Nu știu cum e la voi, dar ca să mă trăiesc pe de-a-ntregul, simt nevoia să-mi reglez constant focusul pentru a putea cuprinde toată sfera de trăiri pe care Dumnezeu, în bunătatea lui mi le-a dat și astfel dau zoom-in sau zoom-out după cum barometrul interior mă ghidează. Mult, mult timp n-am știut să m-ascult. Sau poate m-am prefăcut că nu sunt, ci doar am existat. Așa, ca o specie de pește cameleon într-un mare acvariu, această lume aparentă.
Spuneam de-a lungul vremii, că am trăit evenimente în viața aceasta care s-au așezat singure în calea mea (cum un țol țesut de mama ori bunica) care mă duce spre ceva tainic și adânc. Cel mai adesea, o cale spre înlăuntrul meu atunci când e atât de mult zgomot în afară. Personal trăiesc între niște registre ce pot părea schizo pe alocuri și care mă trăiau ele pe mine la un moment dat și nu eu pe ele. Toate fac parte din acest dar numit viață. Și pentru că suntem în perioada în care oferim daruri, ce poți face cu un dar atunci când ți se oferă? Poți să-l primești, sau poți să-l refuzi… TU știi ce faci cu darul tău? Îl poți primi cu toată bucuria nemărginită prezentă în inima și-n gândul tău, doar pentru tine fără a fi nimic egoist în asta sau poți să-l oferi mai departe, imprimând pe pânza sufletului tău doar emoția momentului și oferindu-l mai departe cu aceeași emoție și bucurie.
Faptul de a fi prezentă prin darul vieții la această reprezentație a unui mare actor pe care încă îl mai are România, mai înainte de a pleca de pe această rampă, a vieții, pentru mine a fost un balsam venit într-un iureș în care mă dureau toate și nimic concret.
Dan Puric, născut pe 12 februarie 1959. Actor, eseist, autor, actor și regizor de teatru. A jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția și cu numeroase interviuri și apariții televizate la RTL Luxemburg, 3 SATFrankfurt, BCBlefast Royal College. Cu o zi înainte de apariția pe scena sălii festive de spectacole din cadrul primăriei, i-a apărut decizia de pensionare de pe scena Teatrului Național din București. Era foarte încântat și liber să facă tot ceea ce și-ar fi dorit și încă nu s-a împlinit. 2500 e pensia. A refuzat politicul în repetate rânduri rămânând lui însuși fidel, inclusiv propunerea de europarlamentar. Pe vremea când era destul de strâmtorat a jucat pantomimă prin barurile de noapte din București-sursa Wikipedia.
Întârziat fiind de pe drumurile patriei fără autostrăzi, crezând doar în drumurile către sufletele oamenilor, s-a scuzat pentru prezentarea în fața noastră ca „de pe drumuri”, dar nu-și mai permitea să se știe așteptat și astfel a apărut pe scenă lăsând costumul în mașină și venind ca un prieten la un picnic de suflet. A spus ce a avut de spus timp de o oră și jumătate, a răspuns întrebărilor din sală încă o oră și s-a retras în ovații lăsându-ne în aceeași lume magică a lui Hristos în care ne-a transpus, în lumea românismului sacru și a unui concert excepțional de colinde ce m-a readus la copilul din mine. Pentru mulți dintre noi a rămas doar Merry Christmas și mai puțin nașterea în iesle a lui Dumnezeu-fiul…
Mi-a hrănit sufletul Dan Puric în acest post, în care mă simțeam cumva „flămândă”…
Ușor timid, cu o oareșce sfioșenie, a deschis o întreagă „autostradă” cu multe benzi către inima și sufletul meu dar cu siguranță și către toți cei prezenți.
În 2011 aveam să citesc cartea ”Fii demn!” și de atunci mi-am dorit să-l cunosc și să-l vad pe autor. Sub aceeași semnătură mai putem găsi: ”Să fii român, „Omul frumos”, „Cine suntem”, „Suflet românesc”.
„Știți, sunt singurul puric cu un câine din România…” așa și-a început de fapt expozițiunea. Ulterior am aflat că există și o carte:„ Dulci, Jurnalul unui câine scris de un puric, Dan”.
A fost de-ajuns cât să-i cuprind umorul, finețea și măreția din spatele acestor cuvinte. Din punctul meu de vedere, care sunt acuzată că nu prea am simțul umorului pentru că nu gust anumite show-uri, Dan Puric este cel care a adus stand-up comedy-ul pe scenele teatrelor din România și peste tot în lume unde a fost invitat cu a lui pantomimă ce l-a consacrat inițial.
