În luna iubirii iubește-te pe tine pentru a avea relații împlinite.

Nu e așa că sună nițel contraintuitiv? Spui adesea ca iubirea e despre celălalt. Îl iubesc pe x y z dar iubirea este și despre tine și nu e vorba despre a fi narcisist, asta e o altă capcană în care poți pica.

Iubirea de sine reprezintă conectarea cu exteriorul nostru prin tot ceea ce este în interior. Tânjim după conectare autentică.

Povestea bolii alături de Covid din aceasta perioadă mi-a adus nenumărate semnificații.

Originea problemei conectării cu Sinele, se pierde în istoria personala a fiecăruia. Ce s-a întâmplat cu noi mici fiind? Am pierdut conexiunea cu adulții prea ocupați fiind cu taskurile de îndeplinit. Cu siguranță, astăzi adult, te surprinzi în aceeași situație.

Ai avut sau ai sentimentul că după nenumărate sacrificii făcute de dragul familiei, copiilor, părinților, apropiaților tăi, dorești să fii măcar puțin apreciat, să ți se recunoască contribuția și să te bucuri de apreciere și recunoaștere. Ai făcut toate astea cu sentimentul că faci exact ceea ce trebuie la momentul potrivit, te-ai sacrificat pe tine, timpul tău, energia ta, devotamentul tău față de ei și ai sentimentul distrugător că a fost Degeaba.

 Îmi pare rău să îți spun cele ce urmează. Și mie mi-a fost greu să le aud când mi-au răsunat în urechi pentru prima dată, pentru că am fost exact ca tine. Da, da, fix în momentul în care parcă nimeni nu observa ce fac, ba parca îmi minimalizau efortul, cum fac, cât de puțin dormeam, pe vremea aceea aveam și trei joburi, și tot așteptam. Îmi spuneam ades că dacă fac și aia și cealaltă, dacă renovez case, construiesc mansardă, construiesc confort pentru familie, fac școli, conduc firme, magazine, alerg 14-16 ore din 24, dorm 5-6 ore din noapte, fac gărzi, cineva o să mulțumească pentru toate sacrificiile.

 Plecasem de la a sta cu chirie și a mă îmbrăca de la second-hand și ajunsesem la mii de euro pe lună venit și tot nu a băgat nimeni de seamă.

A venit însă o zi in care m-am luminat. Era așa, pentru că eu am ales să fie! Nu m-a obligat nimeni! Știam că pot mai mult și merit mai mult. E tiparul de comportament al copiilor cu copilării traumatizate, abuzați fizic sau emoțional de proprii părinți, din familii modeste, extrem de motivați să depășească condiția părinților săi. E o goană, doar doar cineva îi observă existența și-și cere, cumpără, dreptul la iubire ce numai necondiționată nu e.

Apropiați mie, în speță familia, prietenii, considerau că daca îmi place tot ceea ce fac, inclusiv condițiile extraordinar de grele de muncă pe care le aveam, la unul din joburi în propria afacere nu am de ce mă plânge. Parțial aveau dreptate. Da, strângeam din dinți și mergeam mai departe pentru că nu e așa, mă sacrific de dragul familiei, voiam să-mi pot ajuta și părinții bolnavi și osteniți de o viață prea nefericită.

Dorința mea nestăvilită de a nu mai ajunge la mila publică, cum la propriu, nu la figurat, a trebuit să ajung într-un anumit moment extrem al vieții, m-a mobilizat într-un mod draconic sau miraculos, depinde cum privești.

Atunci am concluzionat că doar în puterea mâinilor mele și a creierului meu stă diferența de a mă îmbrăca de la second hand, Prada, sau de a avea propriul magazin, apoi propriile magazine. Primii bani i-am făcut umblând cu sacoșa prin oraș, pe la divese instituții ca și comis voiajor al unei firme de fashion Livas din Târgoviște, ce  lucra pentru diverse magazine din Londra. Super produse! Asta aproape 20 ani în urmă. Din bănuții strânși, și din puținele economii din salarii amanetate la trei bănci, ne-am cumpărat o Dacie second hand, cum altfel, ce a costat reparatul ei ulterior cât am dat pe mașină. Copii erau mici și devenise o prioritate. Plus creșteau vânzările, cererea, aveam nevoie de mașină să mă deplasez. Apoi am strâns bani pentru primul magazin, visul meu.

Așadar drumul spre prosperitate a avut un preț ce nu va putea fi contabilizat vreodată. Și au fost scumpi acei bani. Îndepărtarea de cei dragi, mai întâi fizică prin timpul alocat, apoi ușor ușor s-a produs și fracțiunea emoțională față de copii, soț, apropiați. Eu? Eu mă sacrificam mai departe.

 Ulterior când am primit replici de genul: „Dar te-am pus noi? Te- am rugat noi să faci asta? A fost visul tău, nu ai niciun drept să ne târăști în povestea ta!” M-a șocat! „Pe noi Nu ne interesează hainele tale!” M-a trezit. Mai bine spus, trăiam o revelație: aveau dreptate!

