10 ani de cercetășie la Pașcani!

Mircea Eliade spunea la un moment dat: ,,Am fost un huligan. Cercetășia m-a salvat!”
În ceea ce mă privește pot spune fără teama de a gresi că și pe mine cercetașia m-a salvat revendicându-mi copilul din mine și oferindu-mi oportunitatea de a dărui comunității în măsura în care la un moment greu și ea, comunitatea, mi-a fost aproape. Astăzi simt că mi-am îndeplinit datoria și le multumesc colegilor pentru dăruirea cu care îmi duc visul mai departe. Recunoștință tuturor!

Pentru cei care se întreabă ce fac cercetasii, pun aici un articol scris in 2009 si apărut în cadrul proiectului Național Scouting Seeds de la acea vreme, simțind nevoia de a da sens si pentru cei care nu intelegeau ce fac, de ce fac sau…mai rau, ce-mi veni? E daruire pentru educatie. Un alt fel de educatie, nonformala, bazata pe voluntariat și…odata cercetas, mereu cercetas! Lectura placuta!

Din Jurnalul Șefului de Centru Local de la Pașcani

Trăind într-o lume, într-o societate bolnavă, în care scara valorilor e întoarsă cu susul în jos şi prinsă în cercul de cinism al lui “mie ce-mi iese din chestia asta?” mă văd înregimentată într-o formă a mişcării de rezistenţă a zilelor noastre, o mişcare extrem de sănătoasă şi venită ca o licoare miraculoasă să întremeze un individ, un grup, o comunitate şi de ce nu, o societate întreagă, o mişcare într-un progres continuu, care oferă o evoluţie pozitivă fiecăruia dintre cei care doresc sa o încerce şi care este de fapt o competiţie cu ei înşişi. Deocamdată societatea românească opinează că ceea ce nu se încadrează în tipar este exces, sau mai rău, o ciudăţenie.
Faptul că o revistă de talia National Geografic s-a aplecat asupra noastră, a cercetaşilor, ne-a încântat (şi felicitări cercetaşilor din Miercurea Ciuc) şi ne onorează, dar…câţi citesc National Geografic, în România…????!
Cercetăşia la Paşcani are o istorie legată de anul 2007.

În august 2007 a urmat concediul cu familia in Delta Dunării şi distanţa Tulcea – Sulina am petrecut-o pe vapor în compania unui grup de cercetaşi care ulterior au campat pe malul mării şi cu care ne-am însoţit întâmplător (sau nu) pe tot parcursul sejurului în Sulina.
Tineri frumoşi, inteligenţi, cu eşarfe la gât, cu chitări şi foc de tabără, cu corturi ne-au fascinat şi mi-am spus că trebuie să înfiinţăm şi la Paşcani Cercetasii.
Paşcaniul e fără îndoială un oraş mic, cu aproximativ 40 000 de locuitori, fără prea multe alternative la activităţile şcolare desfăşurate la palatul copiilor, poate un club sportiv cu fotbal şi rugby.
Înfiinţarea la Paşcani a Cercetaşilor României a devenit un deziderat atins doi ani mai târziu.
În 4 iulie 2009, cu ocazia zilelor oraşului Paşcani ne-am întâlnit grupul de iniţiativă.
Pentru a porni la drum într-un asemenea demers e nevoie de o perioadă intensă de informare, de expectativă în vederea găsirii unui anumit profil de adult dispus să rupă puţin din timpul său liber, cu o competenţă cât de mică în lucrul cu copiii, fie doar şi cu cei de acasă.
Soţul meu a acceptat necondiţionat. Apoi am găsit trei cadre didactice, din care a rămas doar unul. A urmat întâlnirea la zilele oraşului, când Laura Hen abia terminase sesiunea şi a venit la întâlnirea pregătită de mine. Eram atunci cinci adulţi dispuşi să încerce.
Reuşita unui grup constă în omogenitatea acestuia. Noi am avut această şansă. Ar fi păgubos ca cel care începe un asemenea demers să caute oameni pe calapodul lui. Ideea ar fi unitate în diversitate (ca la UE).

E nevoie de cineva: – amuzant, care să facă atmosferă
– cu aptitudini fizice verificate în antrenamente şi activităţi sportive
– meticulos, organizat şi cu înclinare spre detaliu
– competent în lucrul cu copiii
– suficient de persuasiv pentru a-i aduna pe toţi la un loc.
Unul din liderii noştri de bază a spus din capul locului că vrea să vadă dacă trece testul dormitului la cort, abia după aceea va spune dacă rămâne sau nu la cercetaşi.
Am avut mari emoţii, mai ales că o furtună din timpul taberei de pedagogie ne-a smuls cortul de care eram vinovată, şi eu mă gândeam că deja pleacă acasă. S-a dovedit un test trecut cu brio.
Cine îşi imaginează cercetăşia făcută de pe tocuri, din spatele unui birou sau catedră, cu mâna pe telefon, ar trebui să se mai gândească la această opţiune. S-ar minţi pe el în primul rând şi apoi nu ar avea dreptul să-i mintă nici pe alţii (copiii aici).
Tocurile pot fi înlocuite cu bocanci, biroul cu cortul, poşeta cu rucsacul şi…să nu uite chitara. E foarte important! Apoi seara…un foc de tabără cu mărturisiri ce poartă amprenta unui „De ce fac asta?!”.
Trebuie să trăieşti măcar odată aceste lucruri ca să poţi deschide o portiţă spre cercetăşie şi apoi vă veţi îndrăgosti iremediabil de ea (s-a întâmplat şi altora :)).
În familia noastră eram deja patru cercetaşi convinşi, apoi copiii noştri şi-au adunat colegii, prietenii şi vecinii de pe stradă.
Adulţii doritori am început primele întâlniri. Unii circumspecţi, alţii temători, nu ştiam ce să facem sau ce ar trebui să facem. Cu toţii păream dornici să învăţăm.
Roata era inventată. Nu era cazul să o reinventăm noi, era doar cazul să o punem să se învârtă şi să îi învăţăm şi pe alţii.
Perspectiva taberei de pedagogie de la Comăneşti a venit într-un moment cum nu se putea mai bun. Eram în perioada concediilor şi câţiva dintre noi chiar aşteptau o provocare. Se anunţa şi distracţie, aşa că ni s-au alăturat nişte amici, care au zis să vedem şi noi ce-i acolo, după care mai vedem. Apoi alte două persoane care vedeau lipsa de timp ca pe un impediment de a fi alături de noi, am fost surprinsă; au venit. Motivaţia? Copilul lor era membru ONCR.
E bine să căutăm să aducem la cercetaşi adulţi nu ocupaţi, ci foarte ocupaţi. De ce? Pentru că aceia ştiu să folosească timpul cu o eficienţă maximală şi acel timp petrecut la cercetăşie va avea asupra lor înşişi o înrâurire extraordinară. Din experienţa personală pot spune că vor constata că timpul liber poate fi petrecut şi altfel decât lenevind în pat duminicile pe care şi le doresc atât de mult după o săptămână nebună de lucru.
Am avut şansa ca cinci persoane adulte să participe efectiv la tabără şi încă două să se molipsească de ea aşa încât astăzi suntem şapte care ne completăm reciproc unii pe alţii şi care avem nevoie unii de alţii şi recunoaştem asta unanim. Deciziile le luăm doar împreună ca într-o familie.
Vacanţa de vară la noi a însemnat muncă la cercetaşi, activităţi sâmbătă de sâmbătă şi cei care ne împingeau aproape să facem asta erau copiii, din ce în ce mai dornici de jocuri noi, de activităţi noi, de noi provocări.
Am depus noi, liderii, promisiunea pe 29 august 2009. Un hike de noapte cu probe, teste pe care dacă le-am fi avut fiecare în parte nu am fi reuşit să le trecem. Dar fiind în echipă, am reuşit. Am fost o patrulă de nota 10 (sau aşa ne place sa credem).
Aşteptam 15 septembrie pentru a obţine un feed-back din şcoli pentru a tatona „curentul”.