„Dulci, ce faci Dulci când nu-ți convine ceva? Dai din coadă Dulci! Așa, iei atitudine.”( Dulci e câinele) Asta face și el pe scenă. Ia atitudine ca și tu să-nțelegi mesajul.
Ne-a purtat printr-o întreagă sarabandă de povestiri trăiri și emoții din care voi spicui câteva ce le-am notat cu agenda pe brațe de teamă să nu le scap în eterul ce aproape sublimasem.
Spunea actorul, omul, eruditul, smeritul : „Până la Cristos, numai zeii aveau o faimă… Acesta este geniul creștinismului: a pune laolaltă oameni și zei.” Cu tristețe în glas vorbea despre cum poporul român are un alt metabolism al istoriei. Acum se pare că ne scapă esența. „O să fie la un moment dat ceva ce-o să-l trezească…” Se pare că noi oamenii ne racordăm la lumea modernă numai în măsura în care ne convine. Când nu ne convine blamăm, criticăm.
Întrebarea pertinentă ce se pune e: „Dar la sufletul vostru cum vă racordați?” De obicei momentele de criză sunt cele în care creștem. Culmea, din minus vine plusul. Adus în atenție de către actor, părintele Stăniloaie ar fi afirmat legat de incipiența Uniunii Europene când se punea pe tapet ideea de Statele Unite ale Europei: „Oamenii ar trebui să aibă și același suflet să-nțeleg, în această Europă, doar că sufletul creștin al poporului acestuia nu e de negociat la nici o masă a tratativelor. Nu veți reuși, cum nici revoluția comunistă europeană să cucerească Europa, decât când veți ucide sufletul creștin din fiece creștin din Europa occidentală”.
Astfel ,,Poporul român (zice Dan Puric) nu a avut sifilisul bolilor religioase. Sunt instanțe superioare la care se roagă poporul român. E ușor să cucerești un popor: îi tai rădăcinile, drumul spre el și privirea către cer… și-i dai know-how.” Îi omori tradițiile, îl înregimentezi în consumator de ,,media” sau îl închizi ca-ntr-o pușcărie fără de speranță, aș traduce eu.
„Omul de azi e ego-gregar, egoist și în turmă. Între tata și bunicul era armonie. Între mine și tata erau discuții, între mine și copilul meu e o prăpastie. Orice se poate întâmpla să aveți confuzii. Țăranul român însuși are darul sfințeniei și al hazului de el însuși. Noi ca popor, poporul român, și-n înjurătură suntem niște sfinți. Să vă dau un exemplu: Du-te-n mă-ta! Adică, te-a făcut mă-ta prost, mai du-te înc-o odată! E o refacere ontologică în poporul acesta. Există viață mai înainte de toate, trăiește-o! Moartea e singurul lucru cert. E asigurată din momentul nașterii. În mecanismul umorului românesc e o ținută aristocratică. Dacă ne pierdem simțul umorului ca națiune, ieșim din istorie. Sau mai uitați expresia: „Mai tăceți dracului din gură!” De fapt, așa l-a pus pe dracul la treabă poporul român :)…
Popoarele migratoare ce-au năvălit peste noi nu aveau legătura cu pământul. De aceea detestau pe țărani. Țăranii sunt niște hristoși. Omul e zone politicon dar este și ființă spirituală.(…) Spun cei din diaspora pe unde sunt invitat: Domnule Dan, vrem să ne-ntoarcem, să revenim în țară în zonele de unde am plecat, să ne construim o casă, dar vrem să facem și-un sat…”
„Omul e atât de mândru de ceea ce știe, că nu mai are curiozitatea de ceea ce nu cunoaște și noi astăzi nu mai suntem „copilul” ce trăiește taine ca nașterea, botezul, dragostea, nunta, suferința, nu! trăim „evenimente sociale„…”
Toată bogăția de emoții și trăire m-a adus atât de aproape de mine încât lacrimile ce mi-au primenit colțul ochilor m-au făcut să fac și mai mult zoom-in acum în apropierea Nașterii Domnului. E renașterea fiecăruia dintre noi, perpetuă și neobosită de 2000 de ani și-un pic. Și ce șansă să ne putem redescoperi în fiece an!
Pentru mine a fost „o întâmplare a ființei mele” și cum cuvântul întâmplare vine din alipirea a două cuvinte „in templum” astfel am adunat în templul interior cascade de lumină. Exact ceea ce aveam nevoie după un doliu prelung. Fiecare zi, cu darul său. Acesta e darul ce am simțit să-l dau mai departe.
Cu infinită recunoștință și iubire, Oana Iacob Țogan – de la un eveniment organizat de Arhiepiscopia Iașilor și Protopopiatul Pașcani.
