ANOTIMPURI

ANOTIMPURI.

Se întămplă ca la un moment dat, indiferent cât de mult te străduiești, căt de mult lupți să te reinventezi, în viața de zi cu zi, de familie, în afaceri, la locul de muncă,să-ți spui: gata, până aici! Eu ies! Mă dau bătut!

Și nu e poate nimic mai dureros decăt să-ți vezi munca, strădania, energia, nopțile nedormite, luate de apa…

Te întrebi din nou și din nou: unde am greșit? Ai resetat de mai multe ori, ai dat delete și de la capăt, ai acceptat că nu e doar soare pe cer, mai sunt și nori și furtună, că totul în jur nu e decât o adaptare continu ă a unui prezent continuu și totuși…

Dacă ai ajuns aici, unde și eu am fost de nenumărate ori, am să te rog să-mi permiți sa-ti ofer o nouă perspectivă: e normal să fie și așa. Da, da, e absolut normal!

Ciclurile vieții noastre sunt ca și anotimpurile, regeneratoare. 
În primăvară, înflorim. Totul e plin de viață, suntem animați de o energie nebănuită, neînțeleasă, necunoscută dar tot ce contează e bine că o avem. Nu contează de unde e și-n ce fel o avem, bine că a venit și-o avem, e-a noastră și activarea sinelui nostru ne duce la cote nebănuite și orice gând de construcție se materializează aproape instant. Familia, afacera, casa, curtea, gradina,balconul:0, toate înfloresc! Nimic nu pare să-ți stea în cale! Și cât de minunat e totul! Toate ideile se leagă între ele și una conduce spre cealaltă din mers dând o nouă perspectiva la care inițial nici nu imaginai c-ar pute avea contur…E mult soare pe cer!

Si-apoi… vine vara! Toate roadele muncii tale cresc, unele se coc, e o stare de plenitudine și de abundență pe care nu ai mai trăit-o, și e firesc să fie așa, să te bucuri de tot ce ai semănat în primăvară. Parcă și-n alți ani ai semănat, dar cultura nu a fost niciodată ca acum. Probabil ai semănat la timpul potrivit, probabil ai udat dacă a fost secetă, ai contribuit cu ceva la creștere, ai găsit oamenii potriviți cu care să muncești, ai fost acolo, zi- lumină, neobosit și meriți din plin să te bucuri.

Apoi, vine toamna. Recoltezi. Preț de două anotimpuri nu ai cunoscut odihna, știai că va veni un moment în care îți vei mulțumi că ai muncit cu atâta ardoare, elan și nesomn și poate pe alocuri te dureau toate, fiece fibră a corpului tău.

Toamnele vin mai așezate. Ele nu te grăbesc decât în măsura în care întârzii să-ți duci recoltele in hambare și cifrele în conturi. Acum, fructele muncii se mai și gustă, se testează sortimente, alegi soiurile cele mai productive și se aleg formule pentru ciclul următor de producție. Renunți la ce e de renunțat, ce nu ți-a slujit, nu a funcționat și păstrezi tot ce-ți poate folosi pe mai departe. E atât de simplu să bucuri de toamnă și de tot ce ea e dispusă să-ți ofere!

Iernile? Iernile vin spre odihnă, spre celebrarea solitudinii și a gândului măreț ce va renaște la primăvară. Nici iernile nu se grăbesc. Aduc cu sine genune de intuneric și zăpezi pentru a ocroti pământul fertil ce va renaște la primăvară. E timp pentru meditație și reîntregire și pentru croirea de noi planuri sau îmbogățirea celor vechi ce-au dus la reușite.

…Așa au funcționat de milenii pentru străbunii noștri aceste pământuri ani după ani și poți înțelege profund acest lucru dacă citești în limba română acest text.

Cele patru anotimpuri prin clima lor temperat- continentală au dat posibilitatea ca noi să putem valorifica și să ne putem bucura de frumusețea diversității anotimpurilor laolaltă cu păsările cerului și tot ce ne înconjoară, oameni, ape, plante, vietăți, pământ și cer.

Dar ce se întâmplă? Se întâmplă un paradox!

