RELATIA CU UN PARTENER- RELATIE DE CUPLU-RELAȚIA CU TINE

DESPRE RELATII

RELATIA CU UN PARTENER- RELATIE DE CUPLU-RELAȚIA CU TINE

Am auzit foarte multă lume plângându-se că nu au o relație sau nu au relații împlinitoare la standardul și înțelesul celui în cauză, adică așa cum ei își doresc și imaginează o relație.

Unii vor o relație în care celălalt să anticipeze ce vor, cum vor și de ce vor acel lucru. E ca și cum ți-ai dori o relație cu un oracol nu cu o ființă la fel de vie ca și tine, umblătoare pe două picioare și nu călare pe o mătură sau un preș plutitor în aer.

O altă variantă întâlnită a fost cea de relație în doi, (nicidecum trăire în doi) de fapt un soi de pact  în care partenerii tineri sau catre maturitate, trecuți de prima tinerețe ori nu, doresc să nu mai trăiască perioada ,,cumplită” a sărbătorilor singuri și acesta să apară doar când au ei nevoie, doar la chemarea lor și să plece la fel de repede dacă se poate, fără a le ,,invada” spațiul sacru cu care ei convețuiesc minunat singuri.

 Acești oameni vin la terapeut mărturisind pe canapea că trăiesc drama singurătății și vor un partener, o relație. La nivel profund, drama lor e reală și totuși pare paradoxal, nu-i așa?

După ce ai trecut prin niște ani (sau anii prin tine, aici e un alt subiect de discuție) ești cu experiență de viață,  îți imaginezi că te descurci, cam ai habar ce vrei de la viață, ai muncit și ajuns într-un punct în care,, te descurci” adică deții o stabilitate financiară, ai unde locui decent, poate cu chirie sau o locuință proprie, dar cu toate astea te cuprinde un pustiu, un soi de „eu ce caut în viața mea, și cu cine, că nu-s nici pustnic, nici calugăr( -iță) și.. vin Sărbătorile!”

Purtăm atât de multe măști că ne-am dezobișnuit de noi înșine. Nu mai avem curaj să simțim. Poate am fost răniți în copilărie și ca metodă de protecție ne-am pus un zid, o armură, ce a făcut să nu mai ajungă la noi nimic și așa nu mai știm să simțim ori ne-am dori și nu mai știm cum…

Ca o definiție, putem spune că ,,o relație” presupune punerea în comun a cel puțin două elemente intr-un context, angrenaj emoțional convenabil ambelor părți implicate pentru bunul mers al unui proces de relaționare afectiv-emoțională.

Relația dintre doi oameni, doua persoane, pare a fi pentru unii un deziderat greu de atins, de construit, venind cu fel de fel de argumente, fiecare din locul și de pe nivelul de deschidere în care se află.

,,Bine dar eu în general nu prea sunt o persoană comunicativă, nu sunt genul care să sparg gheața, mai întâi tatonez terenul, văd dacă am ce discuta cu persoana din fața mea, dacă avem puncte comune de discuție,  dacă mă simt confortabil, daca, dacă. Parcă prea mulți de ,,dacă”?

De fapt ce ne dorim de la un partener? Să fie așa, un fel de soft care să conțină tot ce mintea noastră își imaginează și construiește ca fiind o relație și mai puțin ceea ce simțurile noastre ori ale celuilalt, ori emoțiile ne dicteză? Să știi să-ți asculți emoțiile fără să le ignori, lăsându-le să fie. Cum? În sensul de a le trăi tu pe ele și nu ele pe tine.

O relație este de fapt un construct de două elemente cum spuneam, între două parți.

Pentru a putea ajunge la a avea relații sănătoase atât din punct de vedere emoțional cât și fizic e important sa avem în vedere două aspecte:

-în primul rând să dezvolți o relație armonioasă cu tine însuți și cei apropiați ție (familia în speță)

– să dezvolți relații armonioase cu cei din mediul exterior,  la nivel social.

 Gândurile coborâte din minte în inimă și apoi propagate în tot corpul par să ne dea o chimie greu de descifrat, de înțeles. Pentru că de fapt nu e de înțeles, e de simțit ce nu pare de înțeles.

