Despre relațiile de cuplu în care nu mai iubești, ci supraviețuiești

Din experiența mea profesională, dar și din observațiile vieții reale, am constatat un adevăr care poate incomoda:

Cele mai multe relații nu se destramă din lipsa iubirii. Se destramă din dinamica toxică dintre nevoia unuia de a salva și nevoia celuilalt de a fi salvat.

Sunt acele relații în care unul devine terapeutul neoficial, părintele salvator, omul care încearcă permanent să țină totul în viață.
Iar celălalt rămâne în rolul copilului rănit, fragil, indisponibil emoțional, mereu într-o criză care pare că nu se termină niciodată.

Unul explică. Împinge. Forțează. Apoi iartă. Așteaptă. Și face toate acestea… până când nu mai poate.

De regulă salvatorul are disponibilitatea de a face tot ceea ce el a așteptat cândva să facă cineva ceva pentru el și acel „cineva!” a fost de negăsit atunci. E cel care-și promite lui însuși că dacă va întâlni un astfel de om, el va fi primul ce-i va sări în ajutor. Așa ajungem să ne îndrăgostim de persoane cu traume, noi inșiși avându-le. Prin oglindirea în celălalt de fapt noi ne îndrăgostim de părți uitate, sau active din noi.

Iar celălalt?

Iți povestește traumele lui, ce greu i-a fost, ce i-au făcut părinții, cealalta, celălalt, fosta, fostul și se aprinde pasiunea pe loc. El e alesul, aleasa!

Doar că odata cu viețuirea alături de un astfel de om, cel de lângă tine, pare aflat mereu ( și chiar este pana la un punct cand recunoaste beneficiile acestei pozitii si nu mai renunta la privilegiile ce i le conferă) veșnic „într-un proces” de reabilitare ce nu se mai sfârsste parcă niciodată.

Și el, victima, asteaptă „ceva” pe care nici el nu îl poate defini clar.

Din punct de vedere psihologic, aceasta nu mai este iubire matură.
Este o relație construită pe traumă, pe lipsuri emoționale, pe supraviețuire afectivă.

Intensitatea nu este iubire

Foarte mulți oameni confundă intensitatea cu iubirea.

Confundă pasiunea cu conexiunea reală.
Confundă anxietatea cu apropierea.
Confundă nevoia compulsivă de a salva cu iubirea profundă.

Dar dacă intri într-o relație ca să salvezi pe cineva, în realitate, de cele mai multe ori încerci să te salvezi pe tine prin acel om.

Aceasta este una dintre cele mai dureroase revelații terapeutice.

Cine este „salvatorul”?

Salvatorul nu este un om rău. De cele mai multe ori, este acel om care a învățat devreme că valoarea lui apare doar atunci când este util. Când repară.
Când susține.
Când salvează.
Când devine indispensabil.

Uneori, încă din copilărie, a fost învățat că iubirea se câștigă prin sacrificiu. Prin hiperadaptare. Prin a fi „cel puternic”. Prin a nu deranja cu propriile nevoi. Așa ajunge adultul care intră în relații convins că iubirea înseamnă muncă grea, efort continuu și responsabilitate emoțională pentru celălalt.

Iar partenerul aflat în rolul „salvatului” vine, adesea, cu răni profunde de abandon, identitate fragilă și dificultăți serioase de autoreglare emoțională.

Cine e salvatorul?

E acel om care a învățat devreme că valoarea lui apare doar atunci când el este util. Când este indispensabil, ca un bun de uz comun oricând la dispoziție.

Cel  salvat? VICTIMA din cuplu? vine cu răni de abandon.

Cu identitate foarte fragilă. Nu este vorba despre faptul că organismul nu trăiește sau supraviețuiește acestei relații , însă organismul le trăiește extrem de intens, la nivel de biologic pentru că noi trăim toate emoțiile în corp și nimic nu se uită. Corpul nu uită ce a trăit cândva in mod real, niciodata. Mentalul da, uită.

A m observat îndeaproape acest fenomen, atât cât și eu am fost in „salvatorul” propriilor părinți, dar și in relații de cuplu ale apropiaților, apoi după procesarea acestei dinamici in propriul proces terapeutic in sute de ore de dezvoltare personală, al celor cu care lucrez.