În goana noastră după agoniseală, în fuga continuă după scopuri și obiective bine propuse, bine targhetate, ne pierdem pe noi și sensul a ceea ce suntem noi: creatorii propriei noastre vieți și că este vorba despre noi. Și ne minunăm că lucrurile nu se mai leagă și că drumurile parcă se închid. Nici nu mai știm că există anotimpurile sau la ce ne-ar servi să știm?!

Ne întristăm când după atâta turbo, nimic nu mai iese ca înainte, nimic nu se mai leagă, ne pleacă oameni de lângă noi și ne trezim în toată măreția construcției noastre singuri și fără energie. Familia, ai tăi dragi par dintr-o dată să vorbească o altă limbă decât cea în care încerci să le explici cât de mult muncesti tu și cum ei, niște nerecunoscători, nu prețuiesc.

Cunoști? S-ar putea să-ți pară cunoscut. La mine a fost exact așa.

Dar oare Tu știi în ce anotimp te afli? E de semănat ori de cules? Ori poate e iarnă și-ar fi potrivit să te odihnești un pic. Tu cu tine, înlăuntrul tău. Te-ai uitat pe fereastră? E zi ori noapte, e soare, sunt nori pe cer?

Dacă nimic nu pare să se mai lege, dacă avalanșa gândurilor e ca un carusel ce se învârte continuu, continuu, și-ai vrea să-l oprești, gândește-te la un anotimp. Închide ochii și fă pe acea imagine un stop cadru și privește-te pe tine în acel anotimp. Poate fi cel în care te-ai născut, sau poate cel în care te-ai căsătorit, cel în care a apărut pe lume primul copil și vezi ce anume are să-ți transmită, ce simți?

Anotimpurile vin și trec fără să le pese de ani. În curgerea lor, anii nu reprezintă nimic. Contează doar clipa prezentă și parfumul sau aroma anotimpului. Ce-am trăit, simțit și iubit.

Privind pe fereastră, spre anotimpuri, dacă la tine e o perpetuă furtună ai curajul să te ridici de-acolo de unde esti si să privești cu luciditate prezentul? Cu acceptare și iubire, e cel mai potrivit.
Saau, mai există o posibilitate: să te privești dintr-o poziție exterioară ție, cu obiectivitate și detașare.

Poate e iarnă și tu ai de semănat, și te încrâncenezi că nu găsesti oameni cu care să-ți semeni câmpul. În timpul tău s-ar putea să fie un pic altfel și nu neapărat oamenii sunt de vină și-i acuzi că nu le place să muncească, că nu le pasă de tine și de munca ta, ei pur și simplu sunt într-un alt anotimp.

Poate doar tu esți la semanat în vifor și poate doar tu vrei să ari câmpul și nici măcar nu realizezi că e ger și te minunezi de ce ai sentimentul că ai inghețată inima și nimic nu pare să te mai încălzească: nici caloriferul de-alături dat la maxim, nici copii, nici câinele, nici soțul/ soția, nici conturile, nimic…

Am fost în atare situație de destule ori în această viață să pot astăzi să-ti mărturisesc cât de greu îmi era atunci să accept starea de fapt. După construcții de ani, după ce am crezut că am ales din infinit adevărul, să realizez că ce construiesc după un timp se prăbușește și că totul se petrece dintr-o cauza deloc exterioară mie.

Am avut nevoie de timp să accept că realitatea mea e doar a mea și că dacă a altcuiva e alta nu înseamnă că nu funcționează sau nu există. Nu funcționează pentru mine și doar pe harta mea mentală nu există acea realitate.

Am mai învățat că dacă construiesc ceva și după un timp acea construcție se prăbușește, înseamnă că ar fi o alegere să renunț și să o iau de la capăt decât să cârpesc.

După îndelungi suferințe am învățat să privesc anotimpurile dinlăuntrul meu în acord cu cele din afară schimbând proiecția și am învățat să iubesc anotimpurile indiferent de culoarea lor si de gradele Celsius pe care mi le oferă.

Am învățat că fiece anotimp poate fi privit ca un nou si neașteptat început ce are să-mi spună o poveste.

Am învățat că orice capăt de drum dintr-un anotimp e începutul unuia nou și că dacă doresc pot retrăi primăvara învățând lecția ei și nemaigândind că am pierdut timp. La mine e alegrea.