,,Waw, și stii…m-au cuprins o mie de fluturi în stomac, și era așa genial că nu întelegeam cum, după doar o conversație de câteva minute, parcă ne știam de-o viață, așa ceva…,,

Super! În momentul în care îți dai voie să simți, să ieși din control poate nemaidorind să impui partenerului  ritmul tău și tonul tău în discuție, despre câte stii, ai văzut etc, vei putea vedea și te vei putea vedea într-o altă postură, aceea de ascultător, observator a ceea ce se întâmplă în acel moment, al clipei prezente. Nu în minte, în analiză sau în trecut (dacă am să pățesc ce am trăit în relația precedentă) sau viitor ( o să fie așa și așa…) ci doar în clipa de Aici și Acum.

De fapt, se pare că cea mai grava problemă a omenirii în acest moment, nu doar pe meleaguri mioritice e că nu mai știm să ne auzim unii pe alții, să ne ascultăm.  A asculta a ajuns o abilitate rară dar care ar trebui reînvățată de la cele mai fragede vârste, ieșind din eu vreau, eu spun, eu știu, către: vreau te ascult, vorbește-mi despre tine, sunt aici pentru tine.

Am să va fac o mărturisire: nici eu nu ascultam. Am învățat să ascult. Totul din comportamentul uman e corigibil fără a fi corigenți. Învățăm de cele mai multe ori greșind. Experiența se capătă din erori. Și e ok să greșim. Suntem umani, vulnerabili și ăsta e miracolul existenței noastre. Altfel, am fi niște mașinării perfecte, în relații perfecte,  destul de plictisitoare. Har Domnului că perfecțiunea nu există decât în absolut și absolutul aparține Altcuiva.

 Am avut destule prilejuri și ocazii de a privi, ca la teatru, oameni din diverse culturi și de pe diverse continente ale lumii și ei bine, se pare că era supertehnologiei ne-a băgat din nou ,,în peșteri,, cele care sunt cu mult mai reci decat cele de la începuturile evoluției umane, cele din noi înșine.

Era o povestioară terapeutică care  vorbea despre  vremurile când Dumnezeu și Sf. Petru umblau pe pământ și se sfătuiau ei așa unde să pună Fericirea pentru ca omul să o prețuiască, să nu devină ceva banal și de neatins în același timp. Și se punea problema celui mai înalt munte, a celor mai adânci ape, a celor mai ascunse peșteri și nici un răspuns nu părea să-l mulțumească pe Dumnezeu. „Știi Petre, am să pun Fericirea acolo unde-i va fi cel mai la îndemână Omului și unde Omul caută doar după ce-și imaginează că doar străbătând văi și munți și umblet pe ape o vor afla.  Am s-o pun în ei înșiși!…”

Să ne pregătim așadar pentru un an cu relații împlinitoare, profunde, transformatoare, cu oameni ce au o lecție pentru noi la pachet, oglinda noastră și cărora cu recunoștință să le mulțumim anticipat pentru ceea ce vor binevoi să ne arate:  poate furia nemanifestată, poate frumusetea din noi neacceptată încă, poate zâmbetul nezâmbit ori câte altele asemeni.

Cu infinită iubire și recunoștință, Terapie de Echilibru- By Oana Togan

Despre copiii noștri și inteligența emoțională

Despre cât de inteligenți emoțional suntem, nu ne-a întrebat nimeni niciodată. Suntem evaluați asupra inteligenței prin teste de IQ si totuși la rezultate egale,ceva face diferența. 

Inteligența la învățătură nu te pregătește pentru vâltoarea sau pentru situațiile cu care te întâlnești la nivelul vicisitudinilor vieții. Un IQ ridicat nu este o garanție de prosperitate, bunăstare, prestigiu sau fericire în viață, pentru că școlile noastre pun accent pe capacitatea de memorare și stocare a informațiilor, ignorând inteligența emoțională, un set de trăsături, ce le putem numi caracter și care contează imens în destinul nostru personal.