A venit săptămâna mobilităţii la Paşcani, în cadrul căreia a avut loc ediţia a doua a Crosului Toamnei şi am considerat că este un bun prilej de a ne arăta Paşcaniului noi, proaspăt lideri cu eşarfe, cu cercetaşi cu tot şi cu susţinerea câtorva membri din ONCR (Organizaţia Naţională Cercetaşii României).
Nu a contat că eram după o noapte de gardă, am alergat în proba la categoria de vârstă pentru că ştiam că puterea exemplului contează. Am făcut jocuri în stradă, ne-am încurajat lupişorii, temerarii şi exploratorii şi pe toţi participanţii, am cântat primarului „Amintire cu haiduci”, şi a mărturisit ca l-am cucerit definitiv în ceea ce priveşte cercetaşii.
Presa prezentă, TV local prezent, nu puteau să nu observe cercetaşii şi… au mediatizat.
Una peste alta, am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că am şi greşit. Oboseala şi-a spus cuvântul. La finalul verii eram cu nervii încordaţi la maxim, supăraţi pe noi înşine, că am avut momente în care am fost pătimaşi, animaţi doar de dorinţa de a ne ieşi totul perfect şi…pe alocuri nervii au cedat. Ne-am adunat şi am luat-o de la capăt.
Mai mult…poate ar fi suficient să spun că aşa cum îndemnul „gata oricând” ne-a devenit crez, a fost de ajuns ca pe o vreme câinoasă, la începutul lui octombrie, la 20:30 seara, când nici un om nu era pe stradă şi după programul de lucru al unora, să dăm o întâlnire la unul dintre noi acasă, şi să ne înfiinţăm toţi pentru a pune la punct anumite lucruri legate de organizare.
Suntem foarte la început şi sunt multe de făcut, dar ne simţim bine împreună alături de copiii noştri şi vrem să creştem ca centru, ca indivizi. Căutăm să ne-adunăm unii cu alţii şi ceea ce este esenţial noi chiar avem nevoie unii de ceilalţi, dar nu avem voie să dezamăgim cei aproape 50 de cercetaşi câţi s-au strâns în centru cu adeziune.
Suntem în căutare de noi lideri şi după reportajul de la deschiderea oficială a anului cercetăşesc vin invitaţiile din partea consiliilor profesorale în şcoli pentru a promova cercetăşia.
Şi dacă ceea ce facem aici contribuie câtuşi de puţin la formarea acestor copii ca oameni cu O mare poate că mâine vom trăi într-o societate mai sănătoasă şi cu o scară a valorilor mai bine definită ca astăzi. Cu tineri încrezători în forţele proprii şi viitori factori de decizie din societatea românească, ei înşişi dornici să înveţe pe alţii şcoala voluntariatului.
Ceea ce am povestit aici nu poate fi luat ca o reţetă. Aceasta a fost povestea noastră. Fiecare centru local care vrea să se nască sau să renască, dacă nu are deja o poveste, ar trebui să şi-o inventeze sau reinventeze singuri. Discutând cu câteva cadre didactice, aceştia mi-au spus că se simt blazaţi, obosiţi, batjocoriţi de tot ce înseamnă autorităţi abilitate şi menite să-i încurajeze, din pricina bălăcărelii politice a zilelor noastre. Spunea o doamnă învăţătoare cu 30 de ani experienţă aproape, că “atâta timp cât două hârtii fabricate puse la dosarul cuiva contează mai mult decât dăruirea cu care tu faci meseria de dascăl la clasă, nu cred ca mai poate exista ceva care să mă consoleze”.

