Astăzi, la un interval de aproape doua luni de la începerea lecturii acestei cărți, am reușit să închid ultima filă.

Cu lacrimi în ochi și muci la nas.

Am terminat de citit un roman extraordinar, și doar inconsecvența mea în a fi loială lucrurilor pe care le iubesc, precum cititul, au făcut să o termin în acestă zi de week-end, sâmbătă, 13 ian. 2024. Aș spune ironic că mi-a trebuit un an s-o citesc, însă am început-o pe avion, călătorind spre Mauritius, în concediul din noiembrie 2023.

Mi-am dorit să citesc altceva decât cărți de psihologie, de specialitate.

Am cunoscut-o pe Hanna Bota, autoarea acestei cărți, cu aproape cinci ani în urmă, când am participat la Gala Uniunii Scriitorilor din România, amfitrion Nicolae Manolescu, preşedinte, în sala Congress Hall din Palas Mall Iași.

Abia îmi luasem în serios și însușisem aerul de autoare de carte, după lansarea primului și unicului meu volum de versuri la librăria Cărturești din Palas Moll Iași ,,Obsesia luminii” ce s-a bucurat de succes în rândul prietenilor, audienței mele din on line și al cunoscuților. Pe atunci eram într-o foame viscerală de a mă conecta cu oamenii de carte și iubitorii de litere și cuvinte, dar și a emoțiilor strecurate între toate acestea, și în egală măsură cu mine însămi, pseudo psiholoaga de la acea vreme, ce învăța să se deslușească pe sine…

Am primit cu drag invitația unui bun prieten, la eveniment. M-am așezat cuminte cu adolescenta- scriitoare din mine pitită în sufletul meu de zeci de ani ce-și așteptase cuminte validarea compozițiilor sale. Acum mă simțeam acceptată ca una de-a lor, a celor ce scriu. Lângă mine, locul era unul gol. Cu zece minute înainte de a începe conferința lângă mine ia loc o doamnă subțire, la fel de subțire pe cât eram eu pe atunci, la fel de înaltă, pe tot atât de blondă, cu ochelari și breton. Așa mi-o amintesc. O prezență distinsă, dar, așa cum aveam să descopăr singură mai apoi, cu o modestie cuminte, a omului care-și cunoaște opera și valoarea după ani de muncă și dăruire pe țarina cuvântului scris.

Am legat câteva propoziții după ce am simțit să mă prezint întinzându-i mâna. Eram avidă să cunosc oameni, nu doar să-i privesc. Cu emoție condusesem mașina aproape 80 de km gândindu-mă ca un copil ce merge la serbare, cum va fi. Serbarea altor oameni desigur, de care aveam oportunitatea să mă bucur. Era din Cluj venită, nu se afla pentru prima dată la astfel de evenimente, scrie, e venită pentru a se bucura de compania colegilor scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Fusese nominalizată la premii cu unul din volumele scrise, și făcuse Liceul Sanitar în Cluj.

Ce coincidență, îmi spun. Simt un val de simpatie: Și eu am făcut Liceul Sanitar în Bacău, promoția 89. Doamna e promoție 86.

Mai întâi însă, câteva cuvinte despre cariera de scriitoare a Hannei Bota:

Hanna Bota, este născută în 1968 la Cluj Napoca. Scriitoare prolifică, este poetă de succes, prozatoare, redactor la revista „Viața Românească”, licențiată în Teologie 1999 și în Filologie 2003, absolventă a unui Master în Etnologie 2004 la Universitatea din București, doctor în antropologie culturală la Universitatea de Vest din Timișoara 2012. Membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Volume de poezie: Candidați pentru ploaia târzie, 1994, Dincolo de sine, 1997, Elogiul pietre,i 2004, Jurnalul unui nabi, 2007, Poeme pentru Ierutonga, 2010, Omul și piatra, 2013, Poeme hindice, 2013, Imperfecțiunea perfectă, poeme în dialog cu sculptura lui Peter Jecza, 2018, 33 + 3 Poemele copilăriei, 2020.

Volume de proză: Tabla de șah, 2006, Maria din Magdala, 2007, în italiană Maria di Mandala 2010, Cronicile memoriei, 2010, Ultimul canibal: jurnal de antropolog (2011, 2015). Dansând pe Gange, 2013, Când în fiecare zi e joi, 2016.