Orice anotimp e pentru tine acolo, dispus să te învețe ceva, să te apropie mai mult de tine însuți și că nimic din exterior nu poate schimba soarele ce-l porți mereu cu tine, în sufletul tău.

E o alegere să renunți sau să o iei de la capăt. Mereu și mereu. Nimic nu te oprește decât propria inerție. Tot ce ne este dat e cu un scop.
Oricum ar fi situația în care te afli, dă-ți voie să vezi care e plusul acolo și vezi unde te-ar putea duce, în armonie totală cu anotimpurile și cu propriul tău anotimp..

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Țogan by Terapie de echilibru

10 ani de cercetășie la Pașcani!

Mircea Eliade spunea la un moment dat: ,,Am fost un huligan. Cercetășia m-a salvat!”
În ceea ce mă privește pot spune fără teama de a gresi că și pe mine cercetașia m-a salvat revendicându-mi copilul din mine și oferindu-mi oportunitatea de a dărui comunității în măsura în care la un moment greu și ea, comunitatea, mi-a fost aproape. Astăzi simt că mi-am îndeplinit datoria și le multumesc colegilor pentru dăruirea cu care îmi duc visul mai departe. Recunoștință tuturor!

Pentru cei care se întreabă ce fac cercetasii, pun aici un articol scris in 2009 si apărut în cadrul proiectului Național Scouting Seeds de la acea vreme, simțind nevoia de a da sens si pentru cei care nu intelegeau ce fac, de ce fac sau…mai rau, ce-mi veni? E daruire pentru educatie. Un alt fel de educatie, nonformala, bazata pe voluntariat și…odata cercetas, mereu cercetas! Lectura placuta!

Din Jurnalul Șefului de Centru Local de la Pașcani

Trăind într-o lume, într-o societate bolnavă, în care scara valorilor e întoarsă cu susul în jos şi prinsă în cercul de cinism al lui “mie ce-mi iese din chestia asta?” mă văd înregimentată într-o formă a mişcării de rezistenţă a zilelor noastre, o mişcare extrem de sănătoasă şi venită ca o licoare miraculoasă să întremeze un individ, un grup, o comunitate şi de ce nu, o societate întreagă, o mişcare într-un progres continuu, care oferă o evoluţie pozitivă fiecăruia dintre cei care doresc sa o încerce şi care este de fapt o competiţie cu ei înşişi. Deocamdată societatea românească opinează că ceea ce nu se încadrează în tipar este exces, sau mai rău, o ciudăţenie.
Faptul că o revistă de talia National Geografic s-a aplecat asupra noastră, a cercetaşilor, ne-a încântat (şi felicitări cercetaşilor din Miercurea Ciuc) şi ne onorează, dar…câţi citesc National Geografic, în România…????!
Cercetăşia la Paşcani are o istorie legată de anul 2007.

În august 2007 a urmat concediul cu familia in Delta Dunării şi distanţa Tulcea – Sulina am petrecut-o pe vapor în compania unui grup de cercetaşi care ulterior au campat pe malul mării şi cu care ne-am însoţit întâmplător (sau nu) pe tot parcursul sejurului în Sulina.
Tineri frumoşi, inteligenţi, cu eşarfe la gât, cu chitări şi foc de tabără, cu corturi ne-au fascinat şi mi-am spus că trebuie să înfiinţăm şi la Paşcani Cercetasii.
Paşcaniul e fără îndoială un oraş mic, cu aproximativ 40 000 de locuitori, fără prea multe alternative la activităţile şcolare desfăşurate la palatul copiilor, poate un club sportiv cu fotbal şi rugby.
Înfiinţarea la Paşcani a Cercetaşilor României a devenit un deziderat atins doi ani mai târziu.
În 4 iulie 2009, cu ocazia zilelor oraşului Paşcani ne-am întâlnit grupul de iniţiativă.
Pentru a porni la drum într-un asemenea demers e nevoie de o perioadă intensă de informare, de expectativă în vederea găsirii unui anumit profil de adult dispus să rupă puţin din timpul său liber, cu o competenţă cât de mică în lucrul cu copiii, fie doar şi cu cei de acasă.
Soţul meu a acceptat necondiţionat. Apoi am găsit trei cadre didactice, din care a rămas doar unul. A urmat întâlnirea la zilele oraşului, când Laura Hen abia terminase sesiunea şi a venit la întâlnirea pregătită de mine. Eram atunci cinci adulţi dispuşi să încerce.
Reuşita unui grup constă în omogenitatea acestuia. Noi am avut această şansă. Ar fi păgubos ca cel care începe un asemenea demers să caute oameni pe calapodul lui. Ideea ar fi unitate în diversitate (ca la UE).