Noi le-am propus cercetăşia! “înrolarea” ca voluntar într-o astfel de şcoală a voluntariatului şi poate că aici vor găsi mai multe satisfacţii. După prezentarea filmelor cu Baden Powell şi al celui de la PRO TV cu Cristi Tabără, au spus că se mai gândesc. La câte au făcut şi au fost minţiţi că vor fi plătiţi, ce mai contează dacă încearcă şi asta.
Poate ar mai fi de făcut o precizare: îndrăznesc să sper că acele cadre didactice care vor veni la cercetaşi nu o vor face doar pentru a bifa în CV un punct din activitatea lor extraşcolară şi atât sau va fi un mod de a mai aduna „câteva puncte”, noi le promitem multă susţinere, multă voie bună, distracţie şi ne aşteaptă multe cursuri de animaţie şi joc.
Realizând cât de mult muncesc oamenii aceştia şi cât de mult cred în ceea ce fac mă simt parcă datoare să protejez toată această muncă de orice intrus şi să mă simt vinovată atunci când nu sunt alături de ei. Fiecare ştie ce are de făcut.
Toţi luptăm să propagăm spiritul.
Şi ştiţi ce e minunat? Înapoi parcă primim înzecit!
Ingredientele necesare unui grup de iniţiativă ar putea fi:
– dorinţă
– voinţă
– dorinţă + voinţă comună
– dăruire
– sacrificiu
– seriozitate
– perseverenţă.
Privind în urmă am constata că am avut un ritm mai mult decât alert după cum urmează:
– 2007- a încolţit ideea (incubaţia a durat cam mult, dar a meritat)
– februarie 2009- aflu de Laura
– 4 iulie 2009- întâlnirea grupului de iniţiativă suprapusă peste debutul zilelor Paşcaniului
– 17- 23 august – tabăra de pedagogie Comăneşti
– hike lupişori + temerari Valea Seacă
– 25- 26 septembrie – depunerea promisiunii liderilor într-un hike de noapte
– 27 septembrie – crosul toamnei
– 4 octombrie – deschiderea anului cercetăşesc la Paşcani
– 11 octombrie – hike exploratori
– 17 octombrie – implementarea proiectului „Natura la ea acasă”
– 21–25 octombrie 2009 trimiterea unui explorator la training-ul „Educaţia de la egal la egal in domeniul sănătăţii mintale pentru tineri”
Dacă nu îţi place să stai culcat în iarba înaltă şi să priveşti cerul albastru cu senzaţia iminentă că te poţi îneca ca şi cum ai privi apa mării atât de adâncă de deasupra dacă nu îţi place să numeri stelele în nopţile de vară într-o poieniţă lângă foc, dacă nu poţi percepe organic ecoul unui lătrat de câine în munţi, la cort, dimineaţa, s-ar putea… sa-mi fie…greu să-ţi explic ce pierzi…
Cercetaşii adevăraţi cu siguranţă ştiu ce spun.

Oana Ţogan,
Şef Centrul Local Paşcani
Gata oricând! ”

Publicat de Organizatia Nationala „Cercetasii Romaniei” la 23 octombrie 2009

Poveste terapeutică

De copil am avut obsesia zborului şi a porţilor deschise spre… ceva şi curiozitatea a ceea ce există „ după”. Chiar şi spre „lumea de dincolo”, înfricoşătoare, pentru că adulţii au avut grijă să-mi spună că e iadul cu jar şi lavă încinsă sau rai cu cântec şi flori. Eram curioasa să simt şi să văd pe propria-mi piele. Nu mi-au placut cărările bătute de alţii ci doar de mine… şi credeam în poveşti cu Balauri, Dragoni.

Interesant este că nici acum nu m-a slăbit această obsesie a porţilor, dar de atunci… mă preocupă. Şi pentru prima dată a fost… de Crăciun, când aveam vreo 5-6 ani şi când anumiţi vecini nu-mi deschideau poarta când eu mergeam să-i colind. „De ce oare nu-mi deschid, când eu vreau doar să le urez de bine? Sunt atât de trişti încât nu au loc de bine?” Da, probabil asta era! Erau atât de trişti şi mă întristau şi pe mine. „Noi suntem ocupaţi, avem tristeţea noastră, nu e loc de voi.”

Crescând am descoperit apoi porţi spre cunoaştere… Mi se părea cel mai facil mod de a fi fericit, atâta timp cât puteam percepe starea de  a accede spre ceva superior mie. Când porţi mi s-au deschis, una după alta, nu ştiu de ce, s-au găsit adulţi care să-mi spună: „Esti slab, nu mai eşti cum erai” şi m-am simţit asemeni unui orfan.

Eu al cui sunt? De ce aşa? Cui aparţin? M-am născut greşit? Apoi am aflat mai târziu, din cărţi, că eu am ales şi scris scenariul din această viaţă şi că doar eu pot să-l schimb.

Disperat, îţi spuneai că deocamdată nu am ce schimba, aşa e dat, trăieşti coşmaruri după coşmaruri şi refuzi realitatea şi cauţi… Îţi cauţi scuze, cauţi explicaţii, stări „anestezice”, care să te facă să uiţi ce cauţi. E o Fata Morgana într-o oază greu de atins şi atunci… Şi atunci oaza nu mai există? Şi eşti disperat: chiar nu? Înseamnă că nu am nici o vină în tot prezentul meu. Mă supun doar unor legi.

Ale cui legi? Ale altora, nu ale mele.

Eu… dacă ies din tipar, mi-i teamă că-s pus la zid. Şi se va arunca cu ouă, ori mai rău, cu pietre. Dar… îmi asum riscul!

Şi te revolţi!

Războinicul din tine a înţeles …

Poarta mea era deschisă spre orice şi mai ales spre mine însămi, doar că la un moment dat am închis orice cale de comunicare. Să nu mai sufăr!

Eu chiar nu contez?

Îmi voi ascuţi armele şi  voi doborî Dragonul! Sau nu! Mai întâi mă voi împrieteni cu el, îl voi accepta, îl voi iubi, aşa cum este, cu Umbra lui cu tot. El mi-a dat forţa să cred că există! La toţi le spuneam că există dar nu mă credeau, sau mă credeau nebun…

EL e EU şi EU sunt EL. Am călătorit atât de mult împreună! Atâţia ani! Umăr la umăr! Mă înfricoşa mantia lui înlănţuitoare şi mă supuneam uneori  lipsit de voinţă…

Azi suntem prieteni, îl iubesc şi ştiu că mă iubeşte! Altfel… nu aş fi putut învăţa să zbor asemeni dragonilor. E destul să-mi deschid braţele şi zborul nostru e unul! Nu mai putem privi înapoi!

Tot ce contează e azi, acum!

