DE ZIUA TA, RITUAL ALB

Viața unui om înseamnă atât de mult pentru el si uneori nimic, dar absolut nimic pentru alții.
Imi amintesc că eram in 1990 pe 20 august. Si cred ca a fost una din cele mai triste zile din viata mea, dintr-o perioadă asemeni, secundar unui eveniment traumatic despre care voi vorbi în cartea mea la care lucrez de zor.
Nici măcar mama care m-a născut nu-și amintea că este ziua mea. Si nici ea nu stia ce anume traiam atunci. Ma aratam cu totul alfel de cum eram pe interior. Am învățat de mică să-i ,,păcălesc” pe oameni pentru a corespunde si a fi acceptata, dupa ce am fost cotata o ciudată sau un copil ,,bătrâncios”.

Uitase si ea, cu toate ale ei…
Dacă în alți ani, postasul din sat ajungea cu brațul de felicitari, scrisori la poartă, acum nu-si amintea nimeni. Era atât de mult pustiu în inima mea că nu știu cum, ziua îmi păruse cea mai lungă din an și-mi doream să se sfârșească mai curând. Pe seară intram de lucru, în tură de noapte la Maternitatea din Roman, locul unde îmi făceam stagiatura de proaspăt absolventă de Liceu Sanitar.
Pe 1 septembrie 1989, la 18 ani si 10 zile am început lucrul. Trecuse aproape un an de la debutul de om al muncii ca asistent mediacal stagiar, și ea, munca, imi era unicul refugiu, patern ce ulterior l-am dezvoltat la rang de artă atingând forma supremă de workhoolism, cu trei joburi în același timp la un moment dat, cu copii mici, facultate, etc

Pe seară, în momentul despre care scriu, când am intrat pe secție, una din colegele ce se pregăteau să plece imi spune:
-Vezi că te-a sunat astazi cineva…A întrebat de tine, cum lucrezi și i-am spus că intri de noapte. Da cine-i flăcăul? ma intreabă zâmbindu-mi ștrengărește și făcând cu ochiul.
-Nu știu, am răspuns.

-A spus că va reveni.

In sufletul meu îmi spuneam că ar fi putut fi cineva, însă între noi se lăsase pustiu…și era noapte. Oricum nu a știut vreodată ce anume a fost cu mine s-au ce mi s-a intamplat atunci și in unica dată ce i-am cerut să ne revedem, nu am gasit puterea să îi spun. Mi-am dat seama că nu mai conta. Nici pentru mine, nici pentru el… Ne iubisem asa cum doar varsta de foc a unui 18 ani îți poate dicta, febril, nebuneste, ireal, platonic și…atât. Când să ne aruncăm într-o relație reală, am esuat lamentabil. Modelul de relaționare în cuplu predat de proprii părinți, era din nefericire învățat defectuos: la mine de la doi parinti alcoolici aflati in relatie de codependența toxica, la el, modelul de atasament anxios, evitant. Ce nu vorbim, pe ce nu punem atentia, nu ne doare, asa ca mai bine ne prefacem că nu e…

Merg să-mi preiau tura, îmi văd operatele, lucram la blocul operator, două cezariene și o extrauterină operată în urgență cu puține ore în urmă. Gemea, colega îmi spusese că abia peste 4 ore are din nou, recomandare de calmante. Îi umezesc buzele insetate și gândesc că geme și pentru mine. Îi simțeam respirația în propriul meu corp si sunetele articulate asemeni. In camera de gardă, mai apoi, trec in revistă tratamente, indicatii pentru fiecare pacientă.

Pereții cămăruței destul de mici, mă strâng și se înghesuie tot mai mult în mine însămi. Ies pe hol și-n fața ochilor acesta mi se dezvăluie ca un tunel în care aș vrea să intru și să ies pe partea cealaltă a timpului. Am crezut în acea secundă că se poate, și pentru câteva fractiuni ale secundei, cu inima tânjind spre Absolut am crezut că se poate să dispar din viața mea și să mă proiectez într-un alt timp cu rost de iubire. Multă iubire…

Acum ma uram, eram vinovată, atât de vinovată și tot ce-mi doream era sa dispar.
Sunetul telefonului cu disc, de pe măsuta joasa din hol, la care uneori sunau și aparținătorii să se intereseze de operate, mă electrocută din cap până în picioare cu sunetul său aducându-mă in dimensiunea 3D. Ox, oy, oz…Oare in această dimensiune a spatiului poate încăpea si geometria sufletelor? Cred ca e nevoie de alta sau alte dimensiuni. Erau preocupari ce ma chinuiau din clasa a 8-a de când lucram din culegerea de geometie a lui Hollingher pentru admiterea la liceu.