 Fiind „prinși” într-o astfel de dinamică, aceste persoane stau ani, zeci de ani într-o activare continuă, stare de hiperactivare și angoasă pentru nereușita de „a-l schimba” ori „salva” pe celălalt în stres cronic. Cortizonul, adrenalina, fiind permanent la cote extrem de înalte. Și când acest lucru devine obișnuință, doar un simplu gest sau cuvânt al celuilalt sunt suficiente pentru a-ți administra „doza” ca să te menții mai departe în ceea ce ți se pare normalitate sau ca și mod de funcționare, îmbibat în acești hormoni ai stresului, la valori mereu crescute.

Relaxarea lipsește astfel cu desăvârșire. Și astfel, vieți întregi ale cuplurilor de acest tip, și persoanelor ce le trăiesc, ajung să-și risipească propria viață rămânând captivi în astfel de tipare relaționale sau înțeleg că rolul primordial al vieții e să te salvezi pe tine însuți, analizând de la distanța, din extragerea din dramă, din postura de Observator.

VICTIMA, SALVATOR apoi devenind AGRESOR in propria relație de cuplu și nu înțelege cum s-a ajuns aici.

Cum arătă aceste persoane? Vin la cabinet cu stres cronic, somn superficial, cu mecanisme compensatorii (numite și mecanisme de coping dezadaptativ): mâncat impulsiv, obezitate, adicții de alcool, substanțe, ceață mentală, oboseală sau cu un dezechilibru hormonal sau chiar probleme metabolice.

De ce?

Pentru că organismul percepe permanent că trebuie să țină tot în viață, să repare, să-l ajute pe celălalt să nu se mai simtă abandonat, să mențină el relația funcțională.

Și e foarte dureros pentru că un salvator ajunge adesea să se abandoneze complet pe el însuși.

Corpul nu minte niciodată

Ce mulți nu înțeleg este că aceste dinamici nu sunt doar emoționale. Ele devin biologice. Noi trăim toate emoțiile în corp.

Cum spuneam, am observat acest fenomen îndeaproape, inclusiv în propria viață, acolo unde, la un moment dat, am fost și eu în rolul salvatorului, mai întâi în raport cu propriii părinți, apoi observând astfel de dinamici în relațiile celor apropiați și, ulterior, în cabinet, în procesele terapeutice ale oamenilor cu care lucrez.

Când trăiești ani întregi într-o relație în care simți că trebuie să-l „ții în viață” emoțional pe celălalt, organismul intră într-o stare continuă de alertă.

Hiperactivare. Angoasă. Stres cronic. Cortizol crescut. Adrenalină constantă. Iar când această stare devine familiară, începe să pară normală.

Ajunge să fie nevoie doar de un cuvânt, un gest, o reacție a partenerului pentru ca organismul tău să primească „doza” familiară de stres.

Și astfel continui. Zi după zi. An după an. Fără relaxare autentică. Fără siguranță interioară.

Când triunghiul relațional devine toxic

În psihologie, întâlnim adesea dinamica: Victimă – Salvator – Agresor numit și TRIUNGHIUL DRAMATIC sau POZITII PERCEPTUALE DE VIAȚĂ

Când energia salvatorului se epuizează, in aceste condiții este aproape inevitabilă ruptura.

Pentru că salvatorul obosește. Se frustrează. Se simte neauzit. Nerecunoscut. Folosit. Iar, în timp, din epuizare și resentiment, poate deveni agresor.

Ceea c poate ar trebui să înțelegem cu toții este că nimeni nu salvează pe nimeni și că da, poți fi suportiv, însă nu poți fi terapeutul iubitului, iubitei, sotului, soției, copilului , fratelui tău.

Pe undeva, daca tu continui să-i iei celuilalt „povara” „crucea”, indiferent cum i-am spune și cât de mult ți-ar păsa, e ca și cum îi oprești propria evoluție, și să intrăm in „karma” celuilalt, nu prea ne este ingăduit decât dacă conștientizează momentul unde se află și accepta ajutor specializat de la un punct încolo.

Și atunci apare întrebarea dureroasă: Cum am ajuns aici?

Oameni care au intrat în relație cu intenții bune ajung să se rănească profund.

Ce aduce această dinamică în cabinet?

Vin oameni cu:

• stres cronic
• somn superficial
• oboseală persistentă
• ceață mentală
• dezechilibre hormonale
• probleme metabolice
• mâncat compulsiv
• alcool
• alte mecanisme de coping dezadaptative

De ce?