 Cu adevărat tulburător este rezultatul numeroaselor studii psihologice efectuate asupra unui mare număr de părinți și profesori care indică tendința mondială a generației actuale de copii de a avea mai multe probleme emoționale ca în trecut: sunt mai singuri și deprimați, mai furioși șimai nestăpâniți, mai înclinați să se îngrijoreze din orice, mai emotivi și mai agresivi.

 Cele mai multe studii au fost făcute  în Statele Unite, având în vedere costurile mari aferente efectuării acestora și pot fi extrapolate asupra copiilor și tinerilor de pe întreg mapamondul, inclusiv la noi în țară, limbajul tinerilor fiind acela al unei profunde „înstrăinări” în lumea „îngustă” și totuși atât de vastă a tehnologiei la purtător: telefoane, tablete ce au devenit o extensie amâinilor acestora.

O posibilă soluție la această situație ar fi fără nici o tăgadă pregătirea tinerilor pentru viață cuoferirea unei alternative de conectare la propria ființă și abandonarea pentru câteva ore pe zi a lumii tehnologice. Din păcate părinții au fost prinși în capcana oferirii copiilor lor a unui telefon performant de la vârste din ce în ce mai fragede cu prețul „cumpărării” acelor momente de respiro, odihnă cu ei înșiși. „Bine că stă liniștit să pot să-mi trag și eu sufletul” dar cu ce preț…

Ce scapa însă din vedere e aspectul că adolescența și copilăria sunt breșe de oportunitate  pentru a forma obiceiuri emoționale esențiale care le vor domina întreaga existență și modul de viață..

În ceea ce mă privește am dorit să schimb ceva odată cu dobândirea acestei conștientizări și drept consecință am considerat oportună înființarea la Pașcani a unui centru local al Organizației Naționale Cercetașii României. În 2009 Scoala Altfel nu exista, dar am știut că cercetășia este alături de a fi voluntariat,  educație nonformală, a învăța prin a face,  cel mai ades în natură, empatie, școală de lidership și lista ar putea continua. America și state europene dezvoltate alocă anual sume importante organizatiei fiind cotată de interes public. Nu pot nădăjdui decât că va veni vremea când  acest interes să existe și la noi.

Revenind la a fi  inteligența emoțional, acest aspect pune în centru aptitudinile necesare pentru viață. Să fim capabili să ne stăpânim un impuls emoțional, să ghicim sentimentele cele mai ascunse ale celui de lângă noi, să știm cum să ne comportăm într-o relație de orice tip ar fi (socială, de prietenie, maritală etc.)

Aristotel spunea  că e  rară întâmplarea „să te înfurii pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie și cum trebuie.” Tot el mai zicea că „problema nu constă în existența emoțiilor ci în felul în care dăm inteligență emoțiilor noastre”- Etica nicomahică.

Pe vremea când am descoperit cartea lui Dale Carnegie-„ Secretele succesului-Cum să îti faci prieteni și să devii o persoană influientă” locuiam în Brăila și destul de tânără la 25 de ani, am avut sentimentul că am descoperit o comoară și mă întrebam (cum mă întreb și acum) oare de ce acele noțiuni nu se predau în școli de la ciclul primar, gimnazial?

O populație sănătoasă din punct de vedere emoțional este fericită și mai greu de manipulat. Grijile sunt cauza în ce privește efectul devastator asupra performanțelor mintale de orice fel și anxietatea e care subminează intelectul. Pe moment acest aspect nu pare de interes național. Nu am nici o temere că preocuparea asupra acestui aspect va fi dezirabilă pe măsură ce tot mai mulți vom dezvolta o „trezire” în masă, și când masa critic se va atinge, lucrurile vor merge de la sine, natural. Îmi place să spun și cred cu tărie ca fiecare are exact ceea ce merită: caindivid, ca oraș, ca țară, ca planetă ( fară a fi prea pretențioasă formularea). E suficient să privim în jurul nostru, și vom avea imaginea a ccea ce suntem la nivel profund.


Despre ,, abilitatea” de a visa mareț, de a relationa ecologic cu toți cei cu care interacționăm, despre relatia cu noi inșine, despre ce reprezintă inteligența emoțională, recadrarea unor situații, acestea au fost și vor fi  puncte de atins în workshopurile ce le-am derulat pe grupede tineri de liceu, tot ca voluntar.  Un next level al activităților din cercetășie.