E nevoie de cineva: – amuzant, care să facă atmosferă
– cu aptitudini fizice verificate în antrenamente şi activităţi sportive
– meticulos, organizat şi cu înclinare spre detaliu
– competent în lucrul cu copiii
– suficient de persuasiv pentru a-i aduna pe toţi la un loc.
Unul din liderii noştri de bază a spus din capul locului că vrea să vadă dacă trece testul dormitului la cort, abia după aceea va spune dacă rămâne sau nu la cercetaşi.
Am avut mari emoţii, mai ales că o furtună din timpul taberei de pedagogie ne-a smuls cortul de care eram vinovată, şi eu mă gândeam că deja pleacă acasă. S-a dovedit un test trecut cu brio.
Cine îşi imaginează cercetăşia făcută de pe tocuri, din spatele unui birou sau catedră, cu mâna pe telefon, ar trebui să se mai gândească la această opţiune. S-ar minţi pe el în primul rând şi apoi nu ar avea dreptul să-i mintă nici pe alţii (copiii aici).
Tocurile pot fi înlocuite cu bocanci, biroul cu cortul, poşeta cu rucsacul şi…să nu uite chitara. E foarte important! Apoi seara…un foc de tabără cu mărturisiri ce poartă amprenta unui „De ce fac asta?!”.
Trebuie să trăieşti măcar odată aceste lucruri ca să poţi deschide o portiţă spre cercetăşie şi apoi vă veţi îndrăgosti iremediabil de ea (s-a întâmplat şi altora :)).
În familia noastră eram deja patru cercetaşi convinşi, apoi copiii noştri şi-au adunat colegii, prietenii şi vecinii de pe stradă.
Adulţii doritori am început primele întâlniri. Unii circumspecţi, alţii temători, nu ştiam ce să facem sau ce ar trebui să facem. Cu toţii păream dornici să învăţăm.
Roata era inventată. Nu era cazul să o reinventăm noi, era doar cazul să o punem să se învârtă şi să îi învăţăm şi pe alţii.
Perspectiva taberei de pedagogie de la Comăneşti a venit într-un moment cum nu se putea mai bun. Eram în perioada concediilor şi câţiva dintre noi chiar aşteptau o provocare. Se anunţa şi distracţie, aşa că ni s-au alăturat nişte amici, care au zis să vedem şi noi ce-i acolo, după care mai vedem. Apoi alte două persoane care vedeau lipsa de timp ca pe un impediment de a fi alături de noi, am fost surprinsă; au venit. Motivaţia? Copilul lor era membru ONCR.
E bine să căutăm să aducem la cercetaşi adulţi nu ocupaţi, ci foarte ocupaţi. De ce? Pentru că aceia ştiu să folosească timpul cu o eficienţă maximală şi acel timp petrecut la cercetăşie va avea asupra lor înşişi o înrâurire extraordinară. Din experienţa personală pot spune că vor constata că timpul liber poate fi petrecut şi altfel decât lenevind în pat duminicile pe care şi le doresc atât de mult după o săptămână nebună de lucru.
Am avut şansa ca cinci persoane adulte să participe efectiv la tabără şi încă două să se molipsească de ea aşa încât astăzi suntem şapte care ne completăm reciproc unii pe alţii şi care avem nevoie unii de alţii şi recunoaştem asta unanim. Deciziile le luăm doar împreună ca într-o familie.
Vacanţa de vară la noi a însemnat muncă la cercetaşi, activităţi sâmbătă de sâmbătă şi cei care ne împingeau aproape să facem asta erau copiii, din ce în ce mai dornici de jocuri noi, de activităţi noi, de noi provocări.
Am depus noi, liderii, promisiunea pe 29 august 2009. Un hike de noapte cu probe, teste pe care dacă le-am fi avut fiecare în parte nu am fi reuşit să le trecem. Dar fiind în echipă, am reuşit. Am fost o patrulă de nota 10 (sau aşa ne place sa credem).
Aşteptam 15 septembrie pentru a obţine un feed-back din şcoli pentru a tatona „curentul”.