Doar în povestea mea acel sacrificiul pentru dobândirea veniturilor care să-mi asigure un statut de viață mai bun, un standard de trai mai ridicat, a fost doar dorința mea, pentru că știam că merit mai mult și devenea cu atât mai meritorii toate concediile exotice cu cât știam că mă sacrific mai mult. Doar din salarii de bugetari ai anilor 2004-2009, amanetate la rate, în bănci, știam că nu poți ajunge în prea multe destinații.

Vine însă momentul când poate ca și tine, vei fi pus/pusă să observi de care parte a baricadei stă sacrificiul. Poate chiar timpul petrecut cu copiii tăi a fost cel sacrificat, aceștia ar putea să îți reproșeze că ei au fost cei sacrificați într-o copilărie cu o mamă indisponibilă emoțional, ce absentează ever la joburi care nu se mai termină niciodată și când ajunge acasă robotește absentă să recupereze treburile gospodărești, ajunsă workoolica. Acea mamă care ajunge să își lovească copiii cu coada măturii doar pentru că au făcut deranj cu lucruri personale, că se joacă și au jucăriile împrăștiate în toată casa, doar pentru că educația ei așa s-a făcut toată copilăria și „tehnica educației” (mea culpa) pe care mulți ani mai târziu copilul mai sensibil avea să o proceseze în terapii.

Povestea ta pe copil nu îl prinde și nici nu are timp să rumineze asupra ei.  Acum își trăiesc viața proprie, te-ai preocupat de confortul lor, trăiesc alături de cine au ales pe moment să trăiesca și mă întreb oare cât de dispusă mai sunt să fac sacrificii?

M-am conversat cu Dumnezeu, în câteva nopți de angoasa Covidului într-o singurătate cruntă, fără margini, mai acum o săptămână, m-am și răzvrătit cu el, dar că un tată bun ce mi-a rămas, sper să mă și ierte. Sper să-i fi fost milă de o minte chinuita de febră și niște dureri ce-mi revendicau fiecare milimetru corporal. Oase, mușchi, unghii, păr, fiecare areolă pulmonară, ochii ce-mi ardeau și brusc vedeau doar o ceață lăptoasă, erau mixate într-o masă gelatinoasă, într-un sake continuu. Atacurile de panică, cu care m-am confruntat după plecarea la Domnul a părinților mei reveniseră; cum tehnici de remediere știam  dar starea fizică nu-mi permitea decât din culcat să fac câteva, m-am observat doar. Învățam să respir conștient, dar altfel de cât o făcusem până atunci. M-au ajutat meditații de ridicare a vibrației, cu căștile pe urechi, și cele două terapeute ale mele permanente, cele două pisici (mamă și fiică), prințesele mele dragi care îmi făceau masaj cu labuțele când una, când cealaltă pe piept, abdomen și picioare. Sosirea fiicei de la Cluj a fost salvatoare. Dublu vaccinată și trecuta deja printr-o formă mai ușoară de Covid acum ceva luni în urmă, nu și-a făcut griji. Dintr-o dată puteam vedea și o alta perspectivă, nu doar cea de a privi cu ochii minții un corp în flacări ce ardea cu văpăi roșii și respira uneori puțin și rar, alteori cu pauze, aproape spre deloc.

Într-un icnet de smulgere dintr-un aproape neant, reveneam repetandu-mi în mantre „Ramai cu mine, în aici și acum” și rugăciunea inimii „Doamne Isuse Cristoase miluiește-mă pe mine păcătoasa, preasfântă născătoare de Dumnezeu, miluește-mă!” Când ai epuizat toate soluțiile de rezolvare a unei probleme, Dumnezeu este soluția!

 Sacoșa de medicamante de pe pat și sticla de apa cu ceaiurile, au dat vagul sentiment că totul e sub control, însă febra constantă, frisoanele și shake-ul corporal au creat o febra musculara ca după urcat pe Himalaya. Și da, pentru mine acum e ca și cum doar ce-am coborât de pe Himalaya. De la o asemenea înălțime nu poți să te întorci decât cu daruri, indiferent cât de mari ți-au fost provocările.

O îmbunatățire a venit de la introducerea dexamatazonei. Telefonul unei colege de liceu căreia din păcate, sora mai mică, a decedat acum trei luni răpusă de același Covid, m-a convins. „Te rog ia urgent dexametazona!” Am oprit orice fel de Amoxiclav și Azitromicina, păstrând simptomaticele, antipireticele și imunostrongul. Și am trăit prima zi binecuvântată cu febră redusă. Toate sticlele cu apă fierbinte de pe lângă mine au dispărut, și începeam să-mi simt și altfel corpul. Respir greu în continuare, mai am stări de subfebrilitate, încă obosesc chiar și doar când fac un duș, dar sunt bine pentru că-mi doresc să fiu bine. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru clienții mei de la cabinet cu care anulasem toate întâlnirile, inclusiv on-line. Una peste alta, binecuvintez experiența!