În urmă cu șaisprezece ani, în 2002 am  cumpărat o carte fix în ziua în care am început să împachetez lucrurile la mutarea finală din Brăila spre locul de baștină, Dulcești –Neamț. Dacă nu știați se pare că atunci când mergi într-o librărie, cărțile te aleg pe tine și nu invers. Nu e ca și cum știu că am nevoie de titlul x sau y pe care îl command pe net, ori de oriunde.

 Când vei merge cu prima ocazie într-o librărie, dacă îți vei da voie să te lași purtat de intuiție, te vei simți atras de fix ceea tu ai nevoie, asta dacă și ești pregătit să primești.

 „Inteligența emoțională” a lui Daniel Goleman, se pare că m-a ales pe mine, dar abia acum patru ani am început să aprofundez conceptul de a fi intelligent emoțional. Deși o mai răsfoisem, se pare că eu însămi fiind  „în lucru”, pe „șantierul autocunoașterii”, am regăsit-o când eram cu adevărat pregătită să o primesc. Nu mai auzisem până atunci de autor dar ce am regăsit peste ani stă scris: „La încheierea unei etape” 12.02 2002 și  avea să capete un anume sens peste ani.  

Copiii, adolescenții și tinerii de azi nu mai vor tomuri de noțiuni teoretice. Vor exerciții practice de învățare și de alfabetizare emoțională: „cum să reușesc să am succes și o viață împlinită.”

Alegerea unei viitoare profesii în acord cu sufletulși interesul propriu (și nu cel al părinților, al tutorelui) ar putea fi calea spre corectarea anumitor carențe în gestionarea emoționalului. Educarea procesului de asumare a propriilor dorințe, într-un mod ecologic pentru ei, cu consultarea psihologică pe orientare profesională ar putea fi în viitor un pas important în ridicarea unei noi generații de adulți conștienți, compleți și fericiți.

Revederea de Moș Nicolae cu ei (la interval de olună) mi-a bucurat sufletul și de la discuțiile despre visuri, obiective, relații și comunicare am trecut la alegerea inteligentă a viitoarei profesii, alegere bazată pe emoții care ne definesc sau ne-au definit din totdeauna doar că anumite programe, condiționări, limitări din familie, societate ne-au făcut poate să ne dorim altceva, ce ar putea să nu fie al nostru.

Să alegi să te faci polițistă pentru că ți-a plăcut sportul dintot deauna și vrei să te pui în slujba binelui, să alegi designul pentru că pictai când erai mică, ori mecanic pentru că-ți plac de copil mașinile, ori IT-ul …pentru bani- și asta a fost o opțiune, etc,  toate pot deveni realitate pentru acești copii într-un orizont de mâine…

Le doresc mult success!

Călătorii spre tine însuți – Tenerife și Grand Canaria

LAS PALMAS – GRAND CANARIA – 19 NOIEMBRIE 2018

Scriind cuvintele de mai sus realizez cât de binecuvântată sunt si cum tot Universul a complotat odată cu mine să ajung aici.

 De ce odată cu mine? Poate pentru că de mică copilă, pe dealurile de la „țara” mea mă visam călătorind. Când aveam 6-7 anișori mama avea plan la Colectiv cu normă intreagă și tatăl după ce lucrase pe șantierele patriei prin zona Galați, combinat siderurgic, revenise în sat si devenise proaspat șofer. Ei nu și-au imaginat niciodată în viața lor să ajungă în vreun concediu măcar. Și ghiciți? Nici n-au fost vreodată în vreunul. În ce mă privește, odată descoperind cărțile, călătoream în imaginar peste tot pe unde mă purta gândul: în Paris pe bulevardele largi, cu lampioane și poduri peste Sena, în Catedrala Notre Dame unde personajele cărților ajungeau la întâlnirea cu ei, ori iubirea și în atât de multe alte locuri. Atât Michel Zevaco cât și Victor Hugo mi-au purtat pașii într-acolo și eu nu am făcut mai apoi în timp decât să-i urmez pe niște căi total necunoscute mie, ci doar dezvăluite. Și prin mila lui Dumnezeu am fost și eu acolo. „Nebănuite sunt căile Domnului”. Nu am avut niciodată vreun dubiu că nu va fi așa. Pur și simplu am crezut și știut că la un moment dat voi fi acolo.