Nici măcar mâine. Mâine ar putea fi un alt dragon, cu aripi mai puternice, care să te încerce spre un nivel superior care să te ajute să treci spre tot ce ai uitat că eşti, puţin câte puţin, voit sau nu, cum societatea ţi-a indicat „nordul”…

Ţi-era dor de tine, cel primordial, după care tânjeai atât de mult şi-ţi dădeau lacrimile amintindu-ţi de el. Copilul rebel. L-ai regăsit?

Abia atunci ceva magic ţi se va întâmpla! Va fi întâlnirea cu tine însuţi!

Vei avea voie să plângi, dacă aşa vei simţi!

Să nu te gândeşti dacă e „potrivit” sau „nepotrivit”. Doar fii tu! Restul vor fi personaje, actori, decor. De ce? Pentru că e doar povestea vieţii tale!

Nimic şi nimeni nu-ţi poate lua locul! Doar tu îl creezi! Cu cât vei înţelege mai repede acest lucru pentru tine, cu atât mai puţină suferinţă vei avea! (Cineva apropiat îmi spunea la un moment dat, greu moment, „acceptă că viaţa nu e ca în filme”, iar eu vin şi spun că viaţa mea e un film şi eu vreau să fie unul frumos, cu happy end, în ciuda horror-ului de pe alocuri.)

Nu canoanele societăţii în care trăieşti îţi pot ghida fericirea ci doar tu  în propria ta minte şi fiinţă! Acolo  poţi construi măreţ cu doza de iubire de care dispui şi eşti dispus să o dai vieţii. Funcţie de acestă doză poţi fi răsplătit, dacă eşti autentic.

Chiar dacă mulţi te vor considera nebun în primă instanţă că ai ales asta.

Ei au dreptate! Eşti nebun!

 Dar ştim cu toţii: doar nebunii pot fi fericiţi..

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Țogan by Terapie de echilibru

RELATIA CU UN PARTENER- RELATIE DE CUPLU-RELAȚIA CU TINE

DESPRE RELATII

RELATIA CU UN PARTENER- RELATIE DE CUPLU-RELAȚIA CU TINE

Am auzit foarte multă lume plângându-se că nu au o relație sau nu au relații împlinitoare la standardul și înțelesul celui în cauză, adică așa cum ei își doresc și imaginează o relație.

Unii vor o relație în care celălalt să anticipeze ce vor, cum vor și de ce vor acel lucru. E ca și cum ți-ai dori o relație cu un oracol nu cu o ființă la fel de vie ca și tine, umblătoare pe două picioare și nu călare pe o mătură sau un preș plutitor în aer.

O altă variantă întâlnită a fost cea de relație în doi, (nicidecum trăire în doi) de fapt un soi de pact  în care partenerii tineri sau catre maturitate, trecuți de prima tinerețe ori nu, doresc să nu mai trăiască perioada ,,cumplită” a sărbătorilor singuri și acesta să apară doar când au ei nevoie, doar la chemarea lor și să plece la fel de repede dacă se poate, fără a le ,,invada” spațiul sacru cu care ei convețuiesc minunat singuri.

 Acești oameni vin la terapeut mărturisind pe canapea că trăiesc drama singurătății și vor un partener, o relație. La nivel profund, drama lor e reală și totuși pare paradoxal, nu-i așa?

După ce ai trecut prin niște ani (sau anii prin tine, aici e un alt subiect de discuție) ești cu experiență de viață,  îți imaginezi că te descurci, cam ai habar ce vrei de la viață, ai muncit și ajuns într-un punct în care,, te descurci” adică deții o stabilitate financiară, ai unde locui decent, poate cu chirie sau o locuință proprie, dar cu toate astea te cuprinde un pustiu, un soi de „eu ce caut în viața mea, și cu cine, că nu-s nici pustnic, nici calugăr( -iță) și.. vin Sărbătorile!”

Purtăm atât de multe măști că ne-am dezobișnuit de noi înșine. Nu mai avem curaj să simțim. Poate am fost răniți în copilărie și ca metodă de protecție ne-am pus un zid, o armură, ce a făcut să nu mai ajungă la noi nimic și așa nu mai știm să simțim ori ne-am dori și nu mai știm cum…

Ca o definiție, putem spune că ,,o relație” presupune punerea în comun a cel puțin două elemente intr-un context, angrenaj emoțional convenabil ambelor părți implicate pentru bunul mers al unui proces de relaționare afectiv-emoțională.

Relația dintre doi oameni, doua persoane, pare a fi pentru unii un deziderat greu de atins, de construit, venind cu fel de fel de argumente, fiecare din locul și de pe nivelul de deschidere în care se află.

,,Bine dar eu în general nu prea sunt o persoană comunicativă, nu sunt genul care să sparg gheața, mai întâi tatonez terenul, văd dacă am ce discuta cu persoana din fața mea, dacă avem puncte comune de discuție,  dacă mă simt confortabil, daca, dacă. Parcă prea mulți de ,,dacă”?

De fapt ce ne dorim de la un partener? Să fie așa, un fel de soft care să conțină tot ce mintea noastră își imaginează și construiește ca fiind o relație și mai puțin ceea ce simțurile noastre ori ale celuilalt, ori emoțiile ne dicteză? Să știi să-ți asculți emoțiile fără să le ignori, lăsându-le să fie. Cum? În sensul de a le trăi tu pe ele și nu ele pe tine.

O relație este de fapt un construct de două elemente cum spuneam, între două parți.

Pentru a putea ajunge la a avea relații sănătoase atât din punct de vedere emoțional cât și fizic e important sa avem în vedere două aspecte:

-în primul rând să dezvolți o relație armonioasă cu tine însuți și cei apropiați ție (familia în speță)

– să dezvolți relații armonioase cu cei din mediul exterior,  la nivel social.

 Gândurile coborâte din minte în inimă și apoi propagate în tot corpul par să ne dea o chimie greu de descifrat, de înțeles. Pentru că de fapt nu e de înțeles, e de simțit ce nu pare de înțeles.

