Adult fiind, în momentul în care aveam de toate dar simțeam că nu am nimic, a venit momentul trezirii. Moartea mamei mele m-a trezit și mai tare. Pe atunci eram cu două joburi (am avut și trei in același timp, aveam de recuperat 10 ani grei de neajunsuri si de stat prin chirii) intre timp dupa asistent medical la patul bolnavului devenita femeie de afaceri în propria-mi firmă, și mamă, studentă, fiică de părinți bolnavi aflați în faze terminale, unul cu cancer, celalalt alcoholic si cu demență, ajuns spre final în secție de îngrijiri palliative. Doar EU, eu, nu mai eram…

Am lucrat și luptat pe alocuri cu mine, cu propriile-mi convingeri primite de la părinții mei, bunica de pe tată cu care am crescut, cadrul familial general în care m-am trezit „împrumutând” de la ei de fapt tot ce mă durea, tot ce nu-mi plăcea. Așa am ajuns să trăiesc o viață ce nu-mi aparținea de fapt.

Astăzi sunt mama, soție, psiholog, antreprenor, scriu și călătoresc peste tot în lume, pe toate continentele, pe mări și oceanele lumii, ceva mai putin in pandemie dar chiar si asa… Așa a „îngăduit” Dumnezeu vorba bunicii.

Prin clasa a patra să fi fost, am primit o lecție colosală de la buna mea după un plâns cu sughițuri pentru o pedeapsă nemeritată servită de tata :

„Lasă bunică, că Dumnezău întârzie, dară nu uită ca oamenii, dac-ai să faci ghini. Oamenii uita când le faci un ghini, da un rău, o ispravă, nu ț-o uitî niciodată! Și pentru fiece faptă bună ce ai făcut-o, Dumnezeu țî-i di zăci ori dator față de tine. Nu ti lenevi șî nu cântări tu cât bine ai făcut. Știe Domnul la catastif! Sî cii miloasă, bună și iertătoare. Eu azi îs pre bătrână să mai pot schimba ceva. Pate tu, cu tat-tu…Domnul sî te lumineze copchilă!”

Cuvintele mi-au rămas întipărite ca un program adânc săpat în scoarța creierului meu. Țeseam cu ea în război toată vara cu „păpușele” de lână colorate „puncte” ce dădeau naștere vrăbioarelor și rândunelelor în cuiburi, ori șarurilor pe margini de țol ales… Cînd a plecat și tata spre stele, el ultimul meu părinte, adevăratul profesor de iubire necondiționată care mi-a fost „mentor” ce mi-a confirmat lecția speranței iertării, împăcării și păcii cu tine însuți, cu lumea întreagă și cu Dumnezeu, mi-am amintit dialogul cu bunica mea.

A fost un drum greu, prea lung uneori, de atâta greu de dus, dar a meritat să-l trăiesc, cu toate efectele secundare. Depresie, bournout, atacuri de panica in miez de noapte, veneau din subconstientul ce avea programată o misiune și realiza că-i va fi imposibil de îndeplinit:reabilitarea tatălui. Tata, un părinte alcoolic, agresiv, considerat de noi familia (mama, fratele și eu), călăul nostru, la final avea demență, imobilizat la pat cu o ultimă fractură din multiplele ce le-a avut în viața sa, dar mai ales în ultimii cinci ani de când a rămas singur refuzând orice formă de instituționalizare asistată medical, a stiut că-l iubesc când a plecat. I-am spus-o de nenumarate ori în cei 5 ani când mergeam săptămânal să-l îngrijesc, chiar si beat fiind. Stiam că dacă îi repet va înțelege.

Un „consummator”, alcoolic sau dependent de orice altă substanță are o mare neîncredere și dubiu în legatură cu acest sentiment de a fi iubit de cineva în miezul trăirii lui. De ce? Pentru că el însuși nu se iubește. Și când iese de sub influența drogului, trăiește un sentiment de vină amestecat cu rușine și alunecă pe o pantă care îl duce tot acolo, la „surogatul fericirii”: drogul.

Am sperat până în ultima clipă că va fi din nou lucid daca nu va mai bea. Era o iluzie desigur, și eu doar mă amăgeam cu gândul. Copilul meu interior avea nevoie să se simtă în siguranță în prezența tatălui. Astfel își plăsmuia speranțe și povești unde chiar asta se întâmplă.