O să revin la cartea ei pentru a nu lăsa emoțiile să se dilueze.

Romanul consistent de 560 pagini este o saga dispusă sub formatul a trei cărți în una singură:

Cartea întâi: Sub semnul tăcerii

Cartea a doua: Sub semnul plecării

Cartea a treia: Sub semnul hipnozei.

Este o carte a trei generații de femei.

Autoarea are precizia acelui bisturiu din sălile de operații în care a lucrat cândva, cu care diseca emoții și trăiri, descrieri de epocă și frământări de societate, războaie pe parcursul a trei generații de femei (prezența transgenerațională a bunicii rămânând inconștient ca un filon central), rafinând demnitatea umană la rang de artă.

Cartea este în egală măsură o psihanaliză trans-generațională care dovedește prezența stranie și împovărătoare a unor traume și conflicte ale strămoșilor în psihicul și istoria de viață a personajelor principale: Flora, Ilona, Haloma și Hanna, autoarea.

Zugrăvirea cu seninătatea cuvenită unei camere de filmat, a dinamicilor dintre personaje, fac din descrierile fiecărei drame și tragedii o terapie comună de generații prin ruperea cordoanelor de tristețe uneori înnăscută, alteori dobândită.

Cât despre ea, autoarea, ca personaj al propriei cărți, vorbește și scrie puțin, însă în fraze ce descriu pe deplin un destin asumat:

„Și da, a trebuit să-mi dibui locul printre cei mulți din casă, locul specific mie. Imaginația și visarea, lumile paralele, găseam orice crăpătură prin care s-o zbughesc dincolo, că în vremea aceea, lumile de Sus aveau multe spărturi de acces, se trecea fără mari dificultăți. Dar prea puțin despre mine, aici e vorba despre Flora, despre Ilona și Haloma, trei femei, trei generații, trei moduri de a fi.”

Despre Hanna vorbește cartea sa. Cele 560 de pagini ce te-ar putea descuraja dacă nu ești un împătimit al lecturii, însă dacă ești femeie, va fi ca o incursiune spre vaste universuri din tine, ce te trec în cascade, dintr-o poveste în alta, dintr-un timp în altul. Un bărbat s-ar putea regăsi în Gabi sau și-ar putea lua atributele masculinului suprem emanate din situații și perioade traversate de acesta cu demnitate pe firul poveștii până la trecerea din această scenă numită viață.

Transmiterea de la o generație la alta a abilității de a vindeca suflete și oameni, îi dau autoarei posibilitatea de a deveni o pictoriță ce ia penelul și zugrăvește delicat, ca un pictor devenit psiholog, prin replicile ultimului personaj descris și „povestit” în roman, Haloma.

Concluziile unei femei ce se descoperă pe sine, sunt zugrăvite în propriile reflecții ale acesteia:

„Nu e vorba să tot analizez, să despic, să caut ce și de ce se întâmplă, pentru că nu ajung niciodată până la capăt. Zgomotul mental ce tot timpul e dătător de noi întrebări, e fără capăt, te învârți în cerc ca șoarecele în roata lui. Tot ce am experimentat cu hipnoza – autohipnoza – autoobservarea a fost doar ca să recunosc zădărnicia, să mă opresc, să închid robinetul și să trec dincolo de minte. Și nu cu gândul observ, ci cu un fel de stare existențială: a venit natural, ca o străfulgerare, o lumină care a crescut apoi mi-a umplut ființa.”

Parcursul unei societăți în conexiune cu o alta, cu alte culturi și alte lumi civilizate mixate pe întreg mapamondul, fac din cartea Hannei Bota o carte reportaj extins pe aproape un secol, mai exact 90 ani, vârstă la care se sting protagoniștii inițiali ai acestei fresce de familie, această saga a unui clan de familie extrem de bine sudată și închegată, demnă de invidiat.

Fiecare personaj în parte al romanului, fie principal sau secundar, au locul și rolul bine stabilit.

Finețea, gentilețea cu care ne descrie personaj cu personaj, ca o fostă cunoscătoare a suferinței fizice la patul bolnavului (ea însăși fost cadru medical, dar și celelalte două surori ale ei, personaje principale ale romanului au absolvit același Liceu Sanitar) nu reprezintă decât calea prin care autoarea ne deschide plonjarea în universuri subtile, născătoare de emoții în cascadă.

