„Cel mai bun medicament pentru om este omul. Cea mai înaltă măsură a medicamentului este iubirea” Paracelsius

Suntem în plină pandemie de Coronavirus, 26 martie anul de grație 2020.

În ultimii șase ani, aproape zilnic, am  scris într-un jurnal, ca metodă de autoterapie, după moartea mamei, apoi a tatălui din 28 august, anul ce a trecut.  Odată cu noul an am oprit registrul din care scriam.

Acum ceva s-a întâmplat însă. Am înmărmurit în fața unei suferințe planetare! Dacă doriți, este un doliu planetar trecut prin toate cele trei forme de doliu: doliu anticipativ, când familiile ce știu că-și trimit parinții sau copiii în spitale jelesc mult înainte de a primi un verdict catastrofic, ba mai mult, fără a avea poate șansa de a-i mai vedea vreodată, doliul acut –moartea propriuzisă și foarte probabil pe alocuri v-a lua o forma de doliu patologic datorat suferintei de a-ți pierde copiii sau ambii părinți raportat la tema noastră de discuție.

 Orice problemă aș avea, îmi pare măruntă în fața situației disperate în care se află unii oameni și acel jurnal în care îmi așterneam gândurile, angoasele și propriile temeri după moartea ultimului meu părinte, tata, acum șapte luni, s-a transformat într-un jurnal de recunoștință și un proiect minunat: 1000 lucruri de iubit și încă pe-atât în care scriu zilnic și găsesc (uneori ușor, alteori mai greu, recunosc) câte 10 lucruri, emoții, întâmplări, fapte ale celorlalți, ale interacțiunii cu oamenii în general, dar mai ales cu mine însămi și cu natura. E un exercițiu ce vi-l recomand a-l începe cu 3 pentru început. S-ar putea să vă ceară efort, dar e un excelent exercițiu de voință și antrenament pentru a scoate la lumină esențe ascunse, mai ales în aceste momente când avem timp, răgaz dar suntem în plină criză existențială. Veți fi uimiți de câtă bogăție purtăm în noi…

Ca asistent medical la patul bolnavului timp de 20 de ani am avut numeroase ocazii să văd suferința unui bolnav în multe stadii ale bolii și în diverse afecțiuni, inclusiv cum se moare.  Cumulat, 10 ani din cei 20 i-am petrecut, ironie sau nu, deloc ales însă,  în secții de Pneumoftiziologie, „la tebeciști” în jargon literar, dacă doriți. În două perioade: atât în Brăila cât și, ghinion, la Pașcani, unde odată ajunsă la comanda destinului, (nu s-au scos alte posturi la concurs atunci, pe o rază de două județe, Neamț și Iași) tot la TB am ajuns. Aș putea povesti multe ca urmare a faptului că am fost în ambele cazuri infectată cu bacilul Koch. Așa am cunoscut la 23 ani izolarea în boală și în afara bolii, autoizolarea, apoi la diferență de 10 ani, la 33 de ani. Un tratament complet de tuberculoză durează între 6 luni până la un an în forme chimiorezistente.

Perspectiva asupra unei boli contagioase poate fi diferită privită din două unghiuri de vedere: cea a cadrului medical dar și cea a pacientului. Le-am trăit pe amândouă și dacă nu mi-am învățat „lecția” prima dată, a revenit. Deviza pe atunci ca și cadru medical era : „Pe tura mea nu se moare!” Mi se spunea că ești o norocoasă. Am fost prima care a căzut secerată de tuberculoză. După mine au urmat apoi rând pe rând și celelalte colege. Nu aveam voie să răsuflăm, deși se intra în comisie de expertiză peste 90 zile de concediu medical, ca boală profesională.

Îmi imaginez acum că acele cadre medicale care preferă să rămână până la epuizare pe secții în a îngriji pacienții, au acum, pe timp de război cu inamicul nevăzut, o deviză mult mai plină de semnificații: În familia mea nimeni nu moare! Prefer să rămân aici decât să duc copiilor, părinților, boala. Suceava în aceste zile e de departe un oraș ce după opinia mea ar trebui închis ca Buhanul. Aud că dacă nu vor mai avea paturi după explozia de persoane infectate vor interna la Pascani. Înțeleg astfel că toți pacienții cronici sunt acasă și au rămas doar urgențele. Suspecții trimiși de aici la Iași și confirmați ulterior, au infectat deja acele cadre medicale care nu știm dacă au acum sau nu rezultatele unor teste. Și ei au colegi, familii, așa încât Pașcaniul poate deveni și el o bombă cu ceas.

Izolări sau bine spus autoizolări în Sine au existat numeroase de-a lungul vremii pe lângă acestea: boala de cancer a copilului meu, un an de zile nu voiam să văd și să aud prea multe în îngenuncherea în fața vieții, apoi un an, pentru că asistentele fac cele mai „selecte” forme, tuberculoza pozitiva, ce ironie, nu, că poate fi și pozitiv ceva într-un diagnostic, însă de fapt arată prezența bacilului în spută, notată cu +; ++; +++, funcție de populația de bacili din cutia Petri,  formă chimiorezistentă tratată în primele trei luni cu 15 pilule doză unică dimineață (4 izoniazidă, 3 pirazinamidă, 3 etambutol, 4 sinerdol, 1 ranitidină). Fie iertat, medicul meu șef de-atunci atât a putut spune: ,,Ți-a venit factura de plată”…

Peste ani, acum aproape 7, lupta cu cancerul avea să revină în boala mamei, a mătușii, sora mamei, dragă mie. Dolii peste dolii.

Starea de neputință în fața bolii, chiar cadru medical fiind, te poate îngheța, determina să fii în postura unui robot care știe ce are foarte bine de făcut în taskurile zilei dar nu mai simte nimic. E un pustiu…

De copil mi-am spus că fiind o persoană corectă, voi primi pe măsura faptelor mele.

Destinul este mai mare, mai amplu și se extinde asupra unor intervale de timp, la mine din zece în zece ani de-a lungul vieții mi-a oferit această șansă și noi nu-l putem ocoli sau păcăli cu încercările noastre, oricât de rafinate ar fi ele.Și nu este posibil să realizăm o asigurare cosmică pe viață- nici măcar printr-o atitudine corectă.

Concilierea cu moartea, ca acum în timpurile pe care le trăim, poate veni ca eliberatoare si poate fi o soluție pentru însănătoșire.

Sunt recunoscătoare vieții pentru toate sitiațiile de criză și doliu oferite pentru că acolo unde este criză, știm bine e și creștere. Dacă vom fi capabili să oferim un bun exemplu copiilor noștri mai ales acum, vom concluziona că destinul nu e rău ci ne însărcinează prin toate mijloacele cu evoluția noastră.

„Boala este strigătul sufletului ofensat.  De aceea trebuie găsit ce a ofensat sufletul, iar pentru aceasta corpul oferă indicația necesară” Ruedieg Dhlke.

Dacă e să credem cele scrise în Biblie, avem cu toții o vină fundamentală rezultată din pierderea Paradisului și a unității paradisiace dar și din realitatea vieții noastre, a anului de grație 2020 cu Pandemia de Coronavirus, din care nimeni nu va rămâne la fel pe acest Pământ. Cu alte cuvinte nouă ne revine misiunea de a înfăptui unitatea la un nivel mai conștient.

Propun, deci, să fim optimiști, pentru că tot acest vârtej ne ascensionează cumva ca moment sublim de emulație și ajutorare, ceea ce ne va face să ieșim și mai puternici din această încercare.

Dacă viața este un tip de școală, atunci tablourile maladive fac parte din „planul de învățământ”…