nu cred ca a mai fost un domeniu așișdere.

Am găsit o „planetă” ce mi se dezvăluia sub ochi, din mers, alta decât catedrala în care speram să intru, pentru a contribui mai mult decât de a primi.

Am aflat de exemplu, în ședința publică de la o doamnă ce statea pe scaunul de-alături, după primul examen de titularizare, că elevii au 5 vacanțe, mai puțin bun simț, să mă pregătesc sufletește, dacă vreau să rămân în sistem pentru examene anuale perpetui din lipsă de posturi titularizabile și să mă rog pentru elevi potoliți, că-s „scurtcircuitați” de telefoane.

Pe unele refuzam să le cred, și ca o temerară ce sunt, mi-am propus să descopăr singură și explorez universul școlii în general și al elevilor în particular. La orele mele telefoanele stăteau pe catedră iar celelalte lucruri s-au reglat de la sine, din mers sau cu mici intervenții unde a fost cazul, dar amiabil și în ton de respect total, profesor față de elevi și elevi față de profesor.

Patologia multă întâlnită în practică, m-a forțat să ies din cabinet și să mă îndrept către școală, acolo unde simțeam că pot contribui prin psihoeducație poate mult mai mult decât până atunci, mai ales în rândul tinerilor ce-mi sunt atât de dragi și-i vedeam atât de dezorientați, lipsiți de încredere în ei sau preocupați de întrebări la care nu primeau răspuns, ori atinși de tot felul de dependențe.  

Adolescenții mi-au fost și rămas dragi încă din 2009 de când am descoperit, inițiat și inființat alături de colegii de-atunci, Cercetășia în Pașcani, cînd am descoperit frumusețea lucrului cu copii, și faptul că prin ceea ce dărui ca voluntar acolo, vindec părți din mine rămase captive intr-o copilărie întunecată pe alocuri de neputințele adulților din preajmă.

În primul an, am avut 9 ore de inspectii la clasă, m-am pregătit și dat examenul de definitivat la final, apoi a urmat examenul de titularizare, la o săptămână distanță. Am fost și cu clasa la care am fost dirigintă pe munte. Când faci toate acestea la 22, 25 ani e intr-un fel, la 53, 54, e un pic diferit pot să-ți spun, asta dacă nu cumva ai susținut și tu un examn de 4 ore recent, din care ieși cu cicatrice pe deget de la atâta scris și tot ai concluzionat că n-a fost suficient pentru câte cerințe și timp ai avut.

Anul acesta am mai dat două inspecții deși nu înțeleg  un lucru:  dacă ai definitivat recent, de ce măcar cinci ani nu ai fi păsuit de toată această risipă de timp, cu deplasări, energie și nu în ultimul rând neuroni. Felicitările primite de la evaluatori și imbrățișările ori aplauzele copiilor (au fost clase de gimnaziu) la finalul orelor, m-au făcut să zbor 80 km înapoi spre casă.

Când nimerești în cele mai vitregi momente ale  învățământului preuniversitar, e nebunie curată să vrei să faci asta. Mi-au spus-o mulți oameni dragi, însă sper că au înțeles demersul pentru care mi-am asumat acest parcurs. Unii au rămas nedumeriți până astăzi și le dau dreptate. „Dacă aș avea cum aveți dumneavoastră cabinetul, nu mi-ar mai trebui să vin ca debutant în invatamant, la 53 ani, veci!”

În primul meu an la catedră, dezamăgirile se înghesuiau una după alta, ca niște bătrâne oarbe ținându-se de mână, una după alta.

 Nu despre ele o să scriu azi, o să scriu despre cum s-a văzut de la fereastra mea lucrul cu tinerii, deoarece ca terapeut,  copiii nu mă vor putea dezamăgi niciodată și pentru ei am venit la catedră.

Coli albe când vin pe pământ, se murdăresc de tot ceea ce societatea, părinții, școala pe alocuri , uneori sau mai adesea, scriu pe ele.

