Eram în clasa a VI–a. Într-una din zile, pe când mă întorceam de la școală, găsesc Dacia galbenă a mătușii mele, sora tatei, femeie cu carte, pe care o îndrăgeam nespus, în fața porții. În casă, bunica, buna mea dragă, figura de atașament sănătos din familia mea, mă aștepta îmbrăcată ca de mers la biserică. Doar în astfel de momente se dichisea cu broboadă nouă pe cap și hainele cu care, îmi tot zicea, „Să ma-mbraci când n-oi mai fi, bunică”.

M-a sărutat pe frunte și mi-a zis că pleacă la doctor la oraș. Nu știe cât va sta acolo internată, dar va veni cât poate de repede. Mama și tata, absenți mai mereu de pe lângă noi, cu treburi sau în lumea lor, nici nu-mi amintesc dacă au substituit sau nu absența bunicii, cert e că nu-mi amintesc nimic din acea lună și jumătate, cât buna era dusă de la un spital la altul pentru o investigație sau alta. La finalul acestei perioade, bunica mea cea dragă, mărunțică și firavă, vrăbiuța mea (eram deja cu câțiva centimetri mai înaltă ca ea) avea să fie adusă acasă pe targă cu salvarea. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă, plecase pe picioarele ei, oare cum era posibil să se întâmple acest lucru? Apoi, în dialogul mătușii cu ai mei aveam să aud cuvântul „Cancer”. „De care?”, „De măduvă osoasă.”

Și-a plecat mătușa. Am înțeles atunci că bunica va muri bolnavă. Deși avea 70 de ani, pentru mine era tânără și mai avea mult de trăit, multe povețe să mă învețe, multe seri să mi le aline.

Plângeam încetișor. Un fior rece mi se strecura pe sub piele și cobora pe șira spinării. Eu dormeam cu bunica. Nu aveam camera mea sau alt spațiu de locuit. Lângă bunica mă cuibăream seară de seară și nu-mi aminteam nicicând să fi dormit în altă parte, de când mă știam. M-am așezat în pat lângă ea și am cuprins-o încetișor, lipindu-mi obrazul drept de spatele ei, în poziție fetală, așa cum stătea cu fața întoarsă spre sobă.

Era toamnă târzie și lemnele trosneau în sobă. Tremuram spasmodic cu ea în brațe, în timp ce bunica care nu știa diagnosticul, îmi susura încetișor:

„Lasă bunică, toate trec pe lumea asta… Așa o rânduit Dumnezău…”

Perioada următoare a fost una în care starea ei se agrava pe zi ce trece. Mama lucra în trei schimburi la fabrică. În timpul zilei, o îngrijea ea când eu eram la școală. După ce reveneam, mergea la treburi gospodărești, făcea de mâncare și apoi, la prânz, pleca la schimbul al doilea, iar seara, la orele 21:00, la schimbul al treilea. Și într-un caz și în celălalt, eu preluam serviciul de îngrijire a bunicii, cu tot ce presupune îngrijirea unui bolnav imobilizat la pat.

De la dispensarul comunal primisem bazinet, aleză, medicamente.

Asistenta era până sâmbătă inclusiv, și venea acasă să-i facă bunicii tratament injectabil de două ori pe zi, uneori perfuzii, dar duminica nu mai era cine să continue tratamentul. În sat nu era nicio asistentă medicală. Aveam să fiu eu și colega mea 6 ani mai târziu, primele asistente ieșite de pe băncile școli.

Medicamentele orale i le administram eu. Țineam capul bunicii ridicat încetișor și-i strecuram câte-o boabă, rând pe rând, cu câte o înghițitură de apă din cană.

„Bogdaprosti!”, spunea bunica de fiece data. „Să-ți dea Dumnezeu sănătate și noroc! Că degeaba ai carte, bunică, dacă n-ai ș-un gram de noroc. Mintea e bună, da’ și norocul, bată-l jina, tare-i bun la casa omului, să conducă mintea acolo unde numa’ Dumnezeu știe…”

Zile după zile, deprinsesem cum să o întorc pe bunica când pe o parte, când pe alta, să nu care cumva să facă escare. Colăcei din cearșafuri rupte mă învăța asistenta Lenuța să fac, cum să-i plasez și în ce zone ale corpului, cum să pun bazinetul, de toate m-a învățat.