,,Waw, și stii…m-au cuprins o mie de fluturi în stomac, și era așa genial că nu întelegeam cum, după doar o conversație de câteva minute, parcă ne știam de-o viață, așa ceva…,,

Super! În momentul în care îți dai voie să simți, să ieși din control poate nemaidorind să impui partenerului  ritmul tău și tonul tău în discuție, despre câte stii, ai văzut etc, vei putea vedea și te vei putea vedea într-o altă postură, aceea de ascultător, observator a ceea ce se întâmplă în acel moment, al clipei prezente. Nu în minte, în analiză sau în trecut (dacă am să pățesc ce am trăit în relația precedentă) sau viitor ( o să fie așa și așa…) ci doar în clipa de Aici și Acum.

De fapt, se pare că cea mai grava problemă a omenirii în acest moment, nu doar pe meleaguri mioritice e că nu mai știm să ne auzim unii pe alții, să ne ascultăm.  A asculta a ajuns o abilitate rară dar care ar trebui reînvățată de la cele mai fragede vârste, ieșind din eu vreau, eu spun, eu știu, către: vreau te ascult, vorbește-mi despre tine, sunt aici pentru tine.

Am să va fac o mărturisire: nici eu nu ascultam. Am învățat să ascult. Totul din comportamentul uman e corigibil fără a fi corigenți. Învățăm de cele mai multe ori greșind. Experiența se capătă din erori. Și e ok să greșim. Suntem umani, vulnerabili și ăsta e miracolul existenței noastre. Altfel, am fi niște mașinării perfecte, în relații perfecte,  destul de plictisitoare. Har Domnului că perfecțiunea nu există decât în absolut și absolutul aparține Altcuiva.

 Am avut destule prilejuri și ocazii de a privi, ca la teatru, oameni din diverse culturi și de pe diverse continente ale lumii și ei bine, se pare că era supertehnologiei ne-a băgat din nou ,,în peșteri,, cele care sunt cu mult mai reci decat cele de la începuturile evoluției umane, cele din noi înșine.

Era o povestioară terapeutică care  vorbea despre  vremurile când Dumnezeu și Sf. Petru umblau pe pământ și se sfătuiau ei așa unde să pună Fericirea pentru ca omul să o prețuiască, să nu devină ceva banal și de neatins în același timp. Și se punea problema celui mai înalt munte, a celor mai adânci ape, a celor mai ascunse peșteri și nici un răspuns nu părea să-l mulțumească pe Dumnezeu. „Știi Petre, am să pun Fericirea acolo unde-i va fi cel mai la îndemână Omului și unde Omul caută doar după ce-și imaginează că doar străbătând văi și munți și umblet pe ape o vor afla.  Am s-o pun în ei înșiși!…”

Să ne pregătim așadar pentru un an cu relații împlinitoare, profunde, transformatoare, cu oameni ce au o lecție pentru noi la pachet, oglinda noastră și cărora cu recunoștință să le mulțumim anticipat pentru ceea ce vor binevoi să ne arate:  poate furia nemanifestată, poate frumusetea din noi neacceptată încă, poate zâmbetul nezâmbit ori câte altele asemeni.

Cu infinită iubire și recunoștință, Terapie de Echilibru- By Oana Togan

Despre copiii noștri și inteligența emoțională

Despre cât de inteligenți emoțional suntem, nu ne-a întrebat nimeni niciodată. Suntem evaluați asupra inteligenței prin teste de IQ si totuși la rezultate egale,ceva face diferența. 

Inteligența la învățătură nu te pregătește pentru vâltoarea sau pentru situațiile cu care te întâlnești la nivelul vicisitudinilor vieții. Un IQ ridicat nu este o garanție de prosperitate, bunăstare, prestigiu sau fericire în viață, pentru că școlile noastre pun accent pe capacitatea de memorare și stocare a informațiilor, ignorând inteligența emoțională, un set de trăsături, ce le putem numi caracter și care contează imens în destinul nostru personal.

 Cu adevărat tulburător este rezultatul numeroaselor studii psihologice efectuate asupra unui mare număr de părinți și profesori care indică tendința mondială a generației actuale de copii de a avea mai multe probleme emoționale ca în trecut: sunt mai singuri și deprimați, mai furioși șimai nestăpâniți, mai înclinați să se îngrijoreze din orice, mai emotivi și mai agresivi.

 Cele mai multe studii au fost făcute  în Statele Unite, având în vedere costurile mari aferente efectuării acestora și pot fi extrapolate asupra copiilor și tinerilor de pe întreg mapamondul, inclusiv la noi în țară, limbajul tinerilor fiind acela al unei profunde „înstrăinări” în lumea „îngustă” și totuși atât de vastă a tehnologiei la purtător: telefoane, tablete ce au devenit o extensie amâinilor acestora.

O posibilă soluție la această situație ar fi fără nici o tăgadă pregătirea tinerilor pentru viață cuoferirea unei alternative de conectare la propria ființă și abandonarea pentru câteva ore pe zi a lumii tehnologice. Din păcate părinții au fost prinși în capcana oferirii copiilor lor a unui telefon performant de la vârste din ce în ce mai fragede cu prețul „cumpărării” acelor momente de respiro, odihnă cu ei înșiși. „Bine că stă liniștit să pot să-mi trag și eu sufletul” dar cu ce preț…

Ce scapa însă din vedere e aspectul că adolescența și copilăria sunt breșe de oportunitate  pentru a forma obiceiuri emoționale esențiale care le vor domina întreaga existență și modul de viață..

În ceea ce mă privește am dorit să schimb ceva odată cu dobândirea acestei conștientizări și drept consecință am considerat oportună înființarea la Pașcani a unui centru local al Organizației Naționale Cercetașii României. În 2009 Scoala Altfel nu exista, dar am știut că cercetășia este alături de a fi voluntariat,  educație nonformală, a învăța prin a face,  cel mai ades în natură, empatie, școală de lidership și lista ar putea continua. America și state europene dezvoltate alocă anual sume importante organizatiei fiind cotată de interes public. Nu pot nădăjdui decât că va veni vremea când  acest interes să existe și la noi.

Revenind la a fi  inteligența emoțional, acest aspect pune în centru aptitudinile necesare pentru viață. Să fim capabili să ne stăpânim un impuls emoțional, să ghicim sentimentele cele mai ascunse ale celui de lângă noi, să știm cum să ne comportăm într-o relație de orice tip ar fi (socială, de prietenie, maritală etc.)