Am trăit în propria-mi copilărie neputințele unora și ale altora însă am rămas la premiza că o educație coerentă poate face diferența, indiferent câte revoluții tehnologice,  istorice, isterice, vor atinge sufletul copiilor noștri și de aici asumarea si a acestei misiuni. Pe mine, personal, educația m-a salvat!

 În educatia nonformală de la cercetasi, prin psihopedagogia SCOUT, am descoperit ce înseamnă vorba domnului Florian Colceag, (cel ce educă excelența), „predarea prin fascinație” și adaptată pe nevoile reale ale beneficiarilor sistemului de învățământ și nu cum cred unii prin politicile de învățământ incoerente pe alocuri, fără sens pentru copii și pentru părinți, atâta timp cât la finalul ciclurilor de învățământ se adauga  ca procent majoritar, noi șomeri fără competențe reale de viață pentru a-și câștiga o pâine din rândul proaspeților absolvenți.

A păstra ceea ce în e util și valoros din  modul tradițional de predare dar și a te adapta la realitatea anului de grație în care ne aflăm, în conexiune reală cu lumea în care tot adultii i-au aruncat pe copiii punându-le niște unelte în mâini (telefoanele) pentru care nici măcar ei inșiși ca adulți nu erau pregatiți. Manipularea si spălarea creierelor de aici începe. Produci o nevoie în piață, apoi îi faci pe oameni dependeți de aceasta. Vom vedea și cât de pregătiți sunt oamenii în a ști când să se opreasca din a folosi acest AI ce dezvoltă „lenea mentală”.

Daca vom privi poate prin sufletele proprii, vom putea cunoaște mai bine  adolescenții de astăzi, asta în caz că am uitat. Fost-am odată și noi tineri, adolescenți cu un sac de visuri în spate din care ne creșteau aripi.

Ale mele au fost cândva retezate si mi-am propus să ajut să le crească altora, așa încheind o socoteală mai veche între mine și Cer…

Am luat contactul cu ei și prin ei, adolescenții, cu lumi întregi uitate în mine la granița dintre conștient și inconștient și ce nu aveam să știu, a fost că fiecare contact ce l-am realizat cu fiece elev, mi-a reamintit de lumină, frumusețe, puritate, dezinvoltură, îndrăzneală, iubire dar și pângărire pe alocuri.

Incă nu știu dacă anul școlar ce va veni mă va cuprinde în el, însă ce am cuprins cu sufletul în acești doi ani la catedră, nu-mi va putea lua nimeni niciodată și mă simt mult mai bogată sufletește.

Acum mai mult ca oricând, tocmai pentru că tinerii sunt într-un moment de aparent sau manifest dezechilibru, avem datoria morală de a contribui ca specialiști în ameliorarea acestui fenomen tot mai îngrijorător.

Am intrat și optat pentru profesor consilier școlar pentru că profesor psiholog, aveam să aflu, nu exista în organigrame. Înțeleg că vor să introducă, s-au dumirit într-un final că un consilier la sute, chiar si o mie de elevi, e un proiect derizoriu dacă îți dorești rezultate (insemnând desigur, foarte mult decat nimic acolo unde consilierii chiar își fac treaba, pentru că am observat și unde nu) și că specialiștii în sănătate mintală sunt tot mai necesari școlii, cadrelor didactice, părinților.

Și as incepe cu o școală a părinților reală, paralel cu a copiilor, la nivel de psihoeducație. Pentru că orice s-ar reflecta în comportamentul copilului, acesta nu e decat un simptom al familiei, depașită de situație pe alocuri, dar și oglinda întregii societăți.

Aștept și acea modificare a legislației prin care copiii să aibă dreptul să ceară acces la consiliere si psihoterapie gratuită, de la 13 ani fără acceptul părintților, care cel mai adesea, se opun accesarii de către copii lor a acestor servicii cu  teama de a nu se descoperi ceea ce de fapt declanșează neplăceri și disconfort copiilor, însăși familia de origine uneori si ceea ce se petrece în ea, ori cred in stigmatul pus de societate, nefamiliarizată încă cu mersul la psihoterapeut, ori în consilere psihologică. Incă mai cred cu tărie ca dacă s-ar face mai multă prevenție, psihoeducație pentru promovarea conceptelor de sănătate mintală, numarul de locuri din spitalele de psihiatrie s-ar reduce și secundar, costurile societății pentru recuperarea acelor persoane.

