AMÂNARE LANSARE DE CARTE

Din motive lesne de înțeles, acum la câteva zile de la înmormântarea ultimului meu părinte, tatăl meu, (duminică) am luat decizia de a amâna lansarea de carte, mai exact a volumul de versuri „Obsesia luminii”, ce era pe rol.

S-a muncit mult la această carte și o perfecționistă cum mă știți cei apropiați, mereu va mai avea ceva de îmbunătățit, de adăugat și cu toate acestea probabil mici erori tot vor mai exista. Cu cât te străduiești mai mult parcă cu atât mai mult îți pot scăpa erori aparent destul de evidente. Gata! Nu mai pot schimba nimic, comanda e dată de marți la tipografia din Iași. Urma să anunț astăzi evenimentul pe FB și instagram pentru 28 sept. la ora 10 în holul de la parterul Primăriei Pașcani, intrarea dinspre catedrală și parculeț. E o energie minunată acolo!

De la culegerea în pagini a textelor din foi, caiete disparate , agende și tehnoredactare, la grafica făcută special pentru poeziile din interiorul cărții până la chestuni secundare unui astfel de eveniment, toate au necesitat muncă, timp și efort pe lângă multe alte obligații sociale, cursuri, alergări spre spital, la tata, examene ori chestiuni administrative. Mărturisesc că din punctul meu de vedere a meritat fiece gănd și strop de energie pus acolo și nu pot decât să-mi doresc ca voi, cititorii mei să considrați același lucru și să primiți cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către voi, pentru voi. Mi s-a spus la un moment dat de către colaboratorul și sfătuitorul meu, el însuși om de litere: „e păcat să le țineți doar pentru dumneavoastră…” și așa am decis să împart cu voi fărâme de suflet.

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Astăzi e joi, am marea în fața ochilor mei la aceeasta oră și o privesc din fotoliul de la fereastra camerei de hotel din Mamaia. E atât de aproape de ochii, inima și sufletul meu. Găsesc că-mi seamănă. Mi-era atât de dor de ea… Se zbuciumă mult marea, e cam rece, soarele azi nu și-a făcut apariția deloc și consider aceasta o bună oportunitate de analiză și luare a unor decizii pe termen scurt, mediu și lung.

Ieri a fost minunat! Am făcut plajă, am citit o carte, am reîntâlnit vechi prieteni și a fost ziua de naștere a soțului. Întrebându-se mai mult retoric, știind de cele câte derivă după o înmormântare „oare voi face o jumătate de secol de unul singur într-o cameră de hotel, între cursuri?”, am decis ad-hoc să anulez câteva puncte din agenda săptămânii, să deleg ce se putea și să-l însoțesc spre Constanța întrucât vineri noapte va zbura din nou spre America.

Nu odată ritmul meu de muncă și de viață a scăpat parcă din jgheabul timpului și mi s-a părut că trăiesc într-o zi lucruri cât pentru două, săptămâni cât luni și ani cât o viață. Așa am ajuns la sublima concluzie că dacă dorești, și-ți asumi lucruri, poți trăi mai multe vieți într-una singură.

Înțeleaptă ca întotdeauna și așa cum o știm de mii de ani, marea mi-a transmis să nu uit să-mi onorez clipa prezentă și tot ce-mi oferă atunci când totul e zbucium, să-nvăț să curg și astfel voi atinge limanele talazururilor lumii cu stropi de lumină pe creștet.

Fiți binecuvântați oriunde vă aflați, și pentru că timpu-mi îngăduie de acestă dată, vă voi pregăti lucruri inedite pentru o lansare de carte, ce va avea loc la inceputul lunii noiembrie în cadrul săptămânii culturale „Zilele Mihail Sadoveanu” la Pașcani și la Iași în săptămâna imediat următoare.

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Iacob Țogan.

Comunicarea ca o metodă de a călători spre ceilalți și spre tine însuți

Vă scriu din Istanbul- Turcia.