Aristotel spunea  că e  rară întâmplarea „să te înfurii pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie și cum trebuie.” Tot el mai zicea că „problema nu constă în existența emoțiilor ci în felul în care dăm inteligență emoțiilor noastre”- Etica nicomahică.

Pe vremea când am descoperit cartea lui Dale Carnegie-„ Secretele succesului-Cum să îti faci prieteni și să devii o persoană influientă” locuiam în Brăila și destul de tânără la 25 de ani, am avut sentimentul că am descoperit o comoară și mă întrebam (cum mă întreb și acum) oare de ce acele noțiuni nu se predau în școli de la ciclul primar, gimnazial?

O populație sănătoasă din punct de vedere emoțional este fericită și mai greu de manipulat. Grijile sunt cauza în ce privește efectul devastator asupra performanțelor mintale de orice fel și anxietatea e care subminează intelectul. Pe moment acest aspect nu pare de interes național. Nu am nici o temere că preocuparea asupra acestui aspect va fi dezirabilă pe măsură ce tot mai mulți vom dezvolta o „trezire” în masă, și când masa critic se va atinge, lucrurile vor merge de la sine, natural. Îmi place să spun și cred cu tărie ca fiecare are exact ceea ce merită: caindivid, ca oraș, ca țară, ca planetă ( fară a fi prea pretențioasă formularea). E suficient să privim în jurul nostru, și vom avea imaginea a ccea ce suntem la nivel profund.


Despre ,, abilitatea” de a visa mareț, de a relationa ecologic cu toți cei cu care interacționăm, despre relatia cu noi inșine, despre ce reprezintă inteligența emoțională, recadrarea unor situații, acestea au fost și vor fi  puncte de atins în workshopurile ce le-am derulat pe grupede tineri de liceu, tot ca voluntar.  Un next level al activităților din cercetășie.

În urmă cu șaisprezece ani, în 2002 am  cumpărat o carte fix în ziua în care am început să împachetez lucrurile la mutarea finală din Brăila spre locul de baștină, Dulcești –Neamț. Dacă nu știați se pare că atunci când mergi într-o librărie, cărțile te aleg pe tine și nu invers. Nu e ca și cum știu că am nevoie de titlul x sau y pe care îl command pe net, ori de oriunde.

 Când vei merge cu prima ocazie într-o librărie, dacă îți vei da voie să te lași purtat de intuiție, te vei simți atras de fix ceea tu ai nevoie, asta dacă și ești pregătit să primești.

 „Inteligența emoțională” a lui Daniel Goleman, se pare că m-a ales pe mine, dar abia acum patru ani am început să aprofundez conceptul de a fi intelligent emoțional. Deși o mai răsfoisem, se pare că eu însămi fiind  „în lucru”, pe „șantierul autocunoașterii”, am regăsit-o când eram cu adevărat pregătită să o primesc. Nu mai auzisem până atunci de autor dar ce am regăsit peste ani stă scris: „La încheierea unei etape” 12.02 2002 și  avea să capete un anume sens peste ani.  

Copiii, adolescenții și tinerii de azi nu mai vor tomuri de noțiuni teoretice. Vor exerciții practice de învățare și de alfabetizare emoțională: „cum să reușesc să am succes și o viață împlinită.”

Alegerea unei viitoare profesii în acord cu sufletulși interesul propriu (și nu cel al părinților, al tutorelui) ar putea fi calea spre corectarea anumitor carențe în gestionarea emoționalului. Educarea procesului de asumare a propriilor dorințe, într-un mod ecologic pentru ei, cu consultarea psihologică pe orientare profesională ar putea fi în viitor un pas important în ridicarea unei noi generații de adulți conștienți, compleți și fericiți.

Revederea de Moș Nicolae cu ei (la interval de olună) mi-a bucurat sufletul și de la discuțiile despre visuri, obiective, relații și comunicare am trecut la alegerea inteligentă a viitoarei profesii, alegere bazată pe emoții care ne definesc sau ne-au definit din totdeauna doar că anumite programe, condiționări, limitări din familie, societate ne-au făcut poate să ne dorim altceva, ce ar putea să nu fie al nostru.

Să alegi să te faci polițistă pentru că ți-a plăcut sportul dintot deauna și vrei să te pui în slujba binelui, să alegi designul pentru că pictai când erai mică, ori mecanic pentru că-ți plac de copil mașinile, ori IT-ul …pentru bani- și asta a fost o opțiune, etc,  toate pot deveni realitate pentru acești copii într-un orizont de mâine…

Le doresc mult success!

Călătorii spre tine însuți – Tenerife și Grand Canaria

LAS PALMAS – GRAND CANARIA – 19 NOIEMBRIE 2018

Scriind cuvintele de mai sus realizez cât de binecuvântată sunt si cum tot Universul a complotat odată cu mine să ajung aici.

 De ce odată cu mine? Poate pentru că de mică copilă, pe dealurile de la „țara” mea mă visam călătorind. Când aveam 6-7 anișori mama avea plan la Colectiv cu normă intreagă și tatăl după ce lucrase pe șantierele patriei prin zona Galați, combinat siderurgic, revenise în sat si devenise proaspat șofer. Ei nu și-au imaginat niciodată în viața lor să ajungă în vreun concediu măcar. Și ghiciți? Nici n-au fost vreodată în vreunul. În ce mă privește, odată descoperind cărțile, călătoream în imaginar peste tot pe unde mă purta gândul: în Paris pe bulevardele largi, cu lampioane și poduri peste Sena, în Catedrala Notre Dame unde personajele cărților ajungeau la întâlnirea cu ei, ori iubirea și în atât de multe alte locuri. Atât Michel Zevaco cât și Victor Hugo mi-au purtat pașii într-acolo și eu nu am făcut mai apoi în timp decât să-i urmez pe niște căi total necunoscute mie, ci doar dezvăluite. Și prin mila lui Dumnezeu am fost și eu acolo. „Nebănuite sunt căile Domnului”. Nu am avut niciodată vreun dubiu că nu va fi așa. Pur și simplu am crezut și știut că la un moment dat voi fi acolo.