Apoi am știut că ceva important e pe cale să se întâmple.

La celălalt capăt al firului trebuie sa fie ,,vocea” despre care vorbea colega.

-Alo, Oana? Cristi la telefon. Te-am sunat să-ți spun ,,La mulți ani!”…

Picioarele mi s-au înmuiat și-mi amintesc că era ultima persoană de pe planetă la care m-aș fi gândit atunci.
-Stai putin să mă așez.

Am ridicat usor telefonul cu mâna stângă si cu receptorul la urechea dreaptă, m-am asezat încet. Foarte încet. Era o secvență dată pe slow motion, ca în reluare și simțeam ca mă scurg adânc, tot mai adânc în mine. In milisecunde, biti de memorie, imi aminteau de mine, copila de clasa a X-a. In scrisori la 16 ani, când iubesti iubirea și ea se cuibăreste în inima ta ca-ntr-o oază de sublim, se simte infinit. Apoi când te simți respins de aceeași persoană, e într-un mare fel.

Dupa ce iti apare o scriitura de-a ta la un ziar de tiraj national cum era pe-atunci ,,Scanteia Tineretului” primesti muuulte scrisori, de la muuulte persoane. Asa m-am trezit vedetă peste noapte, nestiind ca de fapt Universul îmi oglindise inima mare deschisă si asternuta in cuvinte si apoi deschisese posibilitatea să mă vad si altfel decât un copil nefericit si o adolescentă urâțică cu ochii arătând a plânși, mici, mici, oblici…

Ne-am scris vreo 7 luni de zile, ne-am vazut, nu m-a placut și aia a fost. I-am cerut să ne revedem mai mult pentru mine decat pentru el, dupa doi ani de jelire. Voiam sa ma arunc total, asumat si definitiv intr-o nouă iubire si aveam nevoie să mă eliberez de el. Vietuise doi ani in mintea mea ce plasmuia povesti.

M-am eliberat si atunci m-am aruncat într-o iubire, acea iubire, de 17-18 ani ceva ,,ce n-a mai fost, si nu e.” vorba poetului. A rămas scris in stele sublimul de-atunci retezat sec, stupid si fără echivoc de propria-mi neputință și neștiință, aroganță și ego si durere, muulta durere în a-mi manageria tumultul oceanului de emotii care de care mai intense si schizoide pe alocuri.

-Tu? După atâta timp? Cum de n-ai uitat…
-Am asteptat un pretext. Si ziua ta mi-a oferit unul bun. La multi ani…

Il auzeam din tunelul timpului.

Acum holul lung îmi părea că-mi poartă pașii cu viteză dată pe revers, la 16 ani. Faceam 19 ani și era singurul om de pe planeta ce-și amintea asta.
Bârâit, întreruperi, apoi un țiuit prelung. Voia să ne revedem, căuta variante de venit din Pascani si voia să obtina o oră de la mine pentru a doua zi.

S-a întrerupt brusc și eu rămăsesem cu telefonul in brațe, așezat cu grijă în poala halatului alb. Era cel mai fragil obiect din toate cele câte existau acum în acel univers deschis de holul alb, de la blocul operator, etajul ultim al unui spital în liniștea serii dar ce-mi conferea cel mai palpabil sentiment că înca exist, că cineva mă ajută să nu dispar de tot, că merită să mai rămân o vreme pe-aici…

Trinc, trinc…
-Da?
-Pot sa vin sa te vad?
-Câând…? întreb total fâstâcită.
-Maine. Zuuuum….piiiiiiuuuu. Stop. Si telefonul n-a mai sunat.

Voia sa ne intalnim, clar! așa reieșea, dar unde, cand, cum, nu am inteles mare lucru insa dintr-o dată părea singurul lucru care să prezinte interes in toată viața mea anostă și insipidă, inidoră și incoloră.

