Ca psiholog, mă-ntreb ce mi-a venit? Mi-am facut pagina de instagram de călător si scriitor.

Poate pentru ca am două jurnale: de călătorie și terapeutic, ținut ani de zile din care simt că a sosit momentul să le dau în lume dupa aparitia volumului de versuri OBSESIA LUMINII.

Ei bine si despre ce vrei sa ne scrii?

Despre cum a fost este si va fi calatoria mea in aceasta viata.

Am dreptul sa visez, ii spun Celeilalte din mine, parte a EGO-ului, cu gandirea rigidă, EA care mi-a stat aproape, umar la umar ani din istoria personală.

O gândire rigidă, care evaluează totul în alb/negru nu va putea intra pe frecvența uneia flexibile decât cu foarte multă muncă interioară. De regulă, cel ce este flexibil, va fi primul care va abandona conflictul.

In cazul meu, învățând de-a lungul multor ani despre mecanismele psihologice din spatele acestui tipar de gandire, am înțeles și ales, să sting războiul din propria-mi minte alegând pacea și nu războiul.

M-am intrebat atunci: Oana ce vrei? Vrei să ai dreptate, sau vrei să fii fericită, împăcată cu tine insăți, acceptând oamenii așa cum sunt și acceptând că nu poți schimba lumea mai mult decât ea însăși își dorește.

Lumea? Noi fiecare în parte și noi toți împreună.

Promovarea acestui spirit poate ar fi recomandat să-l propagăm.

Ca dascăli, profesori, mentori sau terapeuți, avem această obligație.

Coerciția naște frustrare, rigiditatea oprește dialogul constructiv, autocrația și falsa modestie naște impostura, lipsa de autenticitate naște falsitatea, agresivitatea naște agresivitate.

 Critica violentă micește spiritul. Fie că e adult, sau, cu atât mai mult al unui copil, și-i ucide încrederea în sine mai ales dacă vine din partea unei autorități cu semnificație emoțională. (Părinte ori profesor, tutori, bunici, etc.)

Disciplina făcută cu „milităria dată jos din pod” a apus, însă ea e vie încă in randul unor părinți și iată cum avem copii cu o stima de sine scăzută, sau adulti cu conflicte interioare care contin pe acesti Copii Interiori, cum în anul 2024 conflagratii pe mapamond în mai multe puncte fierbinți, ajung proiectii ale unor minti bolnave, când retoric îți vine să te întrebi: Oare omenirea a evoluat în ultima sută de ani?

In secolul vitezei oare nu ne-a amețit de cap această viteză?

Scurtcircuitarea din suprasarcină si megainformații ne țin captivi și magnetizați de material, de propriul Ego, prin acumulare și posedare de bunuri, proprietăți, când de fapt spiritul uman are nevoie de foarte puține lucruri pentru a fi fericit.

Ceeaa ce ne lipsește în mod real e conectarea autentica în spirit și simțire. Abundența de aici se clădește.

Observăm cu ochiul liber cum petrecerile, ieșirile, devin niste „silence party” fiecare în telefonul său sau mult zgomot interior si exterior. Punem măști.

Și nu vorbesc de petrecerile „tematice” unde avem căștile pe urechi și fiecare dansează pe muzica și ritmul său, și unde privind din afară ai putea avea reprezentarea faptului că așa trebuie să fi fost in turnul Babel când Dumnezeu, văzând că nu ne mai înțelegem într-o limbă unitară, a ales să ni le deosebescă pentru a nu mai putea vorbi ci a ne forța să ne conectăm real unii cu ceilalți.

Privirile sunt ferestre ale sufletului și oare câți dintre noi ne ferim privirea de teama de a ne  devoala emoțiile și sentimentele reale?

Oare să-i fi reușit acest experiment, lui Dumnezeu? Și dacă da, oare în ce procent din populația planetei?

Am călătorit prin toată lumea și aș spune că pe alocuri, i-a reușit.

Privirile calde , sincere, gesturile mărunte când se ridică cineva in metroul dintr-o oarecare metropolă vizitată să-ți ofere locul său, când cineva pe străzile Parisului îți ridica eșarfa căzută din poșetă, când în Peru cineva îți oferă pe marginea drumul o bucata de pui crocant făcută în gastronomia stradală zâmbindu-ți cu toți dinții la vedere deși are doi căzuți din față, când, deși privești limpezimea golfului prin unduirea lacrimilor tale, stand pe o bancă privind Mediterana pe o faleză în Genova, cineva simte să se apropie timid și-ți strînge mâna, lăcrimând și ea la întâlnirea ochilor tăi…și tu te întrebi: oare de cât timp mă privea?

Dumezeu are mii, milioane, miliarde de ochi și cu toți ne privește.

Au plecat mulți de-ai mei: bunicii, mama, apoi tata, unchi, mătuși, prieteni  semnificativi, am rămas tare puțini și acest fapt il resimt, însă acum în prag de Sarbători de Iarnă, mai mult ca oricând.

Oricât m-am străduit să-i adun pe cei câți mai suntem, verișori, se pare că rămânem tributari disensiunilor părinților nostri. Nu am reușit încă să reîncheg miezul dar nu voi renunta la acest demers. Și așa, în timp, am calatorit pe această Planetă Albastră cu gând să mă apropii de mine.

  M-am părăsit și eu pe mine, pe alocuri,  abandonându-mă deznădejdii și apoi m-am căutat până m-am regăsit. Așa am aflat că Dumnezeu de fapt mă locuiește.

Te rog Doamne însă, ajută-mă să mă iau în brațe și să-i privesc pe ceilalți ca pe mine însămi.

Uneori, uit…