De această data am ajuns aici din motive imperioase aș spune, lucruri amânate de mult timp, din sfera medicală.

După ce am lucrat timp de 20 ani într-un sistem de sănătate publică de stat (revoluția din 1989 m-a prins de gardă în maternitate) care m-a dezamăgit profund și am asistat neputincioasă la degradarea lui continua, atât ca mod de lucru la patul bolnavului dar și ca mod de promovare în sistem, la finalul perioadei am ales să-mi dau demisia începând cu 1 ian 2010 când s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor.

De atunci nu mi-am mai dorit să fac vreodată parte din el. Deja aveam un business la început care oricum îmi oferea satisfacții mult mai mari atât financiare cât și profesionale. Terminasem între timp facultatea de economie și orizonturile erau altele.

Și da, eu merit cei mai buni medici! De aceea sunt aici. Am muncit mult, neobosit pe alocuri, zile și nopți altădată, devenind absentă în propria-mi viață și a copiilor mei pentru a putea ajunge unde mă aflu.

Har Domnului, e bine, dar antecedentele personale și heredo-colaterale nu mi-au dat pace și a fost un „must do”. Cum nimic nu e întâplător, această călătorie a deschis și șansa unei colaborări în domeniul medical travel dar și business travel (detalii cu altă ocazie, urmăriți Instagram și FB).

Agenda zilei ani la rând nu prea mă includea și pe mine ca persoană decât cu vizita sătămânală la coafor și aia între alte două task-uri. Era ca o înstrăinare de sine și-apoi de ceilalți dragi mie.

Această călătorie alături de fiica mea mi-a oferit șansa de a sta împreună timp de șapte zile, non-stop, și de a crea o apropiere la care visam de ceva ani. E studentă la Cluj. Ne vedem rar, la Paști, Crăciun, un pic, mai mult e cu prietenii și într-un fel așa e și firesc conform vârstei. Vara trecută am luat-o de la ultimul examen cu mașina și am dus-o direct la aeroportul Otopeni din București de unde a decolat spre America în programul Work & Travel. S-a întors în octombrie și de la Otopeni tot la Cluj a ajuns și așa s-a instalat Crivățul între noi și o înstrăinare greu de povestit…

Vorbim, dar oare și comunicăm? Pentru că dacă nu o facem în mod real se instalează un soi de pustiire de aproapele tău, o răcire de mult prea absenți la propriu, dar și la figurat. Alteori ne prefacem ocupați pentru a evita anumite discuții incommode. Oare așa e?

Conform unui studiu aparținând lui Albert Mehrabian și despre care am aflat în facultatea de psihologie recent absolvită, în procesul de comunicare, comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, postură, distanță etc.) și comunicarea paraverbală (inflexiuni, ton, volum ale vocii) au o importanță mai mare decât comunicarea verbală. Ca și procente, 55% din mesaj este transmis de limbajul non-verbal; 38% de limbajul paraverbal și numai 7% prin cuvinte, mesaj verbal.

Uitându-ne la procentele de mai sus am putea crede că ceea ce spunem nu este important. Fals! Aceste ponderi se aplică în momentul în care vorbim de concordanță sau de neconcordanța dintre ceea ce spunem verbal și ceea ce nonverbal și paraverbal transmitem.

Lipsa de comunicare autentică înstrăinează și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiață de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire, indiferent de ce natură ar fi, chiar și în interiorul unei familii.

Dacă realizezi la timp că nu comunici ci poate doar vorbești, atunci e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vin ape ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Vorbim, dar se pare că nu comunicăm în mod real. Proximitatea unei persoane ne apropie, categoric dar și proximitatea exagerată (a te băga în sufletul omului) poate îndepărta.

Istambulul, în peisajul miraculous de la etajul șapte al clădirii hotelului la care am stat, relativ în centrul orașului, m-a împrietenit cu pescărușii ce zburau aproape de vitrina camerei și proiectați pe un cer cu alți zgârie-nori.