Într-una din zile, cum avea neapărat nevoie de un medicament ce nu trebuia întrerupt, o aud pe asistentă că-i spune mamei: „Tinca, e musai să cumperi o seringă. Eu am s-o învăț pe fată să facă injecții. Văd bine că prinde de toate și cum ea e cea care stă mai tot timpul cu mătușa Ioana, pe ea am s-o învăț. O să se descurce negreșit!”

Mama a crezut-o. Mai mult rău decât era, ce putea să se întâmple, dacă așa cum prindeam de toate (română, matematică și alte științe de premiantă), aveam să pricep și asta pentru a nu întrerupe tratamentul bunicii.

Am învățat cum să pregătesc pentru sterilizare seringa de sticla cu piston metalic, cum să o învelesc în comprese și apoi cu apă, în interior, cum să așez mica cutiuță la fiert pe reșoul improvizat de tata sau pe plita sobei și cât să las să fiarbă. În câteva situații, s-a ars compresa, luându-mă cu temele dar se rezolva de fiecare data.

Învățând locul de injecție al înțepăturii, cum să împart fesa în patru și să înțep cadranul supero-extern, devenisem expertă și la injecțiile subcutanate și le cele intramusculare.

Slăbuță și firavă deși năltuță bine pentru vârsta mea, la 12 ani (in clasa I m-a luat învățătoarea la 6 ani și o lună de pe mâna educatoarei ce o asigurase inclusiv pe mama „că-mi merge capul brici” și că nu trebuie să-si facă grij) mă cocoțam în capul patului și apucând-o de subțiori pe bunica o așezam între perne în șezut, să mai vadă și e alumina zilei pe fereastra, ca pe un cocuț de șase luni ce nu știe bine a șade în funduț. Își apropia mâinile și se juca cu degetele răsucindu-le unul după altul, ca un copil ce descoperă noul.

Când mama era schimbul trei nopțile erau din ce în ce mai greu. Dimineața la școală, la amiază, seara și noaptea cu bunica. Era un job full time dar de care nu m-am plâns niciodată. Uneori mai moțăiam pe la ore, pierdeam șirul, dar făceam eforturi să mă reculeg. La una din ore am dezamăgit o doamnă profesoară. Nu se aștepta din partea mea să ratez și de data asta răspunsul corect la întrebarea pusă la ascultare. „Ora trecută am spus că e un accident, Oana, dar văd că nu prea-ți mai înveți.” A fost cel mai dureros 7 luat pentru cineva învățat doar cu 9 și 10. În pauză, prietena și colega mea de clasă, vecină pe stradă a ieșit după ea la cancelarie.

Atunci a aflat profesoara și ceilalți profesori de la ea, cum stăteau lucrurile în familia mea.

Ulterior vuia satul de copila ce-și îngrijea bunica iar preotul din sat când a aflat, venea mai des pe la bunica și mereu îmi spunea „doctorița noastră”.

Deși n-am avut șansa să ajung doctoriță, alegerea Liceului Sanitar a venit firesc în viața mea, însă așa mi-a rămas numele „doctorița” inclusiv când preotul mi-a oficiat slujba de cununie la biserica din sat.

În acel an am ratat premiul I pentru prima data și odată cu el în anul școlar următor, clasa a 7a am pierdut șnurul albastru de comandantă de unitate.

Pentru mine conta mai departe să se facă bunica bine.

Auzisem de o biserică catolică de la oraș, Sfântul Anton unde dacă mergi, are o cutie metalică pusă la intrare sub icoana cu sfântul, și la care dacă te rogi, el îți îndeplinește dorințele. Ratasem tabăra din acel an de la pionieri din vacanța de vară, rămânând mai departe să o îngrijesc pe bunica, dar știam că e prețul ce-l voi plăti pentru insanatosirea bunicii.

Mintea magică se reactivase în așa măsură, încât oboseala brațelor mele, a ochilor ce uneori se închideau aplecați asupra cărților și caietelor, nu mai avea nicio relevanță pentru mine. A adus mama o țigăncușă din sat la un moment dat, conștientă că sunt epuizată fizic, dar când vedeam că trebuie eu acum să o învăț ce să facă și pentru asta mama trebuia să o și plătească, am refuzat să o mai primesc, asumându-mi mai departe rolul.