Patruzeci și șapte de ani mi-au trebuit să înțeleg , studiind mecanismele, tiparele și metodele de susținere în proces terapeutic ale alcoolicilor, ce se întâmplă cu un dependent de alcool și cu demență cum era tata. Ulterior am avut în cabinet un client, ceva mai tânăr ca tata cu vreo opt (tata a plecat la 70 ani). Nutream un sentiment foarte special. Transferul și contratransferul în acest caz a trebuit procesat în propriile mele ședințe de terapie. Alcoolul, îl ținea în priză și pe tata și pe clientul meu. După găsirea resurselor în amintiri, acolo unde corpul știa că mai fusese, în cazul tatălui pe stâlpii de înaltă tensiune, reparînd instalații electrice iarna pe viscole în care alți colegi refuzau să urce, sau la client când era la lucru în Israel și monta centrale imense în înteprinderi „nu ca acum doamnă, ce fac prin casele oamenilor” (dar și aici ramasese doar ajutor). Ei bine, acesta din urmă când a oprit alcoolul, a uitat la un moment dat drumul către casă. Când am contactat-o pe fiica care îl susținea, să văd ce s-a întâmplat cu pacientul de nu a ajuns la terapie ( pentru că nu întarzia niciodată), mi-a povestit întâmplarea. De aici nu a mai venit deloc. Poate ar trebui sa specific că venea singur cu masina.

Ce vreau sa spun? Substanța dependentului „îl ține în cărți” s-ar spune în jargon urban. Îi oferă suficientă adrenalină pentru ca funcțiile de procesare din neocortex să funcționeze.

Cea din urmă i-a fost fatală: fractură de șold. Când s-a întâmplat am știut. Pur și simplu am știut că e începutul sfârșitului…De aceea poate doliul meu a început de atunci cu toate complicațiile existențiale ce-au derivat. În contextul unei jumătăți de an infernale, la pachet cu 9 examene (trei restanțe din anii când călătoream mai mult), o licență de pregătit și susținut, două școli de formare pe rol, stresul de mamă cu copil cu bac/ admitere (deși copii știu foarte bine să-și gestioneze propriile trăiri, la noi părinții e problema, un viitor subiect de discuție poate de PARENTING), cu o firmă aflată în iureș, toate acestea au fost montagne rouse-ul meu și barometrul propriilor stări, trăiri și emoții.

Este un aforism care mi-i tare drag: „fii blând cu oamenii. Fiecare are un război de purtat” în ciuda tuturor aparențelor așa cum diva din mine nu lăsa să se vadă altceva. Păcăleam. Nu fatalismul, care m-a măcinat într-o anumită perioadă a vieții, preluat din familie, m-a determinat să constat cu durere acest lucru. Ci experiența propriei vieți plus experiența de douăzeci de ani de asistent medical la patul bolnavului în care am avut ocazia să văd prognosticul unui asemenea diagnostic la cele mai variate vârste. Inclusiv la pacienți trecuți de 70 ani unde recuperarea după o intervenție chirurgicală e anevoioasă. Bunica, tata, mama, fratele și eu – este constelația în care m-am născut, crescut și afirmat în această viață, cea mai minunată și potrivită lectie de evoluție din toate câte ar fi putut exista. Astăzi nu am niciun dubiu că nu ar fi putut fi altfel și ea face parte din multe alte constelații de dinaintea mea care se pare că mi-au influiențat destinul. (CONSTELAȚII FAMILIALE și RELAȚIONARE- viitoare teme de workshopuri de lucru la cabinet).

Era important pentru mine să pot vorbi despre aceste lucruri la momentul oportun fără să întinez cumva memoria părinților mei. Mi-am dorit toată viața și dincolo de ea să-i fac mândri de mine. Și-am muncit pentru asta. Pentru a ajunge aici, a fost greu pe alocuri și la mine. Aveam de învățat calea aleasă de propria mea evoluție spirituală în acord cu propriul corp și spirit. Nu-mi rămâne decât să dau mai departe din cunoașterea și informațiile ce le-am adunat pentru a putea ajuta și alte persoane aflate poate ca și mine în situația de a fi puse la zid de către viață. Și dacă ți se întâmplă asta, te pot asigura că totul e la pachet cu lecții de învățat și asimilat la nivel de conștiință profundă. Poate speria pe alocuri, dar doar confruntarea cu propiile frici, angoase și demoni ne poate salva. Fuga de ei nu va face decât să accentueze simptomatologia și mai mult decât atât, vor fi predate copiilor tăi prin câmpul de conștiință comun, prin energiile cumulate transgenerațional la nivel de câmp quantic energetic.

Cândva am decis că la mine vreau să se termine totul, și că aceasta decizie mă îndreaptă spre destinul și vocația mea, de a curăța câmpurile energetice de vibrație joasă ale copilăriei părinților mei și a înaintașilor ce au viețuit în niște condiții de sărăcie greu de imaginat. Să fiu cea capabilă să rescrie prezentul și viiorul.

Pentru cei nu foarte familiarizați cu această zonă!