Sănătatea mintală si psihoeducatie va trebui să devina un „must have” dacă ne dorim să mai putem salva din viitor.  Potențialii „candidati” de azi, pe care îi vedem cu ochiul liber uneori, s-ar împuțina si am face tot ce se poate la nivel de prevenție, fapt ce a scapat total din vizorul celor indrituiți să o facă.

Predând psihologia, am avut însă șansa oferita de divin, să fac și consiliere cu sute de elevi pe an, ora de oră, nu doar să predau psihologie.  Ce bucurie!

Cumva, o mână nevăzută m-a condus spre ceea ce-mi propusesem inițial și chiar mai mult decât atat.

Am predat psihologia în modul în care ca psihoterapeut am înțeles că ar trebui predată, mergând pe conținuuturile din programa scolară, desigur, dar nescâpând din vedere nevoile identificate în fiecare colectiv de copiii în parte și transpunerea concretă în practică, cu care un elev poate rămâne pe viață.

Din ședințele de psihoterapie individuale cu copiii, dar și la grupuri, făcute anterior, mi-am extras direcțiile principale de acțiune în a mai salva din derapajele celor afectați de flagelul unei societăți ce se închină la tehnologie în detrimentul ei, departe de esența umană și Dumnezeu.

La începutul anului școlar i-am invitat pe elevi să-mi scrie in bilețele anonime ce așteptări ar avea de la materia pe care le-am predat-o, psihologie, dar si ce teme de interes au, ce si-ar dori să le ofere școala, profesorii, apoi la finalul anului scolar, le-am cerut feedback  și sugestii de îmbunătățire.

 Desigur, acolo unde au fost clase cu două ore de predare pe saptamăna timpul a fost prietenos si a permis parcurgerea a ceea ce mi-am propus, crearea unei conexiuni poate mai profunde,  iar in alte situații, am fost nevoită sa accelerez ritmul pentru câte simțeam că ar fi de oferit și parcurgerea integrală a materiei. Daca am reusit sau nu, timpul va confirma, extragandu-mi din prezent ceea ce ei mi-au oferit în bilețele anonime sau nu, cum au simțit să o facă. Stiu, mai am multe de imbunătățit, insă per total se pare că m-am decsurcat. (vezi imaginile din aceasta postare)

Simt multă recunoștință față de toți elevii mei de la care am învățat și eu la rândul meu lecții extrem de valoroase în acesti doi ani ce au devenit minunati in ciuda tuturor provocarilor și din care aleg să pastrez mai departe doar darurile (indiferent că au fost clase de profesională sau liceale, fie de profil teoretic sau tehnologic), pentru oportunitatea de a mă primi în universul lor interior prin tot ceea ce le-am propus la clasă, oferindu-mi la final feedbackuri din care mă voi împărtăși onorându-le iubirea de viață și frumos ce o au în inimile lor.

La final de an școlar, acestea sunt serbarea mea.

Pentru mine, având în vedere cât de departe au fost ori sunt membrii familiei mele, acești copii au reprezentat familia mea în iubire de viață și adevăr .Mă simt binecuvântată să pot alege să fac doar ceea ce-mi place și lucruri în care cred cu adevărat, atat cât îmi va fi îngăduit de divin și simt că sunt pe cale, atât cât am luxul de a putea alege.

Să avem încredere în ei, în tinerii frumoși ai vremurilor noastre, păstrându-le frumusețea din ochi a vitorului că vor ști, dacă-i vom ghida corespunzator ca dascăli,  să descopere iubirea si măreția din ei înșiși și din afara lor alături de iubire infinită a divinității și a cunoașterii nelimitate.

Să ne fie bine, să ne fie frumos! Profesor psiholog Oana Țogan