A fost o noapte albă în care peregrinarile mele teleghidate de la o pacientă la alta, de la o rezervă la alta, apoi în camera de pregatirea instrumentarului pentru sterilizare, la sterilizare, pe scări sau cu liftul, erau plimbări prin cotloanele memoriei. Mă surprindeam privind în gol în fața unui dulap cu dezinfectanti, alb, pe care tocmai il închisesem. Oare de cat timp am ramas aici, mă surprind întorcându-mă pe calcâi, ca la exercitiile de premilitara din liceu.

Daca nu m-ai vrut, acum ce cauti? intreb si gandurile se lovesc de peretii unei cutii craniene ce pare goală în acest moment.
Eram ,,bine” atat cat eram, si fara tine. Si nu vrei să știi ce greu am redobândit acest puțin ,,bine” după căderile în genuni. N-am nevoie de tine! Te urăsc, auzi?
Si tu m-ai abandonat fără să ai curajul să-mi spui! M-ai lasat să astept pană am decis că nu mai vreau sa astept si am descoperit cum e sa oferi si să primești. Insă a fost atât de puțin. Sa nu revii!

Ei, hai! ma mustră conștiința. Nu te-a placut atunci si aia a fost! Te-a plăcut la a doua revede si i-ai dat flit că aveai alt orizont. Doar a venit cand l-ai chemat ,,să-ți lămurești” ție niște lucruri. Astazi, e azi…

Noaptea trecuse, la orizont răsăritul isi deschidea pleoapele. Pasari in stol ce zburau aproape de fereastra camerei albe, micuțe, in care notam raportul unei garzi aproape trecute, intr-o liniste deplină (ce surpriza, fata de toate garzile de pana acum agitate si cu urgente neîntrerupt, a fost liniste!

Toate, descriau un ritual alb.

Simboluri si semne pe cer langa pasari si prin ele, erau plasmuirea clipei neîntrerupte vazută printre crengile copacului cu frunze usor aramii mirosind a vara pe sfarsite si toamna de-nceput.

Si acum? Ma intrebam stupid.
-Triiiiinc … Triiiinc….
Ma uit la ceas. E șapte si un sfert, colega nu a ajuns încă desi la 7 se schimba tura, cred ca ea e, probabil se îmbracă de spital la vestiar, imi va spune ca intarzie, curand va ajunge.
O, saau…! Sper ca nu e vreo urgenta venita acum la prima ora a diminetii. Saau..

-Mai întârzii? La ce ora iesi din tură? Eu sunt la poartă, te astept.

Picioarele, articulațiile capătau din nou o consistență usor gelatinoasă, e aceeasi voce, caldă ce mi se scurge in vene. Nu ma pot opune si ma rezem de perete cu receptorul la ureche.

Cineva și-a amintit de ziua mea. Și acel ,,cineva”, el, e singurul om de pe planetă. Și asta după atata timp…L-a trimis Universul ?

• Cobor imediat…spun pășind către o noua zi, un nou rasărit, un nou inceput căruia i-am spus cert mai tarziu, destin.

Sincronicitătile, întâmplarile neasteptate, sunt limbajul hilar prin care Dumnezeu ne sopteste că e, dacă nu alaturi de noi, în mod cert în spatele nostru…

La poartă mă astepta un băiat firav, înalt, subtirel, cu ochii ca doi tăciuni in jaratec si-un zâmbet larg, cu un buchet de garoafe roșii, un disc de vinil ,, Cantec pentru prieteni” al formatiei Compact și-o carte: ,,Ritual alb”…
Universul imi deschisese o usa. Oare ce va fi dincolo de ea?………..

De atunci cu acel om, cu Tinu (Cristi) sunt astazi împreună de 33 ani. Cat varsta lui Cristos imi spun acum.

La multi ani dragul meu!
Îți multumesc ca-mi ești și ca-ti sunt. Parafrazând…„Ce bine că-mi esti, ce mirare că sunt…”
Până la margine de lume, de Univers, și dincolo de el.

Oare pe noi ne gândeste cineva sau noi gandim tot ce ne este?

De ziua ta iti dedic aceasta povestire.