În primele zile, în care nu mă deplasam decât loco și doar pentru urgențe, am descoperit comunicarea prin limbajul zâmbetului și al privirii. Femeile musulmane acoperite în ținutele lor ultra-religioase în totalitate, doar cu ochii lăsați la vedere ca-ntr-o fantă, mi-au descoperit exercițiul forței privirii. Nu neapărat ca pe ceva nou, în piațetele lumii am mai întâlnit aceste femei, însă aici mi-au lăsat impresia unei pioșenii aparte față de altă data; poate pentru ca marea majoritate a turcoaicelor sunt europenizate, poartă doar o broboada pe cap, in rest jeanși, adidași și bluze cu mâneca lungă, altele tricouri.

Zâmbetul e un limbaj universal. Este imposibil să mergi pe orice continent al lumii, să zâmbești unui om și el să nu te înțeleagă.

Eu cu fiica mea? Ne-am zâmbit mai mult, ne-am bucurat împreună și eu uneori am plans… primenitor aș spune.

Am vorbit, dar călătoria ne-a oferit oportunitatea unei comunicări la un alt nivel de care ne era dor…

Taksim Square, Istiklal Street, Madame Tussauds, Sea Life, moschei, croaziera pe Bosfor, toate au întregit o ședere de neuitat, un mix de medical travel cu business travel și cu tourist travel.

Fii curios, lasă-te surprins de viață, de clipa prezentă și viața te va surprinde!

Graduate

Știți, în asemenea momente, oamenii au tendința de a spune „sunt recunoscătoare că mă aflu unde sunt… familiei, soțului, părinților”, etc, iar eu vin și vă spun: „îmi port recunoștință mie și lui Dumnezeu”.

Dacă nu am mai scris, a fost pentru că au trecut peste mine două anotimpuri mult prea încărcate. Am absolvit Fac. de Psihologie din cadrul Universității ,,Al.I.Cuza” și sunt masterandă (la buget) la Psihologie clinică și psihoterapie. Un vis împlinit.

De ce? Poate pentru că mi-am dorit de copil să-nțeleg de ce m-am născut din niște părinți pe care nu-i înțeleg, ce parcă nu-s ai mei, apoi matură fiind, eu însămi cu copii, să-mi doresc să înțeleg de ce copilul meu mă urăște… Știu, e dureros ce scriu, dar e crudul meu adevăr…

Și „să mă aflu”, adică…să mă înțeleg eu, pe mine, să-mi înțeleg locul și rostul meu de-a fi.

Facultatea de Psihologie a venit firesc în viața mea ca prima iubire și ultima… având în vedere „traseul” (sic).

 De pe vremea liceului, când citeam cărți oarecum interzise, ,,Simbolistica viselor” lui Freud, eu însămi o curtată de tot soiul de vise ce au avut mesaje profunde de-a lungul vremii, limpezi până la un moment dat și mai apoi de neînțeles…

De la 16 ani mă preocupa psihicul alor mei, apoi al meu…

Totul se învârte, poate și timpul, și dacă nu-ți înveți lecția „timpului”, care e trecerea ta aici, vei intra în roată… Roata șoarecului, a șobolanului de laborator.

Viața fiecăruia dintre noi e… laboratorul, să nu-ți imaginezi alte „istorii”.

Vei învăța lecția, sau poate nu…

Și te vei minuna de ce mereu și mereu ți se întâmplă aceleași lucruri, uneori parcă trase la indigo.

Ce anume oare te face să atragi asemenea lucruri, oameni, fapte, în viața ta?

Nu e nimic de înțeles…

Ci poate să te înțelegi tu, pe tine însuți și pe Dumnezeu.

Suferi? E OK! Suferința e secretul tău cu Dumnezeu.