Pentru că organismul percepe permanent că trebuie să țină totul funcțional. Să repare. Să susțină. Să prevină abandonul celuilalt. Să mențină relația în viață. Iar în acest proces, salvatorul ajunge să se abandoneze complet pe sine.

Ce este iubirea matură?

Pentru a putea iubi cu adevărat și matur, e important în primul rând să fii vindecat emoțional.

Vindecarea relațională începe în momentul în care omul înțelege că iubirea matură nu înseamnă:

• să cari pe cineva în spate
• să devii sistemul principal de reglare emoțională al altcuiva
• să te distrugi ca să demonstrezi iubirea
• să te sacrifici până la epuizare

O relație sănătoasă apare atunci când doi oameni își asumă propriul traseu de vindecare și aleg să meargă unul lângă altul, inițial vindecîndu-se separat, apoi împreună intr-o terapie de cuplu și familie, mai inainte de a arunca relația la coș. Și abia dacă celălalt nu-și acceptă propria călătorie de vindecare, fiecare să aleagă drumul său. Personal cred în reabilitarea relațieide cuplu pentru că eu însămi am trecut pe aceasta stradă, cum imi place să spun adesea.

Viața de cuplu – cea mai profundă școală de dezvoltare personală

Cred cu tărie că viața de cuplu este una dintre cele mai intense școli de autocunoaștere. O relație sănătoasă apare când doi oameni își asumă propriul traseu de vindecare și aleg s-o facă unul lângă altul, pentru ei inșiși însă.

Să fugi dintr-o relație fie de cuplu, iubire, parteneriat=concubinaj,  când mai poate fi salvată iubirea dintre cei doi, e o opțiune pentru persoane cu un mimim de psihoeducație anterioară. Iată de ce tot bat monedă pe acest aspect.

 Daca ar exista ore de acest gen din scoală gimnazială, liceală, daca nu chiar primara, în a înțelege să te preocupi de starea ta de bine mentala si emoțională, să-ți înțelegi emoțiile, traumele  și înveți cum să le gestionezi și resemnifici, fiind o dovadă de iubire fată de tine însuți și apoi cu această iubire să mergi într-o relație de cuplu, spre ceilalți, probabil nu am mai avea o rată atât de mare a divorțurilor în România iar nefericirea, suferința în cupluri ar fi curmată, ar exista relații mult mai armonioase cu toți ceilalți, iar societatea per ansamblu ar fi mult mai înfloritoare. Am fi mai greu de manipulat, șantajat, fie și emoțional, nu doar cu mas media ori altcumva.

Revenind la relația de cuplu ce o „observăm” astăzi, ideal al fi ca cei doi parteneri să ajungă la un anumit grad de egalitate a trăirilor emoționale, ajunse la un numitor comun si nu unul aflat deasupra, de pe o poziție de salvator si celălalt dedesubt, in victima. Pentru ca mai devreme sau mai târziu și unul și celălalt va ajunge Agresor.

Când nu mai cauți nici să salvezi, nici să mai fii salvat, începi pentru prima dată să iubești cu adevărat.

 Pentru că începi cu tine, pentru că-ți dai seama ca nu mai este cineva acolo sa te salveze sau pe care să salvezi, pentru a reuși să te reglezi pe tine emoțional.

Dar pentru a construi relații sănătoase, avem nevoie de psihoeducație.

Dacă am învăța din școală despre:

• reglare emoțională
• traume relaționale
• atașament
• limite sănătoase
• autocunoaștere
• diferența dintre iubire și dependență

probabil am vedea mai puțină suferință relațională, mai puține divorțuri construite pe neînțelegere, mai puțini oameni care repetă inconștient tipare moștenite și o societate emoțional mai matură care este și o societate mai puțin manipulabilă.

Când începi să iubești cu adevărat?

Poate atunci când nu mai cauți nici să salvezi.

Nici să fii salvat.

Când înțelegi că reglarea ta emoțională este responsabilitatea ta, când nu mai aștepți ca cineva să te completeze.

Când nu mai încerci să completezi pe altcineva.

Atunci iubirea începe să respire altfel.

Mai liber.

Mai curat.

Inchei cu gandul la tine si indemnul ce ți-l fac mereu: Ai grija de tine!

Psiholog clinician, psihoterapeut integrativ autonom, Oana Togan