Și așa gândind, te oferi voluntar să ajuți atât cât poți la derularea unui proiect pentru copii și mai apoi, peste ani,  ești în vaporaș pe Sena sau în Luvru admirând-o pe Gioconda misterioasă cu surâsul ei, testând dacă e adevărat că te privește cu ochi iscoditori indiferent din ce colț al camerei ai privi-o. Sunt teorii care afirmă că Leonardo da Vinci s-a pictat pe el însuși în acel chip al Giocondei descoperindu-și Anima din sufletul incomplet până atunci doar cu Animus. Apoi au urmat alți scriitori, alte locuri.

Pentru prima oară am văzut marea la 10 ani, când treceamîn clasa a patra. Luasem al treilea an consecutiv premiul întâi și cum locurile în taberele pionierești erau nu puține, ci  foarte putine pentru o școală de țară, cred că vreo trei sau patru locuri  pe vară și de care beneficiau  cei cu „rezultate deosebite la învățătură, disciplină și activitate pionierească”. Și așa, din trei sute si ceva de copii câți eram pe-atunci „generația ceaușeilor”,  eu eram cumva una din beneficiari. Mama și tata doar aflau sau mai bine zis li se aducea la cunoștință, la poartă,  pentru că nu prea dădeau pe la școală, aveau treburi, că fiica lor are  loc în tabără în fiecare an. Prețul plătit de ai mei era oarecum simbolic, cam cât o perechede pantofi Guban de-atunci, 36 de lei, restul fiind completat din fonduri speciale. Se adăugau cumpărăturile de plecare și de obicei atunci mă înnoiam deșcoală: trening, doua trei bluzite, săndăluțe, teniși, maieuri, șosete și ceva bănuți de buzunar, erau cele trebuincioase plecării. „Ai grijă mămică de ele că nu mai are mama bani să-ți ia altele.” Și aveam… Destul de băiețoasă, o rochitică nu prea avea loc în bagaj decât rar.  Cum cazarea și masa erau acoperite, o sută de lei erau mai mult decât suficienți să-mi cumpăr o înghețată la cornet, un cico sau o piersică pe care  le vedeam extrem de rar vara și cel mai ades cadouri pentru cei de-acasă.

Scormonind în memorie și încercând să-mi amintesc cu cine din școala mea am fost în acea tabără, cu ce profesor însoțitor, nu am putut să reperez oameni ci doar locuri și fapte. Și marea. Cu algele ei verzi și valurile ei înspumate… Cu mine încercând să învăț înotul și pentru că nu am reușit așa, de una singură cum imi imaginam că pot învăța de toate, m-am trezit undeva într-o infirmerie cu o doamnă în halat alb scoțându-mi algele din gât. „Uite,vezi? Asta pățești dacă îți imaginezi că te poți juca cu marea…” Nici astăzi nu știu să înot dar știu să mă bucur de mare și uneori să mă joc cu ea…

Banană, îmi amintesc perfect, am mâncat pentru prima dată în clasa a opta, primită de la nasa tatălui meu de botez, la un Crăciun. Primise și ea de la ginerele ei ofițer. Când mi-am dorit bunătăți mama a trebuit să plece la o școală de șase luni la București să-nvețe să facă ciocolată. Am suferit mult ca fetiță ce mergea pentru prima dată la școală și pe care nu avea cine s-o ajute să-și facă codițele în clasa întâi decât bunica. La un moment dat, când nu mai prididea de atâta trebă îmi puse pieptanul în mână: „vezi și tu bunică…”Acesta a fost prețul plătit și absolut necesar pentru a face loc în viața mea curei de dulciuri ce mi-a tratat copilaria ulterioară de amarul din ea… Dependența de dulciuri e ca oricare altă dependență. Mănânci trei ciocolate una după alta și tot  mai simți că e sărată de lacrimi…

Călătoriile exterioare au apărut în viața mea reală, deloc roză la un moment dat preț de vreo 10 ani, după ce mi-am recăpătat „abilitatea” de a visa. Mă-ntunecasem o vreme și acea etapă, realizez acum, trebuia arsă să pot renaște.