Și-atunci când suferi, un întreg Univers ți se deschide cu un milion de posibilități.

Tu ești cel ce alegi… ce dorești să fie, dintr-un milion.

Pare incredibil, nu-i așa?

Dar cum ar fi să nu ți se mai întâmpe nimic și să rămâi blocat. Simți asta?

-Doamne, nu mai vreau să simt nimic! Curmă durerea rogu-te!

Ai murit. Ai înghețat într-o secundă infinită…

Și-ți plângi de milă. E un nou Univers. Acum ești ok?

Nu, te judeci și de-acolo de unde ești. Îți construiești singur lumea din jurul tău pe care ți-o dorești astfel? Nu prea cred.

Ideea de Multivers mi-a apărut la un moment dat într-una din lecturile ce erau lăsate la capitolul: de făcut atunci și numai atunci când voi fi liniștită. Și liniștea aceea nu mai venea în haosul vieții, încă o mai așteptam într-un colț al minții mele, deși ea, liniștea, era cu mine tot timpul. Nu trebuia decât să o accesez. Atât. Să deschid o portiță, poartă, fantă, ce-o fi. Să-i dau voie să fie…

Implică asumare, nu-i așa?

E mai ușor să dăm vina pe ceilalți…

În fiece secundă a vieții tale ești ceea ce ești pentru că tu ai ales să fii așa.

De toate ne dă Dumnezeu, Creatorul, Buddha, Alah, ziceti-i cum vreți, inclusiv liberul arbitru. De aici, mingea e în teren la tine. Ce faci cu ea, cu ce ai și cum și ce dai mai departe, e între tine și Dumnezeu. ”Fă rai din ce ai”…

Indiferent ce-ar fi!

Ai durere, suferință, nu-ți rămâne decât să alchimizezi cenușa în praf de stele și lumină.

Dai suferință, ghicești ce vei primi?

Dai lumină? Va fi iubire.

Poate azi e doar o luminiță pâlpâind într-un morman uriaș de paie și bălegar, dar care la un moment dat se poate dovedi a fi un proces infailibil de adaptare către o flacără arzând. Când? Ai răbdare. Într-un orizont de timp, o zi, o lună sau poate un an, o secundă, va izbucni o vâlvătaie care va aprinde mai mult areal în jurul tău decât îți vei putea imagina vreodată.

Așa că…fii tu lumina! Și dă-o mai departe.

Aveți încredere în viitorii psihologi! Sunt pregătiți să vă aștepte.

OMS- Organizația Mondială a Sănătătii- afirmă că, după anul 2020, pe locul doi în topul incidentiei bolilor în rândul populației globului, după afecțiunile cardiovasculare, va fi depresia.

Nu ca un moft, sau că e la modă, ci ca un strigăt de atâta neiubire. Nu mai știm să ne iubim pe noi, cât pe ceilalți… Cine-și va asuma asta?

Eu cred că ar trebui să ne-acceptăm întunericul. Poate să înțelegem că ades el nu ne aparține neapărat, ci că l-am preluat de la părinți, uneori ca pe un dat, că ne-a fost transmis din generațiile foste înaintea noastră până la noi (eu așa am perceput de copil), dar dacă avem o obligație morală pentru ceea ce blamăm, aceea ar fi ca noi să facem lumină în noi înșine. Pentru a nu lăsa generațiilor viitoare să curețe mizeria în urma noastră…

Chiar dacă uneori sunteți răpuși de întuneric, fiți blânzi cu voi! Ajutati-i pe cei ce merită cel mai puțin, pentru că ei au cea mai multă nevoie!

Cunoscându-ne propriul trecut, al familiilor noastre, ne vom cunoaște mai bine. Noi suntem suma tuturor înaintașilor noștri.