Și așa gândind, te oferi voluntar să ajuți atât cât poți la derularea unui proiect pentru copii și mai apoi, peste ani,  ești în vaporaș pe Sena sau în Luvru admirând-o pe Gioconda misterioasă cu surâsul ei, testând dacă e adevărat că te privește cu ochi iscoditori indiferent din ce colț al camerei ai privi-o. Sunt teorii care afirmă că Leonardo da Vinci s-a pictat pe el însuși în acel chip al Giocondei descoperindu-și Anima din sufletul incomplet până atunci doar cu Animus. Apoi au urmat alți scriitori, alte locuri.

Pentru prima oară am văzut marea la 10 ani, când treceamîn clasa a patra. Luasem al treilea an consecutiv premiul întâi și cum locurile în taberele pionierești erau nu puține, ci  foarte putine pentru o școală de țară, cred că vreo trei sau patru locuri  pe vară și de care beneficiau  cei cu „rezultate deosebite la învățătură, disciplină și activitate pionierească”. Și așa, din trei sute si ceva de copii câți eram pe-atunci „generația ceaușeilor”,  eu eram cumva una din beneficiari. Mama și tata doar aflau sau mai bine zis li se aducea la cunoștință, la poartă,  pentru că nu prea dădeau pe la școală, aveau treburi, că fiica lor are  loc în tabără în fiecare an. Prețul plătit de ai mei era oarecum simbolic, cam cât o perechede pantofi Guban de-atunci, 36 de lei, restul fiind completat din fonduri speciale. Se adăugau cumpărăturile de plecare și de obicei atunci mă înnoiam deșcoală: trening, doua trei bluzite, săndăluțe, teniși, maieuri, șosete și ceva bănuți de buzunar, erau cele trebuincioase plecării. „Ai grijă mămică de ele că nu mai are mama bani să-ți ia altele.” Și aveam… Destul de băiețoasă, o rochitică nu prea avea loc în bagaj decât rar.  Cum cazarea și masa erau acoperite, o sută de lei erau mai mult decât suficienți să-mi cumpăr o înghețată la cornet, un cico sau o piersică pe care  le vedeam extrem de rar vara și cel mai ades cadouri pentru cei de-acasă.

Scormonind în memorie și încercând să-mi amintesc cu cine din școala mea am fost în acea tabără, cu ce profesor însoțitor, nu am putut să reperez oameni ci doar locuri și fapte. Și marea. Cu algele ei verzi și valurile ei înspumate… Cu mine încercând să învăț înotul și pentru că nu am reușit așa, de una singură cum imi imaginam că pot învăța de toate, m-am trezit undeva într-o infirmerie cu o doamnă în halat alb scoțându-mi algele din gât. „Uite,vezi? Asta pățești dacă îți imaginezi că te poți juca cu marea…” Nici astăzi nu știu să înot dar știu să mă bucur de mare și uneori să mă joc cu ea…

Banană, îmi amintesc perfect, am mâncat pentru prima dată în clasa a opta, primită de la nasa tatălui meu de botez, la un Crăciun. Primise și ea de la ginerele ei ofițer. Când mi-am dorit bunătăți mama a trebuit să plece la o școală de șase luni la București să-nvețe să facă ciocolată. Am suferit mult ca fetiță ce mergea pentru prima dată la școală și pe care nu avea cine s-o ajute să-și facă codițele în clasa întâi decât bunica. La un moment dat, când nu mai prididea de atâta trebă îmi puse pieptanul în mână: „vezi și tu bunică…”Acesta a fost prețul plătit și absolut necesar pentru a face loc în viața mea curei de dulciuri ce mi-a tratat copilaria ulterioară de amarul din ea… Dependența de dulciuri e ca oricare altă dependență. Mănânci trei ciocolate una după alta și tot  mai simți că e sărată de lacrimi…

Călătoriile exterioare au apărut în viața mea reală, deloc roză la un moment dat preț de vreo 10 ani, după ce mi-am recăpătat „abilitatea” de a visa. Mă-ntunecasem o vreme și acea etapă, realizez acum, trebuia arsă să pot renaște.

Mintea umană are capacitatea de a materializa. „La-nceput a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu.” Totul e să crezi și să accepți ca fiind posibilă o atare chestiune. Și dacă crezi și dacă nu crezi, tot tu ai dreptate. Recunosc că și eu, devenită ulterior o ființă pragmatică, adultă, cu targhete de atins, propuse tot de mine însămi (har Domnului că m-am desprins din cercul lui „a fi angajat” spre cel de angajator al propriei vieți cum imi place mie să-mi spun, cu plusurile și minusurile sale, evident) nu mai reușeam să-mi deschid mintea și inima spre ceea ce știusem de copil: Că orice e posibil atâta timp cât crezi cu ardoare în acel lucru. Cert este că de-a lungul timpului i-am determinat și pe alții să creadă aceste lucruri chiar dacă inițial păream doar o naivă.

În Tenerife văd civilizație izvorâtă din scrum și cenușă la propriu. Insulă vulcanică, apărută din inima de magmă și foc a pământului dornic să așeze în ocean un tărâm de poveste.

Mai văd cum oamenii locului au știut să-și binecuvânteze singuri viața construindu-și autostrăzi pentru a putea aduce alți oameni care să se bucure alături de ei de ce au: nu doar zgură și cenușă cum era inițial.

Străzi întregi formate din piatră cubică vulcanică, ori dale tăiate din blocuri de stâncă de aceeași textură, ți se așează lapicioarele pașilor tăi ducându-te spre golfuri cu plaje, ori pietre de coastă, ori nave de pescuit, ori catedrale. Tu doar trebuie să te lași purtat, să curgi cumva odată cu norii pe care-i privești culcat pe nisip…

În zona portuară, constant câte două sau trei vapoare de croazieră sunt acostate mereu și aduc oameni veniți de pe tot mapamondul fascinați de Tenerife sau Grand Canaria.

 Mă gândesc că dacă la un moment dat nu aș mai ajunge fizic, as putea găsi sigur o formă pentru a fi cu inima.

