Ieri am fost la Opera TOSCA.

Parcarea din fața Teatrului Național din Iași era plină. Cu greu am găsit un loc, ceva mai departe. Ploua mărunt. În fața Teatrului Național din Iași mare forfotă. Lume multă și bună venită la Operă, la spectacolul aniversar „Tosca”.

 Mi-am amintit, servind în foaier din cupele cu șampanie cu care gazdele noastre ne-au așteptat înainte de spectacol, (cu ocazia aniversării celor 65 de ani de activitate a Operei Naționale Române din Iași), de momentele din liceu în care încolonate, căministele Liceului Sanitar din Bacău erau însoțite de două pedagoge și urmau a viziona spectacolele pregătite de Filarmonica din oraș.

Pentru o copilă venită de la țară, unde vizionarea unui film în vacanța de vară, adus de o caravană în sat, la Caminul Cultural reprezenta cultură, muzica clasică însemna „muzica adormiților ăstora” cu care tata, iubitor și interpret de muzică populară, nu se putea împrieteni nicicum și schimba postul de pe Radio România Actualități în serile de difuzare ale spectacolelor de muzică clasică live din Sala Radio cu postul Radio Iași. Dedicațiile de muzică populară erau la mare căutare și cântare. Când la TV se mai difuzau arii din operete:  „Închide-le gura ăstora. Nu vezi că tot zbiară acolo!”

Oricât de curioasă eram de mesajul pe care un muzician născut cu secole înaintea noastră avea să-l transmită, soarta era aceeași: nu aveam să deslușesc taina. Mi se părea fascinant cum un singur om să scrie partitura pentru fiecare instrument, personaj interpretat, corul din fundal, și toate să creeze un regal. O astfel de minte, dacă nu e genială, are un sâmbure de extraterestru în el, își spunea copila de-atunci.

În clasa a IX-a, la Filarmonica din Bacău, aveam să audiem lieduri și arii din opera clasicilor muzicieni. Totul mă fascina. Soliști, interpreți, acordajului instrumentelor într-un tot orchestrat și dirijat cu iscusință de un domn ce nu era tocmai Celibidache (comparație cu marele artist de care nu aveai cum să nu-ți amintești, el însuși un personaj prin anvergura brațelor și capul scuturat spasmodic pe note, în timpul producerii actului artistic), TOTUL, creau un soi de magie prin care eram transportată, mult înapoi în timp… De multe ori mi-am spus că probabil, rochiile ample, cu corset, din crinolină sau catifea, au făcut parte din propria-mi garderobă într-o altă viață.

Tosca este o poveste captivantă plasată în Roma la începutul secolului al XIX-lea. Se învârte în jurul vieților a trei personaje centrale: pasionata cântăreață de operă Floria Tosca, iubitul ei pictorul Mario Cavaradossi și coruptul șef al poliției, baronul Scarpia. Dragostea, gelozia și trădarea se împletesc pe măsură ce Tosca se încurcă într-o rețea de intrigi politice și tragedii personale.

Recent, documentându-mă pentru cartea la care lucrez, la capitolul despre rolul muzicii în tratarea depresiei și a stărilor de anxietate, am aflat că muzica lui Mozart creşte coeficientul de inteligenţă.

Cercetătorii de la Centrul pentru Neurobiologia învăţării şi a Memoriei din cadrul Universităţii California, Irvine, au testat coeficientul de inteligenţă a 36 de studenţi – folosind un test care măsoară capacităţile emisferei drepte a creierului în mod special. După test, studenţii au ascultat 10 minute din Sonata pentru două piane în Fa Major de Mozart. Imediat după aceea au fost retestaţi şi au obţinut un scor cu 8 sau 9 puncte mai mare decât înainte. Acest IQ a scăzut după 15 minute, dar cercetătorii au sugerat că de fapt interpretarea muzicii ar putea crea o îmbunătăţire mai prelungită. Alţii au sugerat că ascultarea regulate a muzicii poate mări IQ-ul şi-l poate menţine mai multă vreme.

Invitația mea este să asculți în mod intenționat 10 minute de muzică clasică în fiecare zi și observă-ți trăirile, emoțiile de la nivelul corpului, firul reprezentărilor mentale. Rămâi curios ca un copil și cu siguranță vei descoperi lucruri noi despre tine și despre muzica clasică.

În ce mă privește, după TOSCA , emoția de final a spectacolului m-a copleșit. N-am mai fost de mult timp la un spectacol de operă.  Interpretarea de excepție, costumele extraordinare, dăruirea tuturor artiștilor, de la personajele principale la corul de copii ce a însoțit și întregit vocal tabloul Grației Divine, toate au fost ca un remember, dar și un continuum în dimensiunea prezentului.

 Pasiunea și dramatismul acestui spectacol m-au purtat într-o călătorie fascinantă prin iubire, gelozie și sacrificiu. Am trăit alături de personajele principale toate sentimentele intense pe care le-au experimentat: bucuria și extazul iubirii, teama și disperarea pierderii, tristețea și inima frântă a despărțirii. Fiecare notă muzicală și fiecare mișcare scenică m-au făcut să simt iar și iar aceste emoții, iar atunci când cortina s-a coborât, emoțiile au rămas în mine, lăsându-mă profund impresionată și cu gânduri intense în minte.

Această operă a transmis un mesaj puternic despre puterea emoțiilor umane și impactul lor asupra vieții noastre, reconfirmându-mi faptul că muzica poate fi o limbă universală prin care putem exprima și înțelege cele mai adânci sentimente.

Aplauze. Multe aplauze și satisfacția muncii implinite prin imensul efort depus de interpreți și orchestră sublimau în sală, în loje, la balcon, de acolo unde se auzea din loc in loc, BRAVO!!!