Mintea umană are capacitatea de a materializa. „La-nceput a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu.” Totul e să crezi și să accepți ca fiind posibilă o atare chestiune. Și dacă crezi și dacă nu crezi, tot tu ai dreptate. Recunosc că și eu, devenită ulterior o ființă pragmatică, adultă, cu targhete de atins, propuse tot de mine însămi (har Domnului că m-am desprins din cercul lui „a fi angajat” spre cel de angajator al propriei vieți cum imi place mie să-mi spun, cu plusurile și minusurile sale, evident) nu mai reușeam să-mi deschid mintea și inima spre ceea ce știusem de copil: Că orice e posibil atâta timp cât crezi cu ardoare în acel lucru. Cert este că de-a lungul timpului i-am determinat și pe alții să creadă aceste lucruri chiar dacă inițial păream doar o naivă.

În Tenerife văd civilizație izvorâtă din scrum și cenușă la propriu. Insulă vulcanică, apărută din inima de magmă și foc a pământului dornic să așeze în ocean un tărâm de poveste.

Mai văd cum oamenii locului au știut să-și binecuvânteze singuri viața construindu-și autostrăzi pentru a putea aduce alți oameni care să se bucure alături de ei de ce au: nu doar zgură și cenușă cum era inițial.

Străzi întregi formate din piatră cubică vulcanică, ori dale tăiate din blocuri de stâncă de aceeași textură, ți se așează lapicioarele pașilor tăi ducându-te spre golfuri cu plaje, ori pietre de coastă, ori nave de pescuit, ori catedrale. Tu doar trebuie să te lași purtat, să curgi cumva odată cu norii pe care-i privești culcat pe nisip…

În zona portuară, constant câte două sau trei vapoare de croazieră sunt acostate mereu și aduc oameni veniți de pe tot mapamondul fascinați de Tenerife sau Grand Canaria.

 Mă gândesc că dacă la un moment dat nu aș mai ajunge fizic, as putea găsi sigur o formă pentru a fi cu inima.

Știu că mi-au rămas continente de atins, de trăit și simțit, dar exercițiul imaginației ce l-am deprins de copil mă va ajuta să ating poate și stele.

Copilul meu  mi-a spus la un moment dat acum vreo doi, trei ani în urmă niște lucruri ce s-au dovedit extrem de profunde pentru mine ( și mă simt binecuvântată să am așa copii)

„Mama, mintea ne minte…Nu te mai lua asa în serios! “și nu făcuse NLP. Eu am urmat mai apoi  doi ani de formare să mă conving și să-mi reamintesc cum să fac din ea, minte, un instrument de lucru cu mine și cu ceilalți  spre binele meu și-al lor cel mai înalt și i-am dat dreptate atunci doar pentru că oameni de știință s-au aplecat asupra problemei și m-au convins cumva mental.

Alteriori, regăsindu-mă eu pe mine,  îmi spun privindu-mă oarecum ca pe o ciudățenie:

– Mama, tu nu doar creezi o altă realitate în mintea ta, tu chiar trăiești într-o altă realitate.

Adevărat…De fapt, cea care e  Realitatea mea sau a ta, e valabilă? Eu vin și spun: ambele! Real este ceea ce percepi tu. TOTUL e la tine! Eu nu voi putea avea dreptate în ceea ce privește percepția proprie-ți realități. Dar aș putea să te ajut să ți-o definești și să te ajut să încerci să o schimbi dacă ea nu te duce tocmai acolo unde ți-ai dori.( Dar asta într-o ședință de consiliere.)

Și aici pescărușii, porumbeii, copii jucându-se pe străzi sunt la fel.