A venit săptămâna mobilităţii la Paşcani, în cadrul căreia a avut loc ediţia a doua a Crosului Toamnei şi am considerat că este un bun prilej de a ne arăta Paşcaniului noi, proaspăt lideri cu eşarfe, cu cercetaşi cu tot şi cu susţinerea câtorva membri din ONCR (Organizaţia Naţională Cercetaşii României).
Nu a contat că eram după o noapte de gardă, am alergat în proba la categoria de vârstă pentru că ştiam că puterea exemplului contează. Am făcut jocuri în stradă, ne-am încurajat lupişorii, temerarii şi exploratorii şi pe toţi participanţii, am cântat primarului „Amintire cu haiduci”, şi a mărturisit ca l-am cucerit definitiv în ceea ce priveşte cercetaşii.
Presa prezentă, TV local prezent, nu puteau să nu observe cercetaşii şi… au mediatizat.
Una peste alta, am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că am şi greşit. Oboseala şi-a spus cuvântul. La finalul verii eram cu nervii încordaţi la maxim, supăraţi pe noi înşine, că am avut momente în care am fost pătimaşi, animaţi doar de dorinţa de a ne ieşi totul perfect şi…pe alocuri nervii au cedat. Ne-am adunat şi am luat-o de la capăt.
Mai mult…poate ar fi suficient să spun că aşa cum îndemnul „gata oricând” ne-a devenit crez, a fost de ajuns ca pe o vreme câinoasă, la începutul lui octombrie, la 20:30 seara, când nici un om nu era pe stradă şi după programul de lucru al unora, să dăm o întâlnire la unul dintre noi acasă, şi să ne înfiinţăm toţi pentru a pune la punct anumite lucruri legate de organizare.
Suntem foarte la început şi sunt multe de făcut, dar ne simţim bine împreună alături de copiii noştri şi vrem să creştem ca centru, ca indivizi. Căutăm să ne-adunăm unii cu alţii şi ceea ce este esenţial noi chiar avem nevoie unii de ceilalţi, dar nu avem voie să dezamăgim cei aproape 50 de cercetaşi câţi s-au strâns în centru cu adeziune.
Suntem în căutare de noi lideri şi după reportajul de la deschiderea oficială a anului cercetăşesc vin invitaţiile din partea consiliilor profesorale în şcoli pentru a promova cercetăşia.
Şi dacă ceea ce facem aici contribuie câtuşi de puţin la formarea acestor copii ca oameni cu O mare poate că mâine vom trăi într-o societate mai sănătoasă şi cu o scară a valorilor mai bine definită ca astăzi. Cu tineri încrezători în forţele proprii şi viitori factori de decizie din societatea românească, ei înşişi dornici să înveţe pe alţii şcoala voluntariatului.
Ceea ce am povestit aici nu poate fi luat ca o reţetă. Aceasta a fost povestea noastră. Fiecare centru local care vrea să se nască sau să renască, dacă nu are deja o poveste, ar trebui să şi-o inventeze sau reinventeze singuri. Discutând cu câteva cadre didactice, aceştia mi-au spus că se simt blazaţi, obosiţi, batjocoriţi de tot ce înseamnă autorităţi abilitate şi menite să-i încurajeze, din pricina bălăcărelii politice a zilelor noastre. Spunea o doamnă învăţătoare cu 30 de ani experienţă aproape, că “atâta timp cât două hârtii fabricate puse la dosarul cuiva contează mai mult decât dăruirea cu care tu faci meseria de dascăl la clasă, nu cred ca mai poate exista ceva care să mă consoleze”.