Am fugit într-o amiază, după ore, către stația de autobuz să merg la oras direct, fără să mai trec pe-acasă. Mama era liberă de la lucru și așa îmbrăcată în uniformă cu geanta de scoală pe umăr am sărit în ultimul moment în autobuzul ce ducea navetiștii din sat și muncitorii la schimbul doi la oraș. Aveam o bancnotă de 25 lei verde, cu Tudor Vladimirescu pe ea și-am plătit biletul, am primit rest și mi-am păstrat alți 5 lei de întors. Pe restul i-am pus în bilețelul cu rugămintea pentru Sfânt.

Știam de la bunica care descânta oameni și-i făcea bine cu cărbuni și apă nencepută, uneori cu potcoave „lămurite-n foc”, că leacul „trebuie plătit” cu un ban, doi. „Atât cât te lasă inima, sufletul și punga. Dumnezeu va rândui el mai departe…” o auzeam des spunând celor ce veneau cu căruțe cale de sate sau consăteni, în timp ce mă punea bunica să stau pitită după ușă să fur descântecul ca să am leac. Le-nvățasem ca pe poeziile de la școală de prin clasa a II-a doar că pe bunica n-au funcționat descântecele toate pe câte i le-am spus mângâind-o. Mă gândeam că poate nu au leac la ea pentru că nu mai aveam potcoava și cuiele ruginite, ce le ardea in foc, „trusa bunicii”, pe care mama le-a aruncat de după sobă la curățenia de Paști din casă. „Cui mai trebuie acum…”

Ajunsesem in oraș, la Roman. Am întrebat oameni din aproape in aproape unde se află biserica catolică (eu ortodoxă fiind, însă neînțelegând de ce se împart singuri, ori i-au împărțit pe oameni religiile). La biserica mea mă rugasem mult și cum rezultatele întârziau să apară, mi-am pus toate speranțele în Sfântul Anton, de la o biserica catolica de asta dată. Numele sfântului îmi era cumva familial pentru ca sotul celei mai bune prietene a mamei ce era si ea catolică, o unguroaica venita din Ardeal, Eva, era Anton Adam.

Ajunsă la EL, copilița din mine plângea încetișor și-i spunea cât de greu îi era și că obosise…Nu voia decât să se facă bine bunica și mai spera că într-o zi o s-o aștepte cu mâncarea caldă pe plită, în picioare, lângă sobă, cu mâinile împreunate în poala pestelcii și surâzând în colțul gurii:

„Ei, cum ți-a fost azi? Ce notă- floare ai mai luat si mi-ai adus acasă?”

Îmi amintesc cântecelul ce-l cântam adesea la serbarea de 8 martie mamelor acum: „Nota zece, nota nouă, le culeg pe amândouă, parcă-s niște flori și ele să le dau măicuței mele… Dragă-mi ești mămica dragă-ți sunt și eu, și-ți închin mereu, orice gând al meu, draga mea mămică să cresc mare-aș vrea, pentru fericirea ta”.

Zilele se scurgeau una după alta, ca mărgelele într-un șirag. Noaptea pe când bunica nu putea dormi, îi citeam povești. Avea pe pervazul ferestrei micuțe de la capătul patului, o carte de povești veche, din care citea odată cu bătrânețea. Când eram copii, eu și fratele ce dormeam cu ea într-un pat, ne spunea povești în fiecare seară. Acele povești ne-au salvat copilăria din întunericul ce se insinua ușor ușor în casa noastră prin iadul dintre mama și tata. Poveștile de Ion Creangă sau Petre Ispirescu, sau altele din popor, cu Dumnezeu și Sfântu Petru când umblau pe Pământ, altele cu Păcală și Tândală, altele inventate de ea în fiece seară, au fost terapia noastră. Cu aceste gânduri rămase în inima și mintea noastră, în care Binele izbândea întotdeauna, puneam capul pe pernă și a doua zi COPILUL LUMINOS deschidea ochii spre o nouă zi chiar dacă Sfinți și Dumnezei cu o seară înainte erau adunați de tata cu grebla din cer.