 Vegetația naturală e altfel. Destul de săracă și pitică, în marea majoritate formată din arbori pitici, cactuși și plante suculente, rezistente la zona aridă de coastă și care au prins rădăcini în zgura scuipată cândva de un vulcan. În lupta pentru supravețuire oamenii locului au creat zone întregi acoperite de sere si solarii în care își cultivă inteligent hrana. Inclusiv culturi bananiere controlate termic prin foliere pe deasupra lor ce determina gradul de coacere și gradarea acesteia în vederea unei recoltări succesive și continue. Panourile solare și eoliene le dau energia…

O bogăție de sortimente de legume mi-a fost dat să văd într-o piață ca un catalog cu tot ce mintea și-ar putea imagina că și-ar doriniște papile gustative.( vezi foto)

După Tenerife, Las Palmas-Grand Canaria a fost noua destinație.

Un oraș ca o perlă crescută în scoică, unde firul de nisip odată pătruns în ea, scoica, o determină să reacționeze prin căi doar de natură știută, și ca o formă de supravețuire împotriva vicisitudinei crează o substanță ce în timp, strat după strat în jurul firului de nisip se așează sideful, care va naște perla, inițial doar pentru a o proteja de corpul străin.

Așa imi imaginez că au apărut toate stațiunile de pe insulele acestea vulcanice. Perle născute în timp din zgură și cenușă prin slefuirea stâncilor neprielnice și aride inițial sfințite de mâna și mintea omului pentru a supravețui.

Dunele de nisip din Mas Palomas sunt un fel de El Dorado unde cutezători din lumea întreagă vin să descopere ineditul zonei. Asemănătoare fizic cumva celor ce le-am găsit in Peru, ori Egipt acestea m-au frapat prin „apariția” lor oarecum neașteptată. După ce am mers cu autobuzul, preț de o oră și jumătate pe ruta Las Palmas- Mas Palomas,  am coborât din el în inima stațiunii apoi am avut de petrecut la pas încă jumătate de oră și la o schimbare de directie pe o străduță relativ micuță ce ne-a oferit-o google maps, am avut senzația iminentă de teleportare în Egipt.

O energie asemănătoare celei de acolo, cumva primară și regeneratoare în același timp, ca o renaștere.

În apele oceanului Atlantic am ales să-mi las tot ce nu-mi mai slujește, gândurile ce mă sabotează sau orice alte forme de energie și vibrație joasă ce-mi împiedică zborul, în briza curenților veniți de pe ape mi-am șoptit dorințele de aproape sfârșit de an și noi începuturi.

 Așa au prins contur noi proiecte sau decizia fermă de a da formă celor ce așteptau de multă vreme, ca un balans între două lumi (vorba lui Octavian Goga- ziua negustor, noaptea poet).

Cum spuneam la un moment dat într-un interviu, călătoriile exterioare au venit în cazul meu consecința unei călătorii asidue spre mine însămi,  în sute, mii de ore de introspecție și studiind psihologia, de a mă reclădi și recupera pe mine cea pierdută la un moment dat, cea care știam că pot fi: un om mai bun în fiece de astăzi față de cât am fost ieri, cu cele ce am și-mi sunt îngăduite de acea forță mai presus decât mine să le împlinesc.

Astăzi încerc să dau mai departe spunând că viața„ m-a antrenat” să pot „antrena” și  pe alții ca și speaker motivațional, life coach, consilier de dezvoltare personală, NLP- terapeut și psihoterapeut (în formare și supervizare pe parenting, relații de cuplu și familie)

 Dacă ai avut răbdarea și curiozitatea de a citi și urmări cele expuse și dacă mi-ai citit de-a lungul timpului textele pe pagina mea de FB. și așteptai un blog unde să o poți face, a sosit momentul șă te invit ca pe viitor să urmărești  atât articole noi cât și evenimentele de dezvoltare personală ce le pregătesc imediat,  aici.

Aceste evenimente vor fi atât pentru tineri căt și pentru părinți, adulți ce-si caută echilibrul și bucuria de a trăi într-o lume tot mai plină de stres, femei care-și vor înapoi sufletul de atâta netrăire a propriei ființe, toate, le veți găsi pe pagina mea oficială www.oanatogan.com – care e în lucru-  dar și pe pagina personală de FB Oana Togan și pagina Terapie de Echilibru.

Voi încheia cu un citat drag mie: „ Nu vei putea alege când să mori. Sau cum. Vei putea alege doar cum să trăiești. Acum.” autor necunoscut.

                               Cu infinită iubire, lumină și binecuvântare a voastră, Oana Togan