Noi le-am propus cercetăşia! “înrolarea” ca voluntar într-o astfel de şcoală a voluntariatului şi poate că aici vor găsi mai multe satisfacţii. După prezentarea filmelor cu Baden Powell şi al celui de la PRO TV cu Cristi Tabără, au spus că se mai gândesc. La câte au făcut şi au fost minţiţi că vor fi plătiţi, ce mai contează dacă încearcă şi asta.
Poate ar mai fi de făcut o precizare: îndrăznesc să sper că acele cadre didactice care vor veni la cercetaşi nu o vor face doar pentru a bifa în CV un punct din activitatea lor extraşcolară şi atât sau va fi un mod de a mai aduna „câteva puncte”, noi le promitem multă susţinere, multă voie bună, distracţie şi ne aşteaptă multe cursuri de animaţie şi joc.
Realizând cât de mult muncesc oamenii aceştia şi cât de mult cred în ceea ce fac mă simt parcă datoare să protejez toată această muncă de orice intrus şi să mă simt vinovată atunci când nu sunt alături de ei. Fiecare ştie ce are de făcut.
Toţi luptăm să propagăm spiritul.
Şi ştiţi ce e minunat? Înapoi parcă primim înzecit!
Ingredientele necesare unui grup de iniţiativă ar putea fi:
– dorinţă
– voinţă
– dorinţă + voinţă comună
– dăruire
– sacrificiu
– seriozitate
– perseverenţă.
Privind în urmă am constata că am avut un ritm mai mult decât alert după cum urmează:
– 2007- a încolţit ideea (incubaţia a durat cam mult, dar a meritat)
– februarie 2009- aflu de Laura
– 4 iulie 2009- întâlnirea grupului de iniţiativă suprapusă peste debutul zilelor Paşcaniului
– 17- 23 august – tabăra de pedagogie Comăneşti
– hike lupişori + temerari Valea Seacă
– 25- 26 septembrie – depunerea promisiunii liderilor într-un hike de noapte
– 27 septembrie – crosul toamnei
– 4 octombrie – deschiderea anului cercetăşesc la Paşcani
– 11 octombrie – hike exploratori
– 17 octombrie – implementarea proiectului „Natura la ea acasă”
– 21–25 octombrie 2009 trimiterea unui explorator la training-ul „Educaţia de la egal la egal in domeniul sănătăţii mintale pentru tineri”
Dacă nu îţi place să stai culcat în iarba înaltă şi să priveşti cerul albastru cu senzaţia iminentă că te poţi îneca ca şi cum ai privi apa mării atât de adâncă de deasupra dacă nu îţi place să numeri stelele în nopţile de vară într-o poieniţă lângă foc, dacă nu poţi percepe organic ecoul unui lătrat de câine în munţi, la cort, dimineaţa, s-ar putea… sa-mi fie…greu să-ţi explic ce pierzi…
Cercetaşii adevăraţi cu siguranţă ştiu ce spun.

Oana Ţogan,
Şef Centrul Local Paşcani
Gata oricând! ”

Publicat de Organizatia Nationala „Cercetasii Romaniei” la 23 octombrie 2009

Poveste terapeutică

De copil am avut obsesia zborului şi a porţilor deschise spre… ceva şi curiozitatea a ceea ce există „ după”. Chiar şi spre „lumea de dincolo”, înfricoşătoare, pentru că adulţii au avut grijă să-mi spună că e iadul cu jar şi lavă încinsă sau rai cu cântec şi flori. Eram curioasa să simt şi să văd pe propria-mi piele. Nu mi-au placut cărările bătute de alţii ci doar de mine… şi credeam în poveşti cu Balauri, Dragoni.

Interesant este că nici acum nu m-a slăbit această obsesie a porţilor, dar de atunci… mă preocupă. Şi pentru prima dată a fost… de Crăciun, când aveam vreo 5-6 ani şi când anumiţi vecini nu-mi deschideau poarta când eu mergeam să-i colind. „De ce oare nu-mi deschid, când eu vreau doar să le urez de bine? Sunt atât de trişti încât nu au loc de bine?” Da, probabil asta era! Erau atât de trişti şi mă întristau şi pe mine. „Noi suntem ocupaţi, avem tristeţea noastră, nu e loc de voi.”

Crescând am descoperit apoi porţi spre cunoaştere… Mi se părea cel mai facil mod de a fi fericit, atâta timp cât puteam percepe starea de  a accede spre ceva superior mie. Când porţi mi s-au deschis, una după alta, nu ştiu de ce, s-au găsit adulţi care să-mi spună: „Esti slab, nu mai eşti cum erai” şi m-am simţit asemeni unui orfan.