Știu că mi-au rămas continente de atins, de trăit și simțit, dar exercițiul imaginației ce l-am deprins de copil mă va ajuta să ating poate și stele.

Copilul meu  mi-a spus la un moment dat acum vreo doi, trei ani în urmă niște lucruri ce s-au dovedit extrem de profunde pentru mine ( și mă simt binecuvântată să am așa copii)

„Mama, mintea ne minte…Nu te mai lua asa în serios! “și nu făcuse NLP. Eu am urmat mai apoi  doi ani de formare să mă conving și să-mi reamintesc cum să fac din ea, minte, un instrument de lucru cu mine și cu ceilalți  spre binele meu și-al lor cel mai înalt și i-am dat dreptate atunci doar pentru că oameni de știință s-au aplecat asupra problemei și m-au convins cumva mental.

Alteriori, regăsindu-mă eu pe mine,  îmi spun privindu-mă oarecum ca pe o ciudățenie:

– Mama, tu nu doar creezi o altă realitate în mintea ta, tu chiar trăiești într-o altă realitate.

Adevărat…De fapt, cea care e  Realitatea mea sau a ta, e valabilă? Eu vin și spun: ambele! Real este ceea ce percepi tu. TOTUL e la tine! Eu nu voi putea avea dreptate în ceea ce privește percepția proprie-ți realități. Dar aș putea să te ajut să ți-o definești și să te ajut să încerci să o schimbi dacă ea nu te duce tocmai acolo unde ți-ai dori.( Dar asta într-o ședință de consiliere.)

Și aici pescărușii, porumbeii, copii jucându-se pe străzi sunt la fel.

 Vegetația naturală e altfel. Destul de săracă și pitică, în marea majoritate formată din arbori pitici, cactuși și plante suculente, rezistente la zona aridă de coastă și care au prins rădăcini în zgura scuipată cândva de un vulcan. În lupta pentru supravețuire oamenii locului au creat zone întregi acoperite de sere si solarii în care își cultivă inteligent hrana. Inclusiv culturi bananiere controlate termic prin foliere pe deasupra lor ce determina gradul de coacere și gradarea acesteia în vederea unei recoltări succesive și continue. Panourile solare și eoliene le dau energia…

O bogăție de sortimente de legume mi-a fost dat să văd într-o piață ca un catalog cu tot ce mintea și-ar putea imagina că și-ar doriniște papile gustative.( vezi foto)

După Tenerife, Las Palmas-Grand Canaria a fost noua destinație.

Un oraș ca o perlă crescută în scoică, unde firul de nisip odată pătruns în ea, scoica, o determină să reacționeze prin căi doar de natură știută, și ca o formă de supravețuire împotriva vicisitudinei crează o substanță ce în timp, strat după strat în jurul firului de nisip se așează sideful, care va naște perla, inițial doar pentru a o proteja de corpul străin.

Așa imi imaginez că au apărut toate stațiunile de pe insulele acestea vulcanice. Perle născute în timp din zgură și cenușă prin slefuirea stâncilor neprielnice și aride inițial sfințite de mâna și mintea omului pentru a supravețui.

Dunele de nisip din Mas Palomas sunt un fel de El Dorado unde cutezători din lumea întreagă vin să descopere ineditul zonei. Asemănătoare fizic cumva celor ce le-am găsit in Peru, ori Egipt acestea m-au frapat prin „apariția” lor oarecum neașteptată. După ce am mers cu autobuzul, preț de o oră și jumătate pe ruta Las Palmas- Mas Palomas,  am coborât din el în inima stațiunii apoi am avut de petrecut la pas încă jumătate de oră și la o schimbare de directie pe o străduță relativ micuță ce ne-a oferit-o google maps, am avut senzația iminentă de teleportare în Egipt.

O energie asemănătoare celei de acolo, cumva primară și regeneratoare în același timp, ca o renaștere.

În apele oceanului Atlantic am ales să-mi las tot ce nu-mi mai slujește, gândurile ce mă sabotează sau orice alte forme de energie și vibrație joasă ce-mi împiedică zborul, în briza curenților veniți de pe ape mi-am șoptit dorințele de aproape sfârșit de an și noi începuturi.

 Așa au prins contur noi proiecte sau decizia fermă de a da formă celor ce așteptau de multă vreme, ca un balans între două lumi (vorba lui Octavian Goga- ziua negustor, noaptea poet).

Cum spuneam la un moment dat într-un interviu, călătoriile exterioare au venit în cazul meu consecința unei călătorii asidue spre mine însămi,  în sute, mii de ore de introspecție și studiind psihologia, de a mă reclădi și recupera pe mine cea pierdută la un moment dat, cea care știam că pot fi: un om mai bun în fiece de astăzi față de cât am fost ieri, cu cele ce am și-mi sunt îngăduite de acea forță mai presus decât mine să le împlinesc.

Astăzi încerc să dau mai departe spunând că viața„ m-a antrenat” să pot „antrena” și  pe alții ca și speaker motivațional, life coach, consilier de dezvoltare personală, NLP- terapeut și psihoterapeut (în formare și supervizare pe parenting, relații de cuplu și familie)

 Dacă ai avut răbdarea și curiozitatea de a citi și urmări cele expuse și dacă mi-ai citit de-a lungul timpului textele pe pagina mea de FB. și așteptai un blog unde să o poți face, a sosit momentul șă te invit ca pe viitor să urmărești  atât articole noi cât și evenimentele de dezvoltare personală ce le pregătesc imediat,  aici.

Aceste evenimente vor fi atât pentru tineri căt și pentru părinți, adulți ce-si caută echilibrul și bucuria de a trăi într-o lume tot mai plină de stres, femei care-și vor înapoi sufletul de atâta netrăire a propriei ființe, toate, le veți găsi pe pagina mea oficială www.oanatogan.com – care e în lucru-  dar și pe pagina personală de FB Oana Togan și pagina Terapie de Echilibru.

Voi încheia cu un citat drag mie: „ Nu vei putea alege când să mori. Sau cum. Vei putea alege doar cum să trăiești. Acum.” autor necunoscut.

                               Cu infinită iubire, lumină și binecuvântare a voastră, Oana Togan