„TREI FEMEI, CU MINE, PATRU” e o cartă universală a mai multor culturi, prin mixajul rezultat în urma căsătoriilor, culturilor experiențiale ale femeilor amazoane ce-au parcurs drumul către ele însele, în miezul ființei lor zburând la propriu și la figurat de pe un meleag pe altul, pornind din Fânațe și până în ținuturile nordice ale Danemarcei, Suediei sau acolo unde arșița soarelui uneori a fost întunecată de Intifade pe teritorii palestiniene.

Ironic sau nu, întâmplător sau nu, cartea apare la editura CARTEA ROMÂNEASCĂ , în anul 2023, cu câteva luni înainte de o nouă acțiune militară în forță asupra Fâșiei Faza, după un act terorist ce a produs teroare și a consternat mapamondul. Citind cartea Hannei, prezentul de astăzi al războiului dus de Israel asupra palestinienilor, continuă un masacru, în numele spălării unui alt masacru, apărut ca o reacție chimică scăpată de sub control.

Din roman răzbate uneori subtil alteori afirmat ideea conform căreia controlarea în exces a mediului poate naște o modificare a mediului și apariția de noi elemente încărcate chimic și neurobiologic. Suferința naște suferință. Agresiunea și oprimarea nasc agresiune și oprimare… Sau e doar opinia mea, formulată cu privire la cele două războaie pe care le trăim, contemporani fiind cu ele, deși după ce am trecut de perioada pandemiei Covid 19 am concluzionat că războaiele mileniului ce-l traversăm nu vor mai fi purtate cu arme în mâini. Se pare că m-am înșelat.

Revenind la romanul „TREI FEMEI, CU MINE, PATRU”, citindu-l și, poate, doar din dorința de a-i sublinia complexitatea, am amintit cele de mai sus, însă merg și mai adânc în istorie, pentru cititorii care nu au fost poate contemporani cu epoca de tristă amintire a lui Ceaușescu: scenele au fost zugrăvite foarte acurat, datorită meseriilor din sfera medicală a personajelor principale, fie medici sau asistente medicale, subliniind temerile, aspirațiile, perspectivele pe care le puteau avea oamenii acelor timpuri.

Am rezonat cu cartea într-un mod foarte personal. Totul de la Revoluție și mediul spitalicesc descris, cu lipsurile și penuria post revoluționară de medicamente și dotări medicale (în care mă vizualizam pentru că personal le-am trăit lucrând și fiind contemporană cu realitatea), la CARITAS-ul acelor vremuri (o scamatorie piramidală) în care ai mei, mama și tata, oameni simpli, și-au pierdut puținii bani agonisiți în speranța de a se îmbogăți așa cum o făcuseră mulți din țară și în special din Cluj și le-am trăit drama.

Pe alocuri am plâns în lecturarea acestei cărți. Inclusiv la finalul cărții. Suprapunerea amintirilor proprii peste cele ale personajelor cărții, extrem de reale, m-au făcut să fiu parte din carte, din peisajul și spațiul conținut între rândurile acestui roman. Subtilitatea modului de a zugrăvi scriitoricește trăirile fiecărei femei personaj, demonstrează profunzimea cunoașterii spiritului uman și a tehnicii scriitoricești de a scoate în lumină măreția chiar și atunci sau mai ales atunci, când povestea pare a fi înconjurată de multă suferință.

Sacrul feminin conține și ne conține în fiecare filă a cărții: delicatețe, subtil erotism, implacabil asumat, iubiri interzise, sfârșit sublim.

„Adună-ți toată puterea, mama, nu muri, mamă, îi șoptesc fără oprire, ca o mantră, -, nu muri, mamă, să te atingă vie, să te mângâie, să te sărute, ar fi atât de triste să nu te mai apuce. Și Flora a rezistat …

….

Flora a murit într-o noapte de mai a anului 2021. Da, mama mea a murit în brațele mele. Poate voi scrie o carte despre cum moare o mamă.”

Coincidență sau nu, la același lucru mă gândeam și eu in ziua în care mama s-a răcit încetișor în brațele mele într-un salon de spital…

Îți recomand cu toată căldura să citești acest roman. Cap coadă, e un film de Oscar!

Felicitări, Hanna Bota! Aștept nominalizarea romanului și apoi premierea acestuia la Gala Uniunii Scriitorilor din România. Voi fi acolo!