Văd bine cum e la mine, care de la șase ani am înțeles că trebuie să înțeleg de ce așa părinți și nu altfel…

Ideea ar fi să acceptăm oamenii de lângă noi, iubit, iubită, coleg, frate, părinte, (tați chiar și așa cum e al meu, cu demență, alcoolic, aproape pe finish) bunici, etc fix așa cum sunt. Nu pentru ceea ce face sau pentru cum este, ci doar pentru că este. Omul nu e comportamentul. Unii ajung ca, printr-un comportament autodistructiv, să nu mai fie oameni. Le-a fost teamă la început să ceară ajutor, apoi ego-ul lor i-a acaparat și s-au complăcut în starea de fapt. N-au cerut ajutor. Poate aici e sarcina celor dragi, celor cărora încă le pasă de acea persoană, mai înainte de a ajunge ca nici lor să nu le mai pese. Un om care s-a pierdut pe el însuși, credeți-mă, nu mai are nimic de pierdut. Și e înfiorător când ajungi acolo. E un pustiu nesfârșit și nici pe Fata Morgana nu o mai zărești, e doar frig și întuneric. Tu cu tine. Atunci pe Dumnezeu, sau particula martor din fizica cuantică, l-ai scos din ecuație. Acesta e un alt Univers. Poți să-i spui Iad. Paralel cu tot ce vedeți când trageți jaluzelele, perdeaua la camera dimineața. Parte a Multiversului ce-l trăiești. În acest plan 3D, cam aste-ți sunt opțiunile primare. Printr-o extensie a conștiiinței, poți accesa mai multe dimensiuni din Multivers. Totul e să le accepți ca fiind posibile.

Cioran spunea într-un interviu că ,,negarea negării și a divinului” au fost esența prolificului în scrierile sale și supape de a nu se pierde pe sine în toată existența sa de rătăcitor în afara existenței unei orânduiri atemporale și aspațiale.

Fanii săi nu sunt decât niște căutători, ei înșiși rătăciți în hățișurile propriilor catacombe ale minții. ”Dacă n-aș fi scris, probabil m-aș fi sinucis.” mai spunea.

Eliberarea de tot acest catharsis prin scris l-a eliberat.

Am scris și eu în atare condiții.

Fiece om întâlnit pe cale, chiar și cel care ne înjură, claxonează în trafic, sau plânge la un colț de stradă, are un mesaj pentru noi. Important e să-l ascultăm ca și cum ar fi al nostru- mesajul.

Semne primim zilnic, dar le ignorăm, sau, eu recunosc, uneori mi-i teamă de ele. Refuzul evidenței, aș numi-o.

Când au venit prea multe și prea adevărate, am cerut să se oprească. Mă schizoidau parcă mai mult decât eram. Priveam așa spre oameni și, indiferent de ce spuneau cu propriile cuvinte, la mine ajungea mesajul real. Vedeam cumva ceea ce nu voiam să văd, auzeam ce nu doream să aud, privind doar în mijlocul frunții lor. Și mă durea cumplit. Ego-ul meu nu prea „digera” situația. Mi-a jucat farsa să-mi comunice ce importantă mi-s și ce menire importantă am eu și capcana a fost gata, iar eu, încă un personaj ușor de prins în ea.

Și s-au oprit mesajele. Nu eram suficient de pregătită să le primesc… Ele veneau să-mi lumineze calea de fapt în renunțarea la ego, devenit Supremul.

Luminați-vă pe voi înșivă mai întâi , indiferent dacă sunteți copiii cuiva, iubiți, soți, părinți, socri, bunici și-apoi veți avea de luminat o lume întreagă.

Fiți propria lumină din propriul întuneric! Exersez asta zilnic. Uneori nu-mi iese. Mă împac cu gândul că sunt doar un OM.

Și, dacă ați citit până aici, aveți încredere în psihologi! Căutați-l pe cel potrivit pentru voi, cu care rezonați. Poate să vă fie sprijin o perioadă, apoi, de unii singuri, să pășiți pe o cale mai luminoasă decât cea de ieri.