Acum era momentul meu să-i întorc bunicii toată acea bucurie a poveștilor.

Doar vocea mea o recunoștea bunica la un moment dat. Intrau și ieșeau oameni pe ușă în vizită la mătușa Ioana, înțeleapta satului, s-o vadă, că se apropie sfârșitul, însă ea nu mai recunoștea pe nimeni. Întorcea capul adesea către vocea mea, pentru că uneori aveam sentimentul că nici nu mă mai vede, doar aude, să mă-ntrebe stins: „Da, cine-i femeia asta?” Uneori era mama, alteori mătuși, verișoare, vecine…

Venise primăvara după o iarnă grea, cu ger, cu multe lemne arse, cu salcâmi tăiați de pe deal și scânduri rupte din garduri putrezi. Bani de lemne nu mai erau și-ai mei trebuiau să se pregătească de înmormântare.

În numeroasele incursiuni în garderoba bunicii, aceasta mă inițiase cum va decurge momentul când nu va mai fi. În vacanța de vară precedentă bunica insistase să-și scoată la soare toată zestrea țesută de mâinile ei în război, sau cusută pe metri de etamină, la care țesături participam și eu adesea alături de ea în stative, la „ales carpete” cu cuiburi de vrăbii și flori. Apoi m-a pus să scriu bilețele cui dorește să le dăm de pomană după ce nu va fi, la înmormântarea ei. Le cosea apoi pe spatele lor. Apoi mi-a arătat geamantanul micuț cu care tata fusese-n armată, și în care avea hainele de-ngropăciune.

Pe toate le știam și m-a pus să-i promit că așa se va întâmpla pentru că eu am să le spun „muierilor ăstora” mama, mătușile, fetele ei, cum stau lucrurile. Avea toată baza în mine, un copil de 10 ani, ce abia absolvise clasa a 4-a și asta îmi dădea sentimentul că sunt o persoană importantă cu o misiune de îndeplinit.

Pe deal, ștevia și urzicile aveau să fie meniul pe care bunica îl pregătea adesea. „Are vitamine bunică! Și vă fac mari și sănătoși tun!” Cu mămăliga, calde, frecate cu un ou două bătute cu nițel hrean, erau hrană vie și meniu de bază în tot postul paștelui ce-l țineam cu sfintenie, an de an alături de bunica.

Mi-am amintit și i-am propus mamei să gătim asta. Știam ca-i va da energie, si era hrana vie. Îmi spuneam ca de asta are nevoie bunica.

Oricum bunica nu mai mânca mare lucru, ciugulea câte puțină zeamă, așchii mititele de carne arar, și acelea i le tocam cu cuțitul.

Mă rugam. Seara, dimineața la prânz, oricând și dacă nu eram cu Dumnezeu, cu Isus, Cu Maica, neapărat aveam fir roșu cu Sfântul Anton.

S-au întâmplat multe în acea primăvară, însă tot ce mi-a rămas în amintire a fost MIRACOLUL.

Eram in clasa a VII-a.

Ziua în care, la prânz, revenind de la ore, și sperând ca in fiecare zi, imi spuneam ca: „ASTAZI VA FI ACEA ZI!”

După ce-am deschis ușa, bunica mă aștepta în picioare lângă sobă, cu mâncarea lăsată de mama pe plită după ce plecase la schimbul 2.

Am căzut plângând în genunchi la picioarele ei pentru a mulțumi Sfântului Anton și tuturor Sfinților cu care vorbisem adesea cu ei, pentru că m-au auzit si pentru că bunica a crezut în mine, ca o voi face bine, așa cum ii spuneam adesea, în Dumnezeu și în șansa de a rămâne alături de mine până la a mă vedea și mireasă.

………………………………………..

Azi mai mult ca oricand, DE 1 IUNIE, reînvață (daca cumva ai uitat) sa crezi in miracole, SA CREZI IN PUTEREA COPILULUI TAU INTERIOR.

Acolo poate sta toata forța de care poate ai acum nevoie.

LA MULTI ANI COPILE CE AI FOST, POATE INCA ESTI. Îți doresc să-ți păstrezi puritatea si seninătatea!

Fragment din viitoarea mea carte:

„Dansand cu demonii tacuti ai depresiei. Parcursul de la traume la psihoterapeut.”