 În prag de 50, jumătate de secol, realizez (împrietenindu-mă în cele din urma cu Covidul  și te asigur că daca pleci cu ideea să lupți împotriva lui, pierzi sigur!) , după o săptămână de agonie, că viață este despre cum te iubești pe tine în primul rând și cum alegi să trăiești chiar de azi începând. Să te pui prioritate pe agenda ta în fiecare zi. Nu că nu aș fi știut. Spun asta clienților mei în terapie zilnic, care ajung obosiți, unii  cu sindrom Burnout , prinși într-un carusel ce se-nvarte continuu și din care nu mai reușesc să sară. Le e frică, nu mai știu cum altfel să trăiască.

O astfel de întâmplare te reconstruiește în mod clar. Pe toate palierele vieții tale. Ca toate momentele de criza altfel Îți promiți lucruri. Tot contextul, la nivel planetar ne-a reașezat într-o noua eră. Din acest echilibru se naște fericirea.

Mi-am făcut un „bucket list” de 100 de dorințe de îndeplinit. Una? De la 19 ani mi-am dorit să conduc o motocicletă. Nu stiu dacă-mi voi cumpără motorul curând, dar mi-am scos cazierul în urmă cu ceva timp, am ales școala și imediat ce mă voi simți mai bine, odată cu colțul ierbii, voi trece la lista de dorințe.

Schimbând nițel registrul pot spune, după ce am trecut de multe ori prin ea, că depresia e suprapunere a trecutului peste prezent, iar anxietatea e suprapunerea viitorului peste prezent. O halucinație, o capcană a mintii. Și uite-așa, halucinăm tot timpul.

Omul devine ceea ce-și dorește și cum îi e dorința, așa îi este și lucrarea.

Curiozitatea mi-a fost mai puternică decât frica și am rămas într-o curiozitate a prezentului, să-mi privesc miliardele de celule roșii în circuite ce goneau cu viteze cosmice. Daca simțiți teamă, fiți curioși să descoperiți ce se află în spatele fricii și nu veți mai simți frica.

Gata cu sacrificiile! De ziua iubirii, iubește-te pe tine!

 Omenirea e supărată pe Dumnezeu datorită percepției deformate asupra divinului. Esențial e să vezi frumusețea, bunătatea Universului începând cu propriul interior.

Anatomia CURAJULUI e = COR+AGERE (cu inima).

INTIMITATEA FIZICA, MENTALA, SUFLETEASCA dau placerea sufletului= Hedonismul

,,Acesta  este fiul meu prea iubit și plăcut”. Și Domnul ne-a iubit atât de mult că ni l-a trimis spre jertfă să înțeleagă lumea prin El și cu misiunea să o mântuiască.

Krisna, Shiva, Deva e plăcere. Toate culturile vorbesc despre bucuria și extazul vieții. Trupul duce crucea sufletului și așa apar bolile prin somatizare. S-a răstignit pentru ca tu să înțelegi boala sufletului tău. Psihosomatica dă destule referințe în acest sens. Mi-am îmbrațisat strâns, în pieptul ce incă mă strânge, mesajul meu. Gata cu sacrificiile! Vom da scoteala de cât am iubit și dăruit. Nu câte sacrificii am contorizat. Contează și ele probabil, dar nu din rațiunea uitării totale de sine.

IUBIRE DIVINĂ, ÎNȚELEPCIUNE DIVINĂ, PUTERE DIVINĂ.

„Inteligența divină nu i-a dat mai multă atenție gărgăriței decât mie, și invers!” spune un preot tânăr, teolog, filozof și psiholog ce-l urmăresc cu plăcere. „Prin orice fac, daca aș fi prezent, când mănânc, când sunt cu iubita, iubitul, l-aș cunoaște pe Dumnezeu mai bine. Sf. Pavel despre asta  vorbea în sintagma ,,Traiește în prezent, în aici și acum”.

Gândurile sunt reflexia sufletului nostru. De la același preot contemporan și ancorat în realiatea lui 2021, nu un arhaic, am extras pentru voi următoarele: Să te trezești dimineața, așa, că de Dragobete și să-ți spui „De ziua iubirii mă iubesc pe mine! Oare mai știu să fac asta?”

Părintele zice mai frumos:

„Doamnne, astăzi sunt responsabil de faptele și de gândurile mele.

Fie că Lumina ta să-mi lumineze toate gândurile.

Fie că Dragostea ta să coboare în mine căldura iubirii tale.

Fie că Puterea ta să coboare forța vitală, entuziasmul, curajul, determinarea, și fie să acționez conform vrerii tale.

Doamne veghează asupra mea cu lumină și bogăție, dăruiește-mi protecția ta.”

Din prea multa iubire de mine, mă aleg acum în ceasul 50 și te invit să faci la fel.

Să te trezeșți dimineața, așa, că azi de Dragobete și să-ți spui „De ziua iubirii mă iubesc pe mine! Oare mai știu să fac asta?”

Scrie-ți ție o scrisoare de dragoste, nu mai aștepta să-ți scrie cineva.  Lasă-te surprins de ce vine, mesajele să curgă odată conectat la energia din care am venit cu toții. Zi magica să ai și dacă consideri că experiența merită împărtășită, iți mulțumesc. Te poți abona la blogul meu…

Cu drag de oameni și de echilibru, Oana Țogan.