Eu al cui sunt? De ce aşa? Cui aparţin? M-am născut greşit? Apoi am aflat mai târziu, din cărţi, că eu am ales şi scris scenariul din această viaţă şi că doar eu pot să-l schimb.

Disperat, îţi spuneai că deocamdată nu am ce schimba, aşa e dat, trăieşti coşmaruri după coşmaruri şi refuzi realitatea şi cauţi… Îţi cauţi scuze, cauţi explicaţii, stări „anestezice”, care să te facă să uiţi ce cauţi. E o Fata Morgana într-o oază greu de atins şi atunci… Şi atunci oaza nu mai există? Şi eşti disperat: chiar nu? Înseamnă că nu am nici o vină în tot prezentul meu. Mă supun doar unor legi.

Ale cui legi? Ale altora, nu ale mele.

Eu… dacă ies din tipar, mi-i teamă că-s pus la zid. Şi se va arunca cu ouă, ori mai rău, cu pietre. Dar… îmi asum riscul!

Şi te revolţi!

Războinicul din tine a înţeles …

Poarta mea era deschisă spre orice şi mai ales spre mine însămi, doar că la un moment dat am închis orice cale de comunicare. Să nu mai sufăr!

Eu chiar nu contez?

Îmi voi ascuţi armele şi  voi doborî Dragonul! Sau nu! Mai întâi mă voi împrieteni cu el, îl voi accepta, îl voi iubi, aşa cum este, cu Umbra lui cu tot. El mi-a dat forţa să cred că există! La toţi le spuneam că există dar nu mă credeau, sau mă credeau nebun…

EL e EU şi EU sunt EL. Am călătorit atât de mult împreună! Atâţia ani! Umăr la umăr! Mă înfricoşa mantia lui înlănţuitoare şi mă supuneam uneori  lipsit de voinţă…

Azi suntem prieteni, îl iubesc şi ştiu că mă iubeşte! Altfel… nu aş fi putut învăţa să zbor asemeni dragonilor. E destul să-mi deschid braţele şi zborul nostru e unul! Nu mai putem privi înapoi!

Tot ce contează e azi, acum!

Nici măcar mâine. Mâine ar putea fi un alt dragon, cu aripi mai puternice, care să te încerce spre un nivel superior care să te ajute să treci spre tot ce ai uitat că eşti, puţin câte puţin, voit sau nu, cum societatea ţi-a indicat „nordul”…

Ţi-era dor de tine, cel primordial, după care tânjeai atât de mult şi-ţi dădeau lacrimile amintindu-ţi de el. Copilul rebel. L-ai regăsit?

Abia atunci ceva magic ţi se va întâmpla! Va fi întâlnirea cu tine însuţi!

Vei avea voie să plângi, dacă aşa vei simţi!

Să nu te gândeşti dacă e „potrivit” sau „nepotrivit”. Doar fii tu! Restul vor fi personaje, actori, decor. De ce? Pentru că e doar povestea vieţii tale!

Nimic şi nimeni nu-ţi poate lua locul! Doar tu îl creezi! Cu cât vei înţelege mai repede acest lucru pentru tine, cu atât mai puţină suferinţă vei avea! (Cineva apropiat îmi spunea la un moment dat, greu moment, „acceptă că viaţa nu e ca în filme”, iar eu vin şi spun că viaţa mea e un film şi eu vreau să fie unul frumos, cu happy end, în ciuda horror-ului de pe alocuri.)

Nu canoanele societăţii în care trăieşti îţi pot ghida fericirea ci doar tu  în propria ta minte şi fiinţă! Acolo  poţi construi măreţ cu doza de iubire de care dispui şi eşti dispus să o dai vieţii. Funcţie de acestă doză poţi fi răsplătit, dacă eşti autentic.

Chiar dacă mulţi te vor considera nebun în primă instanţă că ai ales asta.

Ei au dreptate! Eşti nebun!

 Dar ştim cu toţii: doar nebunii pot fi fericiţi..

Cu infinită iubire și recunoștință, Oana Țogan by Terapie de echilibru